Interviu cu Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române
La o lună de la celebrarea Marii Uniri, profesorul și academicianul Ioan Aurel Pop va împlini 64 de ani. S-a născut în satul clujean Sântioana, comuna Țaga, lângă Gherla, a devenit doctor în istorie, profesor universitar (din 1996) și rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj (din 2012), concomitent membru titular (din 2010) și președinte (din 2018) al Academiei Române. Opera sa este axată pe cercetarea istoriei medievale a românilor și a Europei Centrale și de Sud-Est.
La o lună de la celebrarea Marii Uniri, profesorul și academicianul Ioan Aurel Pop va împlini 64 de ani. S-a născut în satul clujean Sântioana, comuna Țaga, lângă Gherla, a devenit doctor în istorie, profesor universitar (din 1996) și rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj (din 2012), concomitent membru titular (din 2010) și președinte (din 2018) al Academiei Române. Opera sa este axată pe cercetarea istoriei medievale a românilor și a Europei Centrale și de Sud-Est.
Este un fost elev și student eminent, vorbește fluent cinci limbi străine, iubește poezia, cântă cu plăcere din folclor, merge mult pe jos și, mai presus de toate, își iubește ca nimeni altul țara. Căldura sa sufletească și harul inegalabil de dascăl răzbat osmotic atunci când îți vorbește. Te trezești mai patriot și mai emoționat de fiecare dată când îl asculți, așa cum mi s-a întâmplat mie, norocos să aștern în cele de mai jos un dialog memorabil. Se întreabă mulți ce i-a ținut aproape pe români de-a lungul istoriei, ce i-a adus mereu împreună: obiceiurile, tradițiile, nevoia de a rezista în fața vicisitudinilor istorice, folclorul sau limba? Ar fi corect să spunem că limba română este aceea care ne-a unit, în primul rând, mereu și mereu?
Pentru aproape toate popoarele lumii, limba este cel mai important element de individualizare, de marcare a diferențelor față de alții și, prin urmare, de identitate. Și la români a fost și, sper, mai este așa. Ești român, în primul rând, fiindcă vorbești românește, comunici în același grai cu semenii tăi, care învață de la mamele lor același cod prin care se raportează la lume, la ceilalți. Coeziunea etnică și apoi națională este, însă, mult mai complicată decât această raportare simplă la un singur element identitar. Felul de a fi francez, felul de a fi german sau felul de a fi român includ în sine întregi universuri de viață istorică, secole de evoluție împreună, sedimentări de sentimente greu de descifrat astăzi. Ne-au ținut împreună mai întâi familiile noastre, mamele, tații, bunicii, frații, unchii, verii, de la care am deprins primele principii ale vieții, cu care am plâns și am râs, am mâncat și am flămânzit, am muncit, am mers la biserică, am jucat la horă, ne-am nuntit, ne-am botezat, ne-am petrecut morții prin slujbele de îngropăciune … Dintre credințe, cea mai importantă pentru noi a fost credința în Dumnezeu și rânduirea sa prin biserica noastră de rit bizantin. Ne-am creștinat în haină latină, dar ne-am organizat biserica în formă bizantină și bizantino-slavă. Ne-am identificat apoi, firește, și prin numele de român (rumân), venit de la Roma, prin origine, mai precis prin ideea originii romane, prin tradiții și cutume etc. Ne-au mai unit și munca (pornirea plugurilor, recoltarea, oieritul pendulator etc.), atacurile străinilor, dușmăniile unora dintre vecini. Multă vreme, conștiința aceasta a românității noastre a rămas pasivă, deoarece nu am trecut la acțiune în numele ei, mulțumindu-ne să știm că existăm. Din epoca modernă însă, cam de la actele lui Mihai Viteazul încoace, solidaritatea etnică medievală sau, mai exact, solidaritățile etnice medievale (locale, pasive) se coagulează în solidaritate națională modernă. Aceasta devine activă, pentru că membrii națiunii nu numai că știu că sunt români, dar și acționează în consecință pentru binele grupului. Lupta de emancipare națională și de formare a statului unitar este un rezultat tocmai al existenței acestei conștiințe naționale, care predispune la acțiune și care se manifestă prin fapte.
