EXCLUSIVITATE: Mihai Copaciu, 
Director adjunct al Direcţiei Modelare şi Prognoze Macroeconomice din BNR: În România e nevoie de implementarea unei reforme din temelii a sistemului educaţional

EXCLUSIVITATE: Mihai Copaciu, 
Director adjunct al Direcţiei Modelare şi Prognoze Macroeconomice din BNR: În România e nevoie de implementarea unei reforme din temelii a sistemului educaţional

Material realizat cu sprijinul 

 

 

De ce lipsesc universităţile româneşti din “lumea mare” a academicului? Cât de jos e cercetarea academică românească, mai ales cea din domeniul economicului? Ce rol trebuie să joace mediul privat pentru a susţine învăţământul şi cercetarea? Sunt doar câteva teme pe care le-am luat în discuţie beneficiind de un interlocutor de înaltă clasă, Mihai Copaciu, dascăl şi în acelaşi timp cercetător (actualmente este Director adjunct al Direcţiei Modelare şi Prognoze Macroeconomice din BNR). Realist, critic dar şi constructiv, acesta dă un calificativ sever cercetării româneşti din domeniul economic: nota 3!

Pentru început mi-aş dori să faceţi o succintă radiografie a stării de sănătate a mediului academic din România, în general, şi a cercetării, în particular (evident, cu focusare pe cercetare economică). Pe o scară de la 1-10 unde ne-am plasa în acest moment?

Îmi e destul de greu să ofer o radiografie generală, dat fiind că nu cunosc îndeajuns de bine mediul academic în totalitatea lui. Aşa că o să vă ofer o radiografie succintă şi particulară, a mediului economic. Dacă tot vorbim în termeni medicali, aş spune că mediul academic în domeniul economic suferă de artroză, diagnosticul fiind similar în cazul cercetării. Sunt sisteme cu un grad redus de deschidere la nou, rigide şi cu o situaţie extrem de greu de reversat.Relativ la ce se întâmplă în majoritatea celorlalte ţări membre ale UE, în SUA sau Canada, nota acordată este undeva în apropiere de 3 şi reflectă exclusiv efortul unor grupuri reduse de cercetători din universităţile din România de a se alinia la practicile devenite standard la nivel internaţional. Situaţia dramatică şi absurdă în acelaşi timp a cercetării a fost de altfel foarte bine sumarizată în lucrarea „The Rise for Academic Integrity in Romanian (Domestic) Economic Sciences”, editată în anul 2016 1.

Care au fost erorile ce au condus la această stare deloc lăudabilă? Puteau fi acestea evitate? Ce se poate face acum pentru a schimba măcar trendul?

Prea multe pentru a fi enumerate aici. Orice eroare/decizie putea fi evitată/diferită. Dar poziţia universităţilor româneşti în diverse clasamente internaţionale, absurditatea unor criterii de promovare sau rezultatele elevilor români la teste Pisa ne arată o realitate deloc plăcută. A spune că o reformă din temelii a sistemului e necesară e o declaraţie care îmi reflectă convingerile. A crede că aceasta va fi implementată în România în viitor ar fi o declaraţie de extrem optimism. Implementarea unor politici publice care nu servesc unor beneficii electorale imediate nu a reprezentat şi nu va reprezenta o prioritate pentru clasa politică românească. Cărui politician din România îi pasă de efectele deciziilor sale peste mai mult de 2-3 de ani de la adoptare? Oricum vor veni alţii şi le vor schimba, aşa că ce sens ar avea să se gândească la efecte pe termen lung de la început. Iar efectele pe termen îndelungat a unui astfel de comportament pot fi catastrofice pentru societate.

Ce şi de la cine am avea de învăţat la ora actuală? Cine trebuie să îşi asume schimbările radicale? Care sunt modele de succes din străinătate ce pot fi replicate sau de la care măcar să putem împrumuta câte ceva?

