Bogdan Negrea, profesor universitar, ASE Bucureşti: în lumea mare, şcoala românească de economie nu există!

Bogdan Negrea, profesor universitar, ASE Bucureşti: în lumea mare, şcoala românească de economie nu există!

EXCLUSIVITATE

Continuând seria discuţiilor despre stadiul educaţiei şi cercetării în România, discutăm astăzi cu 
Bogdan Negrea, Doctor în ştiinţe economice la Universitatea Paris 1 Panthéon-Sorbonne și profesor universitar la Departamentul de Monedă şi Bănci, Facultatea de Finanţe, Asigurări, Bănci şi Burse de Valori din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti. Reputatul cercetător consideră că erorile umane au condus la vicierea procesului de poziționare corectă a mediului academic în raport cu cel din occident. El punctează faptul că avem articole, avem reviste, avem citări, avem clasamente, avem de toate, dar, de fapt, nu avem performanță. Totodată mediul economic nu știe ce să ceară, iar mediul academic nu știe ce să ofere. Tinerilor de valoare care caută meritocrație și finanțare corespunzătoare a dezvoltării sistemul le oferă impostură, comportament oportunist și subfinanțare.

Pentru început mi-aş dori să faceţi o succintă radiografie a stării de sănătate a mediului academic din România, în general, şi a cercetării, în particular (evident, cu focusare pe cercetare economică). Pe o scară de la 1-10 unde ne-am plasa în acest moment?

Un mediu academic sănătos este unul performant, respectat de către mediul social și în care societatea are încredere. Ce înseamnă performanța în mediul academic? Înseamnă capacitatea de a-ți cunoaște și înțelege perfect domeniul de expertiză, la care se adaugă capacitatea de a inova prin cercetare, de a aduce ceva nou, original, care să reprezinte o contribuție la cunoașterea universală. Evident, nu este ușor lucru! De aceea, în orice societate normală, un profesor universitar este o personalitate respectată, un reper intelectual și un model benefic pentru dezvoltarea organică a societății într-un mod armonios. În ceea ce privește mediul academic economic, eu l-aș descrie ca pe un ocean în care se găsesc insule de performanță academică. Marile centre universitare, București, Timișoara, Cluj sau Iași, au insulele lor, mai mari sau mai mici, de performanță, dar restul centrelor universitare (și nu sunt puține) se zbat în găsirea unei rațiuni de a exista. Problema care afectează performanța academică este cercetarea care, evident, induce un efect de ricoșeu asupra performanței didactice prin reducerea gradului de complexitate și cunoaștere transmisă prin prelegerea universitară. Din păcate, în mediul academic economic, covârșitoare sunt situațiile în care cercetarea este mediocră, lipsită de originalitate, de idei, de rost, de orizont. Există, evident, multe pseudo-argumente care să “justifice” această enormă maculatură rezultată din procesul “creativ” al cercetării, inclusiv de genul “greaua moștenire”. Părerea mea este că ar trebui să existe un moment zero de la care să așezăm lucrurile pe un făgaș normal, occidental, fără să fie nevoie de Robespierre și Danton. Dacă mediul academic economic american s-ar situa la nivelul 10, el fiind urmat de cel vest-european ș.a.m.d., mediul academic economic românesc s-ar situa, prin comparație, undeva pe la nivelul 5.

Care au fost erorile ce au condus la această stare deloc lăudabilă? Puteau fi acestea evitate? Ce se poate face acum pentru a schimba măcar trendul?

Sunt două tipuri de erori: structural-politice și umane. Erorile structural-politice sunt, în general, cele legate de subfinanțarea cronică a învățământului superior și subsubsub…subfinanțarea cercetării. Având în vedere puținătatea lor, distribuirea resurselor pentru finanțarea mediul academic este precum petecul pentru îmbrăcămintea săracului. Mai mult, acest petec este vital pentru toate universitățiile, ceea ce conduce la o luptă veșnică de influențe politice. Universitățile trebuie să se adapteze realităților și, la rândul lor, găsesc soluții de compromis, deseori fără orizont și fără efecte benefice pe termen mediu și lung. Discuția este mai lungă. Sunt și alte hibe și probleme discutabile ce au condus la această stare de fapt, precum structura de finanțare a universităților pe student echivalent, lipsa fondurilor pentru proiecte de cercetare, criteriile și modul de evaluare a proiectelor de cercetare, criteriile de promovare a profesorilor etc. Erorile umane au condus, în general, la vicierea procesului de poziționare corectă a mediului academic în raport cu cel din occident. Spre exemplu, putem vorbi de diverse cauze ale acestor erori, precum rezistența la schimbare, teama de nou, lipsa de vocație, menținerea/obținerea unor poziții de conducere în universități etc. Rezultatul a fost tot timpul găsirea soluției celei mai comode și mai facile care să nu deranjeze pe nimeni, dar care să păstreze neapărat aparențele. Totul este justificat 100%. Avem articole, avem reviste, avem citări, avem clasamente, avem de toate, dar, de fapt, performanță nu avem (aici cred că se poate extinde pentru tot mediul academic).