Străinii întreabă adesea cum s-a păstrat, aparent inexplicabil, acest teritoriu ca insulă de latinitate într-o mare slavă în jur? De ce nu scriem cu chirilice și noi, ca bulgarii, rușii, sârbii etc.?
Da, se vorbește uneori despre noi, românii, ca despre un „miracol” sau despre o „enigmă”. Și nu întotdeauna cu admirație și cu bună credință. Unii pornesc de aici ca să conteste chiar dreptul la existență politică și statală a românilor în anumite regiuni ale României. „Miracolul” sau „enigma” nu se referă, însă, atât la modul de formare a românilor ca popor, cât la modul de dăinuire aici, „în calea năvălitorilor”, cum se spune. Românii s-au format ca orice popor romanic, din mai multe elemente etnice, dintre care trei sunt mai importante, iar dintre acestea trei, unul a fost hotărâtor, anume elementul roman sau latinofon. Prin acesta s-a produs romanizarea și s-a născut latinitatea postromană. Dar a explica în ce mod s-a perpetuat aici, printre slavi și apoi și printre maghiari, singurul moștenitor al romanității orientale – poporul român – este mult mai greu. Italienii au fost lângă francezi, aceștia lângă provensali, aceștia lângă catalani, catalanii lângă spanioli, spaniolii lângă portughezi etc. și au format un conglomerat de latinitate, s-au mai și bazat unii pe alții și au avut cu toții latina medievală ca limbă de cult, de cultură și de cancelariile, ceea ce le-a fortificat romanitatea. Noi, în această „mare slavă”, am ajuns complet izolați de latinitatea etnică occidentală și ne-am conservat totuși. Chiar inexplicabil, nu este, totuși, procesul, pentru că noi, românii, reunim într-o sinteză latinitatea din Dacia, Moesia și Pannonia, adică din trei provincii foarte populate ale Imperiului. Am pornit din cea mai largă plămadă, am fost în vechime cel mai numeros popor din sud-estul Europei și suntem și acum în această postură. Prin urmare, am avut o anumită vigoare etnică și biologică, care ne-a ajutat să dăinuim. De ce nu mai scriem cu chirilice? Pentru că slavonismul nu a fost la români un fenomen etnic și etno-lingvistic, ci unul cultural. Prin urmare, când s-a desăvârșit poporul român, prin secolele al IX-lea – al X-lea, slavii etnici erau deja, în mare măsură, asimilați. Poporul român nu a vorbit slavonește niciodată, ci doar a avut ca limbă a bisericii slavona sau slava ecleziastică. Noi ne-am creștinat în latinește, dar ne-am organizat biserica prin raportare la modelul bulgar, adică slav, după ce slavona pătrunsese între limbile „sfinte”. Toate popoarele europene au avut în biserică altă limbă decât cea vorbită. Slavona nu a fost la noi o limbă de comunicare, ci una artificială a cultului, a culturii și a cancelariilor, adică a unei elite restrânse. După abolirea sa și după trecerea la uzul românei și în scris, am mai folosit o vreme alfabetul chirilic (buchiile), dar limba noastră romanică nu putea să rămână la infinit îmbrăcată în haină slavă. Era împotriva firii să fie așa și, sub influența Școlii Ardelene la început, am renunțat la buchii și am trecut treptat la uzul literelor, ca toate popoarele romanice. Alexandru Ioan Cuza a pus capăt prin lege alfabetului chirilic la noi.
Care credeți că e cea mai importantă realizare a poporului român, ca nație, în acești 100 de ani?