Putem învăţa de la oricine. Totul e să şi vrem. Ne place însă în multe segmente să fim originali în loc să preluăm metode care deja au fost testate şi funcţionează. Se spune că o economie ar trebui să evolueze de la a importa spre a imita şi apoi a inova. Dacă economia românească urmăreşte această cale, fiind la acest moment între primele două caracteristici menţionate, la nivelul sistemului educaţional ne-a plăcut de fiecare dată să inovăm. De cele mai multe ori prost, generând în timp o totală lipsă de predictibilitate. În contextul unei autonomii universitare încă relativ ridicate, rolul primordial rămâne universităţilor care pot adopta o serie de reguli şi metode interne care să le izoleze, măcar parţial, de zgomotul indus de la nivel central şi în acelaşi timp să le apropie de standardele internaţionale. Şi ar trebui să începem prin a importa modele de succes. Pentru ciclul pre-universitar, reforma din Polonia inițiată în 1999 (şi în curs de reversare acum) a generat în timp o calitate crescândă a învăţământului validată la nivel internaţional. Polonia, o ţară care nu a înregistrat declin economic în recenta recesiune şi care are o piaţă a muncii cu un grad ridicat de flexibilitate.

Cum poate fi refăcută o relaţie atât de importantă precum cea dintre membrii trinomului mediu academic – cercetare – economie reală? Cum legăm cercetarea şi procesul educaţional de piaţa muncii?

Aici ne confruntăm în general cu o viziune greşită din punctul meu de vedere conform căreia cercetarea în general e un bun public. Nu, cercetarea în general e un bun privat. Asta cu atât mai mult într-un mediu în care fondurile publice alocate pentru cercetare sunt extrem de mici cum e cazul României. Dacă vor să beneficieze de cercetare dedicată, firmele trebuie să investească, inclusiv prin parteneriate strânse cu mediul universitar. Prea puţine o fac în România, deşi deschidere din partea unor universităţi există. Oferta de forţă de muncă a sistemului educaţional (universitar) e de obicei inertă. E normală lipsa unei capacităţi de anticipare a cererii, mai ales într-o economie care trece prin transformări substanţiale. În plus, nu toată cercetarea e aplicată. Rolul cercetării teoretice e extrem de important pentru că astfel se pun bazele cercetării aplicate ulterioare. În cadrul existent la un moment dat în timp, universităţile trebuie să asigure primordial calitate, şi asta însemnă inclusiv o actualizare permanentă a ceea ce se transmite studenţilor, şi să dezvolte gândirea critică a studenţilor.

Se ştie faptul că în România graniţa dintre cercetare şi partea didactică este una destul de puţin clar conturată în viaţa unui cadru didactic din România. Cum ar trebui setate lucrurile pentru a îmbunătăţi sensibil situaţia? Poate fi o persoană din mediul academic la fel de bună atât ca şi cercetător cât şi ca pedagog?

Sunt adeptul specializării. Să faci ceea ce ştii mai bine. Asta nu însemnă că cercetătorii de top nu trebuie să predea deloc. Ei chiar o fac. Doar că ponderea acestei activităţi trebuie să fie relativ mai redusă. În sistemele educaţionale dezvoltate, în general, e stabilit foarte clar ex-ante cât din timpul alocat e dedicat cercetării şi cât predării. Există predictibilitate, inclusiv în sistemele de evaluare a performanţei în ambele arii, şi asta e cel mai importnt atât la nivel individual, cât şi la nivelul sistemului per ansamblu.

Cum sunt privite universităţile din România şi şcoala românească de economie, dacă putem vorbi despre aşa ceva, în mod cinstit şi concret, în lumea mare? De ce suntem atât de jos în topurile internaţionale? Ce e de făcut?

În lumea mare, universităţile româneşti lipsesc. Şcoala românească de economie e reprezentată la acest moment în principal de profesorii şi cercetătorii de naţionalitate română, afiliaţi unor entităţi de top dinafara României. Suntem jos pentru că, la nivelul cercetării, calitatea este extrem de scăzută în medie. Cauza la nivelul întregului sistem: lipsa unui design adecvat al activităţii de cercetare, chiar mai mult, existenţa unui sistem care o distorsionează şi rezultă într-un echilibru total sub-optimal.Ce e de făcut? Nu există soluţie pe termen scurt. În lipsa unei politici publice coerente, a unei iniţiative din mediul privat care să ridice ştacheta, soluţia rămâne tot la nivelul departamentelor/facultăţilor de economie. Din nou, nu trebuie să inventăm roata, există o multitudine de exemple care pot fi importate.