Ce şi de la cine am avea de învăţat la ora actuală? Cine trebuie să îşi asume schimbările radicale? Care sunt modele de succes din străinătate ce pot fi replicate sau de la care măcar să putem împrumuta câte ceva? Găsirea unei soluții pentru problemele structurale aparține politicului. Decizia de a subfinanța învățământul și cercetarea a aparținut politicului. Trezirea unei conștiințe românești la nivelul politicului poate să salveze situația din acest punct de vedere. Dar, din păcate, cred că acest lucru este puțin probabil în viitorul apropiat. La nivel micro, soluția ar fi internaționalizarea universităților. Creșterea numărului de colaborări reale dintre universitățile românești și cele din occident ar fi o soluție. Dacă universitățile ar invita profesori din străinătate să țină cursuri/prelegeri, dacă s-ar face mai multe doctorate în co-tutelă, colaborări internaționale peentru realizarea de cercetări etc., mediul academic românesc ar evolua considerabil. Nu în ultimul rând, colaborarea cu diaspora românească din mediul academic din străinătate ar reprezenta o altă soluție pentru așezarea lucrurilor pe un făgaș normal. Nu aș vorbi despre un model de succes, aș vorbi despre normalitate. În occident, există normalitate. Această normalitate trebuie importată. Normalitatea presupune să ai un simț al valorii și să fii capabil să recunoști valoarea și să o respecți. Normalitatea este să nu te minți pe tine însuți că ești savant de renume mondial sau mare profesor, ascunzîndu-te în spatele unor aparențe.

Cum poate fi refăcută o relaţie atât de importantă precum cea dintre membrii trinomului mediu academic – cercetare – economie reală? Cum legăm cercetarea şi procesul educaţional de piaţa muncii?

Problema aceasta este delicată. Pentru ca o companie din economia reală să investească în cercetarea economică colaborând astfel cu mediul academic, aceasta trebuie să obțină un beneficiu concret care să-i imbunătățească performanțele economice. Pentru asta, trebuie să conștientizeze că o cercetare aplicată ar putea să-i îmbunătățească aceste performanțe. Ca să sintetizez, problema este că mediul economic nu știe ce să ceară, iar mediul academic nu știe ce să ofere. Până la urmă, managerii din mediul economic probabil că s-au instruit tot în mediul nostru academic ceea ce poate induce un mic cerc vicios, plus o anumită reticență sau o necunoaștere de capabilități. Soluția ar fi o mai bună comunicare și cunoaștere reciprocă, prin organizarea de conferințe, de workshop-uri etc la care să participe toate aceste entități. Cunoașterea capabilităților/nevoilor reale ale celor implicați poate fi un pas decisiv în realizarea acestei relații. Lucrurile sunt, în schimb, mult mai dinamice în relația dintre procesul educațional și piața muncii. Entitățile implicate au politici mult mai adaptabile și mai în concordanță cu dinamica economiei reale.

Se ştie faptul că în România graniţa dintre cercetare şi partea didactică este una destul de puţin clar conturată în viaţa unui cadru didactic din România. Cum ar trebui setate lucrurile pentru a îmbunătăţi sensibil situaţia? Poate fi o persoană din mediul academic la fel de bună atât ca şi cercetător cât şi ca pedagog?

Într-adevăr, raportul între cercetare și didactic este cam neclar. Este interesantă percepția publică privind munca de profesor. Spui cuiva că ești profesor și primești uneori o remarcă chiar pigmentată cu o urmă sinceră de invidie: “ai un curs, l-ai terminat și e gata ziua de muncă pentru tine”. Prin urmare, în percepția publică, a fi profesor implică numai activitatea didactică. Evident, lucrurile nu stau sau nu trebuie să stea așa. Problema este că, în mediul academic românesc, în general, raportul între cele două activități este net în favoarea activității didactice, pe când în mediul academic din străinătate raportul este net în favoarea activității de cercetare. În plus, prestigiul profesorului este dat de calitatea cercetărilor sale publicate în articole științifice. La noi, din punct de vedere formal, lucrurile sunt setate. Orice universitate își evaluează periodic profesorii, inclusiv activitatea lor de cercetare. Răspunsul la ultima întrebare este că un bun cercetător poate fi și un bun pedagog, și invers. Cele două nu se exclud neapărat.

Cum sunt privite universităţile din România şi şcoala românească de economie, dacă putem vorbi despre aşa ceva, în mod cinstit şi concret, în lumea mare? De ce suntem atât de jos în topurile internaţionale? Ce e de făcut?

Trebuie să dau un răspuns realist și dur: în lumea mare nu existăm! Vorbesc evident de domeniul economie. Prin urmare, cum să fie privit ceva ce nu există? Este dificil de dat o soluție. Oricum pe termen scurt nu există soluții. Pe termen lung, ar exista soluția pregătirii tinerilor asistenți sau lectori. Dacă ar exista finanțare, aceștia ar putea urma stagii serioase de pregătire în universitățile occidentale, cursuri la nivel de doctorat/masterat concretizate prin examene serioase, astfel încât să ajungă să cunoască perfect domeniul în care se specializează.