Este greu de spus! Ar putea fi performanța de a ne păstra țara numită România (chiar dacă nu întreagă, ca la 1918), în pofida tuturor asalturilor distructive, venite și dinspre apus, dar mai ales din partea „marelui vecin” de la est. La fel de importantă va fi fost și scuturarea regimului de dictatură în 1989, când am revenit la valorile democratice occidentale, fapt care ne-a netezit calea (anevoioasă) spre NATO și Uniunea Europeană.
S-a vorbit mult după Unire despre „Dacia Mare”, care din păcate, a rezistat doar două decenii. De ce a dispărut acest nume sonor și puternic din conștiința națională?
Dacia vine la noi din vechime, iar ideologia națională revigorată începând cu secolul al XVIII-lea, pe ambii versanți ai Carpaților, cu marele său accent din Transilvania, s-a numit a „daco-românismului”. Dacia – dar nu cea „barbară”, ci Dacia Romană – a fost fermentul politic care ne-a animat elitele din epoca redeșteptării naționale. Motivul pentru care însă țara se cheamă România și nu Dacia este unul practic: poporul acesta nu s-a numit niciodată pe sine „dacic”, ci „roman”, sub forma „rumân” sau „român”. În ciuda unor denumiri regionale existente și azi (muntean, oltean, ardelean, moldovean, dobrogean, bănățean etc.), cea mai generală formă de a ne chema pe noi înșine, în toate timpurile, a fost aceea venită de la Roma, prin moștenirea latinității. Primii care au teoretizat această idee-realitate au fost cronicarii moldoveni (în primul rând Miron Costin) și marele savant Dimitrie Cantemir (primul cărturar român de talie internațională, recunoscut ca atare), încă înainte de Școala Ardeleană. Iar dacă poporul se cheamă „român”, era natural ca și țara să se cheme „România”.
Marea Unire de la 1918 a fost precedată de unirea Basarabiei cu țara-mamă, din primăvara aceluiași an. De ce s-a trecut foarte repede peste această aniversare?
Nu știu dacă s-a trecut chiar repede! Academia Română și Academia de Științe a Moldovei au organizat – pentru prima oară în istorie – la 27 martie 2018, o sesiune solemnă comună la Chișinău, marcând unitatea poporului român și dorința de a fi împreună a celor două state românești. Pentru mine, Marea Unire nu înseamnă numai episodul decisiv de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, ci și actele similare de la Chișinău și Cernăuți, din același an. Unirea Basarabiei rămâne un fapt fundamental al națiunii noastre, dar celebrarea sa deplină se împiedică încă de imixtiunile străine din Republica Moldova, de conflictul legat de Transnistria, de prezența trupelor ruse pe teritoriul aflat în discuție, de divizarea Basarabiei, ținutului Herța și Bucovinei de către regimul sovietic, de mass media rusofonă foarte activă la est de Prut etc. Deși frângerea României la 1940 și apoi la 1944 (1947) seamănă cu divizarea Germaniei după Al Doilea Război Mondial, reunificarea noastră nu s-a putut produce încă. Particularitățile geopolitice de aici sunt foarte diferite de cele din spațiul Europei Centrale, iar România, spre deosebire de Germania, nu este o mare putere politică și economică. Cu alte cuvinte, nu ne este îngăduit nouă ceea ce îi este îngăduit Germaniei! Asta nu înseamnă că reunirea noastră nu este legitimă sau că nu este posibilă.
Serbăm Marea Unire încă neîntregiți, fiindcă România are, la un veac de la Alba Iulia, doar 238.397 km pătrați, cu 57.652 km pătrați mai puțin decât la 1 Decembrie 1918. Avem tăria să ne aducem aminte asta? Iertăm, uităm sau și una, și alta?
Nu numai că nu uităm, dar avem chiar datoria de a nu uita! Uitarea ar echivala cu stingerea noastră ca națiune, iar așa ceva nu se poate. A uita înseamnă a muri pas cu pas, câte puțin, cu fiecare an ce trece. Numai că schimbările produse la noi și la est de Prut în lungile decenii comuniste nu pot fi șterse cu buretele, la fel cum nu poate înceta – după cum ne-am dori noi – politica imperială și dominatoare a unor state vecine. Suntem obligați de istorie și de Dumnezeu să nu pierdem, însă, speranța și să lucrăm pentru transpunerea în fapte a speranței, așa cum au făcut românii la 1918.
