Este bine cunoscut faptul că multe dintre Băncile Centrale au drept obiectiv stabilitatea preţurilor, lucru pentru care au depus numeroase eforturi de-a lungul timpului, iar în cele mai numeroase cazuri societatea se confrunta cu un nivel al inflaţiei mare, drept pentru care Băncile cu pricina vizau diminuarea lui.În mod ironic, ca urmare a crizei, acestea s-au văzut nevoite să schimbe forma de abordare date fiind dobânzile negative sau apropiate de zero, drept pentru care au apelat de metode „neortodoxe” de tipul QE.
Observăm că preţurile se încăpăţânează să rămână la un nivel foarte scăzut şi, totuşi, este un lucru care ar putea contrazice acest trend şi anume rata cursului de schimb, însă aceasta este atât de sensibilă în ceea ce priveşte comunicarea încât prea puţine informaţii se primesc cu privire la ea.
În aceste condiţii în care nivelul preţurilor aduce cu sine o problemă critică, „valoarea monedelor” a crescut în importanţă în ochii publicului.
Într-un discurs recent, Christine Lagarde a rezumat în trei cuvinte evoluţiile actuale ale economiilor şi anume: viteză-variaţie-volatilitate. Cei trei, de asemenea, alcătuiesc modul perfect de a descrie pieţele valutare / ratele de schimb din zilele noastre. Viteza reprezintă realitatea actuală marcată de digitalizare, de inovaţie, de obţinerea rezultatelor într-un mod mai rapid, variaţia ar putea consta în asimetria informaţiilor, iat volatilitatea ar presupune ideea de la care pleacă aşa-zisele „războaie valutare”.
Revenind la ideea esenţială bazată pe modalitatea în care comunicarea din partea Băncilor Centrale influenţează obiectivele acestora, vedem că se pune întrebarea dacă acel „cuvânt umil” folosit pentru îmblânzirea inflaţiei ar putea deveni mai eficient la nivelul „războaielor valutare”. Este acesta un război al comunicării, al limbajului sau este mai degrabă unu al luptei continue pentru avantajul competitiv?
Există puţine răspunsuri la acestă întrebare şi dacă ne raportăm la istoria recentă observăm că Guvernatorii Băncilor Centrale au diminuat secretul cu privire la ratele dobânzii, însă nu s-a întâmplat acelaşi lucru şi în rândul ratelor de schimb, ei refuzând mai de fiecare dată să comenteze cu privire la acest instrument.
Însă, în momentul în care globalizarea şi-a făcut simţită prezenţa, şi Băncile Centrale au devenit mai deschise în ceea ce priveşte transparenţa în comnunicare a fluctuaţiilor monedelor, şi totuşi există încă un anumit grad de discreţie, cel puţin în ceea ce priveşte momentul de intervenţie pe cursul de schimb, sau al dimensiunii acestuia.
Băncile Centrale cu cel mai înalt rang în transparenţă recunosc că prea multă deschidere către public ar putea conduce la o volatilitate mai mare, ceea ce este de nedorit.
În unitatea spre transparenţă optimă – vorbim despre transparenţă în termeni de „optim”, deoarece agenţii economici au îndoieli clare cu privire la beneficiile de transparenţă totală, iar bancherii centrali trebuie sa fie conştienţi de faptul că mai mult deschidere implică, de asemenea, o abordare mai sinceră a modului utilizării cuvintelor, a dozri lor .
Pentru a simplifica aceste lucruri, publicul ar trebui informat cu privire la:
Ce se întâmplă?
Când?
Cum?
De ce?
Aşadar, Băncile Centrale trebuie să schimbe abordarea cu privire la ce comunică, atunci când comunică, cum comunică şi de ce comunică.
COMMENTS