Avem români, tineri sau la maturitatea capacităţii de exprimare a talentului, extrem de bine pregătiţi, care au ales să-şi dedice talentul şi abilităţile unor alte sisteme educaţionale, să contribuie la creşterea economică a altor state. Cum putem să îi aducem mai aproape şi să beneficiem, ca şi societate, de valoarea lor? Cum putem să oprim acest exod de creiere care pare a nu se mai opri? Ce şanse avem în actuala conjunctură?

Toți acești români trăiesc în sisteme în care funcționează meritocrația, și-au dezvoltat simțul recunoașterii valorii și sunt recunoscuți ca fiind valoroși. Ca atare, pot fi aduși mai aproape și se poate beneficia de talentul și abilitățile lor, dacă sistemul de acasă se reformează pornind de la această condiție minimă: meritocrația. Pentru a opri exodul de creiere ar trebui să li se ofere un sistem sănătos bazat, în principiu, pe doar două lucruri: meritocrație și finanțare corespunzătoare. Acum sistemul le oferă impostură, comportament oportunist și subfinanțare. Problema este că sistemul își este mai mult decât suficient sie însuși. Prin urmare, de ce și-ar impune o reformare?

Prin prisma faptului că activaţi şi la catedră, puteţi vedea, an de an, şi cum evoluează generaţiile care vin din urmă. Cum arată verdictul în privinţa lor şi a capacităţii lor de a schimba în bine România? Este deja un clișeu în a spune că generațiile care vin după noi sunt mai puțin înzestrate intelectual decât generația noastră. În general, nu este adevărat. Nivelul mediu de inteligență al generațiilor nu se prea modifică. Ceea ce se modifică sunt dorințele, aspirațiile sau modelele de urmat. În plus, fiecare își optimizează eforturile și efectele în funcție de sistemul de valori sau pseudo-valori integrat din familie, cercurile de prieteni, societate (inclusiv școală). Capacitatea lor de a schimba în bine România ține de destinul acestei țări.

Am început cu o radiografie, v-aş propune să încheiem cu o alta. Care ar fi diagnosticul în ceea ce priveşte economia noastră? Cum arată România în care v-aţi dori să trăiţi peste 10 ani? Dar peste 25? Ce loc şi ce rol ar trebui să joace într-un proiect de ţară al României educaţia? Dar partea de cercetare?

În cei 27 de ani de economie de piață, ritmul de reformare, de dezvoltare, de acumulare de capital putea fi mult mai mare. Deseori părea că s-a încremenit totul într-un perpetuu stadiu de proiect de țară. Cum de s-a putut întâmpla așa ceva, ne întrebăm din ce în ce mai perplecși. Nu avem autostrăzi, sistemul de sănătate sucombă, iar sistemul de educație nemulțumește pe toată lumea. Foarte mulți români au decis să emigreze, de la creiere până la muncitori necalificați, iar fenomenul a luat o amploare ieșită din comun. Am putea spune că am fi fost gata să facem implozie, dacă nu ar fi existat această supapă dată de emigrație. Partea bună este că funcționăm ca o economie de piață, că mediul de business se dezvoltă permanent, că suntem parte a Uniunii Europene și putem profita de acest lucru pentru a ne dezvolta și a reduce decalajele față de occidentul dezvoltat. În 10-25 de ani putem fi mai bogați, dacă investițiile publice vor fi intensive și dacă capitalul privat se va acumula din ce în ce mai mult profitând de oportunitățile mari de creștere date de către piața noastră emergentă. Educația completată de cercetare, este vitală pentru orice societate normală și sănătoasă. Cine și-ar dori să depindă de cineva slab instruit, indiferent de poziția lui în societate, de la parlamentar până la funcționar de ghișeu? Evident, nimeni! Culmea este că absolut toată lumea este de acord cu acest lucru, dar, din păcate, nu există voință politică pentru a reforma sistemul de educație-cercetare. Președintele Macron cheamă în mod public cercetători din toată lumea să vină în Franța. Pentru a contrabalansa forța economică a USA, Uniunea europeană are ca strategie dezvoltarea cercetării. Prin urmare, dacă vrem să fim mai aproape de cei bogați, ar trebui să folosim aceleași mijloace de îmbogățire.

Care ar fi trei epitete ce ar trebui să caracterizeze mediul academic din România, un mediu pe placul şi sufletul Dvs ? Dar cele rezultate replicând întrebarea la economie şi societatea românească, în ansamblu?

Meritocrație – Valoare – Recunoaștere (mediul academic).

Performanță – Competitivitate – Stabilitate (economie).

Educație – Respect – Civilizație (societate)

 

Răspunsurile sunt opinia personală a autorului şi nu reprezintă punctul de vedere al instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea.

COMMENTS

Histats.com © 2005-2014 Privacy Policy - Terms Of Use - Check/do opt-out - Powered By Histats