În anul 2001, când a fost ales membru corespondent al Academiei Române, la doar 46 de ani, ați fost cel mai tânăr membru al acestui for al elitei românești. În anul 2010 ați fost ales membru titular al Academiei Române. În acest an ați devenit președintele prestigiosului for. Ce ar trebui să reprezinte Academia pentru români, care este rolul ei și în ce împrejurări trebuie să i se audă vocea?
Academia Română a fost gândită de fondatorii săi ca un stâlp de temelie al edificiului național și ea se află, de peste un secol și jumătate, în serviciul națiunii române. Academia a format România Mare în sufletele românilor înainte ca ea să existe oficial, pe harta Europei. Încă de la înființare, în Academie au intrat savanți români din toate provinciile românești. În consecință, Academia Română, ajunsă între timp – în ciuda vicisitudinilor – cel la important for de consacrare intelectuală din țara noastră, are datoria să militeze în fiecare clipă pentru România, pentru valorile sale, pentru destinul său demn. Academia Română nu a fost gândită numai ca o societate savantă și erudită, cum își permiteau să fie majoritatea academiilor europene, ci a fost și o instituție luptătoare, prezentă în Cetate, menită să dea măsura lucrurilor, să pondereze excesele, să arate calea de urmat pentru națiune.
Din păcate, Academia a fost instrumentalizată de regimul comunist, iar între anii 1974 și 1989 a fost condamnată la dispariție. Nici în aceste timpuri neașezate de după dictatura comunistă, Academia nu este prețuită la adevărata sa valoare și nu este sprijinită așa cum s-ar cuveni. Ba, unii se întreabă cum și de ce să fi fost și să fie Academia în serviciul națiunii române și de ce să fie socotită instituție de interes național! Asemenea poziții de disoluție a corpului nostru național sunt interesate și nu urmăresc altceva decât compromiterea poporului român, risipirea sa, dezorientarea sa.
Academia, însă, nu este o frunză în vânt, la cheremul detractorilor, ci este o instituție solidă, care-și cunoaște menirea și care-și îndeplinește rolul. De aceea, vocea Academiei se aude și trebuie să se audă în toate împrejurările în care se află în joc soarta națiunii, în care se periclitează educația, credința, biserica, cercetarea, creația spirituală, sănătatea, ambientul natural și alte domenii vitale.
Sunteți un adept al curentului naționalist. De ce are acest curent, în accepțiunea unora, o conotație peiorativă?
Sunt un adept al dragostei de țară și de neam, pentru că acesta este rostul nostru de români. Altminteri ne făcea Dumnezeu germani, americani sau chinezi! Dar noi suntem – printr-un dat al sorții – români și trebuie să ne dăruim acestui destin. Astăzi este, de multe ori, demonizată națiunea, pe motiv că în numele ei s-ar fi produs războaie. Iar naționalismul este confundat cu șovinismul și xenofobia.
Este drept că și termenul de naționalism a dobândit mai recent sens peiorativ – ca și cum ar fi un stigmat – deși, până nu demult naționalismul însemna dragostea pentru propria națiune, fără nicio răsfrângere restrictivă asupra altor națiuni. Este drept că există multe conflicte pornite din cauze naționale sau care au ca pretext apărarea națiunilor, dar războaie s-au produs și în numele iubirii, al libertății, al democrației, al familiei, al credinței sau al bisericii și chiar al universalismului. Nu trebuie confundată cauza unui cataclism cu efectul său!
Națiunile sunt doar forme de solidaritate umană ca atâtea altele, iar ele trebuie prețuite, organizate și rânduite bine, fiindcă oamenii sunt ființe sociale și nu pot trăi decât în grup. O formă de comunitate umană cu existență legitimă și organică este și națiunea. Națiunile nu s-au creat prin legi sau prin decrete ale guvernanților și nici nu pot fi desființate prin asemenea măsuri administrative. Cei care condamnă națiunile de plano sunt ori amăgiți, ori mânați de interese oculte. Iar națiunile – cum se vede – se răzbună pe asemenea forțări ale notei și ies sau reies în prim plan, se izolează, introduc politici protecționiste etc. Politica antinațională naște monștri și se întoarce împotriva globaliștilor de pripas, pentru că Europa viitorului este încă o Europă a națiunilor, menite să trăiască împreună, în armonie. Cum și de ce să credem că, dacă nu reușim să facem din Europa o patrie a națiunilor, vom face una a regiunilor sau una a indivizilor izolați? Marile coeziuni se fac din coeziuni mai mici, iar coeziunile care domină astăzi Europa sunt cele naționale.
De ce credeți că proliferează la această oră în Europa ideile iliberale și mișcările extremiste?
Aceste mișcări nefirești proliferează pentru că nu ne-am priceput să facem lumea mai bună, nu am vrut, ne-am lăsat ispitiți de falși profeți și am căzut în eroare. Oamenii nu pot decide prin decrete și legi decât în chestiuni omenești, or noi, în semeția noastră, am crezut că putem dirija universul. Globalizarea făcută prin distrugerea națiunilor s-a dovedit nu numai o iluzie, dar chiar o catastrofă care s-a întors împotriva noastră. Ideea aceasta năstrușnică se poate compara cu dorința de a face o pădure fără copaci! Libertatea individului nu se poate înfăptui împotriva libertății naționale și nici nu se poate transforma în liber arbitru. Dacă nu așezăm la baza noii Europe unite valorile care au consacrat existența continentului, care i-au dat conținut și rost, atunci degeaba ne zbatem. Pe de altă parte, întotdeauna, în perioade de criză, profeții de pripas au îndemnat la excese. După Primul Război Mondial, a urmat o profundă criză din care unii au crezut că pot ieși prin regimuri totalitare de extrema stângă sau de extrema dreaptă. Ambele s-au dovedit a fi soluții falimentare, care au costat enorm omenirea. Liberalismul merge mână în mână cu democrația, pe când iliberalismul conduce spre autocrație, spre regimuri dictatoriale. Se poate ca democrația clasică să fi obosit și să aibă nevoie de primeniri și de adaptări, dar „democrația străzii” – numită eufemistic „democrație participativă” sau „democrație directă” (chiar și Ceaușescu uza acest concept) – poate ajunge un mijloc sigur de naștere a autoritarismului. Mișcările extremiste se nasc din dezamăgiri și, câteodată, chiar din intenții bune, numai că și iadul este pavat cu bune intenții. La noi, însă, tendințele iliberale (mult mai puternice prin alte țări) vin și din guvernarea defectuoasă, din neîncrederea în liderii politici nepregătiți, modești, orgolioși, corupți, inculți, fără experiență și fără expertiză. Soluția: ridicarea unei clase politice inteligente, experte, cinstite, culte și responsabile.
Trăim vremuri extrem de tulburi din perspectivă politică și economică, atât la nivel global, cât și european, regional sau intern. Cum ar trebui să tăiem valul, să rezistăm și să redescoperim speranța într-o normalitate pe care nu o mai găsim nicicum?
Din păcate, istoricii nu pot prevedea viitorul, cum cred unii, acordându-ne un statut mult prea generos. Dar așezarea noastră ar trebui să vină, în primul rând, printr-o educație corectă, decentă, verificată de istorie, predictivă, cu privirea ațintită spre viitor.
Dacă decidem să ne trăim doar clipa (Carpe diem!), greșim iremediabil și ne îndreptăm spre autodistrugere. Educația se face prin familie și prin școala de toate gradele, se face azi de-a lungul întregii vieți. Dacă nu vom acorda educației locul cuvenit – inclusiv printr-un buget potrivit – vom contribui la reculul lumii noastre, la îngroparea valorilor care ne-au consacrat, la risipirea acestei țări.
Pentru o educație bună, este nevoie de familie trainică, de părinți responsabili și preocupați de copiii lor, de bunici, de frați și de surori. Eu știu că s-a schimbat lumea, dar nu înțeleg de ce, la vârsta copilăriei românilor, sunt mai potrivite Star Trek, Frăția inelelor sau Harry Potter? De ce nu se mai potrivesc – în anii fanteziilor și ai fantasmelor – Prâslea cel Voinic, Făt Frumos, Ileana Cosânzeana, Împăratul Roșu sau Harap Alb? Cu ce au păcătuit toate aceste personaje fantastice și ireale – la fel de ireale ca și cele aduse acum de aiurea – încât sunt acum puse la index, ca anumite opere de pe vremea Inchiziției. Să fie repudiate numai pentru că sunt românești?
În școală, nu încetăm să „experimentăm” după metode tot mai năstrușnice și să căutăm an de an, ca lideri, să tot tăiem din bugetul educației. Compromiterea educației a condus și la compromiterea elitelor țării. S-au impus false elite politice și chiar intelectuale uneori, care ne orientează pe căi greșite, ne amăgesc și ne ispitesc, ne dezorientează și ne îndepărtează de realele valori.
Sănătatea fizică a unei națiuni se conservă printr-un sistem medical performant, iar sănătatea spirituală și morală prin educație și credință, prin școală și biserică. Am experimentat decenii întregi ateismul de model moscovit și am ajuns complet dezorientați, trestii în bătaia vântului. După căderea dictaturii, în loc să ne venim în fire și să ne luăm pe seamă, am ajuns în alte extreme.
Nu ne rămâne decât să ne revenim, să ne redresăm, să construim, în loc să demolăm și să învățăm. Romanii spuneau că „noi nu învățăm pentru școală, ci pentru viață”. Și câtă dreptate aveau! Iar ai noștri, ne ocupau mințile necoapte cu ideea că dacă „ai carte, ai parte”. Chiar dacă azi falșii profeți arată ritos că te poți îmbogăți prin fraudă, hoție și minciună, școala are datoria să cultive încrederea în forța cunoașterii și comunicării dintre oameni, în rolul minții și al inteligenței omenești, în rolul major al culturii generale, în nevoia specializării prin dăruire profesională, în simțul datoriei.
Dacă nu mai există dragoste de țară, cum să ne chivernisim bine țara? Or, nu ne naștem cu dragostea de țară în suflete, pentru că dragostea de țară se cultivă, precum un ogor. Degeaba este ogorul fertil dacă rămâne necultivat! Iubirea Cetății în care trăim se obține anevoios, prin pregătire îndelungată și sistematică, la orele de limba și literatura română (nu de „limbă și comunicare”), de istoria românilor și universală (nu de „istorie”), de geografia României și de geografie generală (nu doar de „geografie”), de etnografie românească, de teologie românească, de drept românesc etc. Altfel, lucrăm degeaba. România nu poate fi condusă bine de oameni neutri, care nu simt nimic atunci când văd Voronețul, care se plictisesc de muzica noastră populară, care nu au urechea formată pentru hore și care nu știu că Sadoveanu a scris „Frații Jderi”. Iar sistemul nostru de educație face tot mai puține pentru aceste lucruri.
Țara aceasta – ca toate țările – nu există de la sine, ci trebuie mereu ocrotită, îngrijită și primenită. Ca să facem asta, trebuie să o iubim, iar ca să o iubim trebuie să o avem inoculată în suflete, de la mama și de la tata, de la bunica și bunicul, de la dăscăliță și de la dascăl. Iar a iubi țara înseamnă a iubi binele tău și al aproapelui tău, oricât de departe s-ar afla acesta. Prin urmare, dragostea de România nu ne poate face decât buni cetățeni ai lumii, altruiști și generoși.
Mihai Săndoiu
Cristian Pavel
COMMENTS