Avem români, tineri sau la maturitatea capacităţii de exprimare a talentului, extrem de bine pregătiţi, care au ales să-şi dedice talentul şi abilităţile unor alte sisteme educaţionale, să contribuie la creşterea economică a altor state. Îi ştiţi pentru că încercaţi prin ERMAS să îi menţineţi aproape de România.

Cum putem să îi aducem mai aproape şi să beneficiem, ca şi societate, de valoarea lor? Cum putem să oprim acest exod de creiere care pare a nu se mai opri? Ce şanse avem în actuala conjunctură?

Beneficiem de valoarea lor prin reputaţia pe care o adaugă, neinteresat, României. E imposibil să îi repatriem permanent, date fiind mediile în care activează şi lipsa de finanţare, predictibilitate a criteriilor şi rezistenţa la schimbare a marii părţi a sistemului autohton. Încercăm însă, ca pe lângă conferinţa şi cursurile asociate, să promovăm colaborări între cei de aici şi cei din afară.Având în vedere haosul din sistemul educaţional şi ecartul în creştere faţă de extern, în afara câtorva clustere existente, e foarte greu ca acest exod să fie oprit. În timp ce sistemul public nu face nimic pentru oprirea acestui exod, nici reacţia sistemului privat nu a fost diferită (şi nici similară cu ce s-a întâmplat în ţări vecine precum Ungaria sau Cehia). Acesta din urmă are libertatea neîngrădită de a aduce calitate ridicată în sistemul universitar. Doar că a ales soluţia facilă: mulţi bani şi calitate redusă .Prin prisma faptului că activaţi şi la catedră, puteţi vedea, an de an, şi cum evoluează generaţiile care vin din urmă.

Cum arată verdictul în privinţa lor şi a capacităţii lor de a schimba în bine România?

Aud de multe ori din partea unor profesori ideea conform căreia noile generaţii sunt mai slab pregătite. Din punctul meu de vedere e doar o justificare a lor pentru a-şi motiva stagnarea în pregătire. Sunt de părere că datoria fiecărui profesor e de a se dedica maxim către ceea ce face. Astfel, vei găsi întotdeauna studenţi dedicaţi şi doritori de a progresa. Ce am remarcat în rândul noilor generaţii e uşurinţa de comunicare. Dacă li se dă ocazia, comunică direct, fără ocolişuri. Cred că acest aspect e un mare plus, care lipsește generaţiilor mai în vârstă. Am început cu o radiografie, v-aş propune să încheiem cu o alta.

Care ar fi diagnosticul în ceea ce priveşte economia noastră? Cum arată România în care v-aţi dori să trăiţi peste 10 ani? Dar peste 25? Ce loc şi ce rol ar trebui să joace într-un proiect de ţară al României educaţia? Dar partea de cercetare?

După cum spuneam economia domestică e ca şi grad de dezvoltare undeva între import şi imitaţie, mai apropiată de primul. O economie care aproape la 30 de ani de la revoluţie e încă dependentă prea mult de stat. Un stat eratic, impredictibil, în care priorităţile societăţii au fost înlocuite de prea multe ori cu priorităţi şi interese ale unor grupuri restrânse de persoane. Un astfel de stat ori trebuie reformat profund, ori trebuie redimensionat. Degeaba adăugăm educaţia, sănătatea sau cercetarea în diverse strategii. Au fost puse de multe ori şi nu s-a progresat deloc. Ba dimpotrivă. În 10 ani sper să pot ajunge până la Cluj-Napoca sau Iaşi pe o autostradă continuă. Sunt un optimist de felul meu!În mai puţin de un sfert din cei 100 de ani de existenţă România modernă a fost o democraţie funcţională. Şi paradoxal, tot pe ea dăm acum vina pentru starea societăţii româneşti. Aş vrea ca România să rămână o democraţie funcţională încă cel puţin 25 de ani de acum încolo.

Care ar fi trei epitete ce ar trebui să caracterizeze mediul academic din România, un mediu pe placul şi sufletul Dvs. ? Dar cele rezultate replicând întrebarea la economie şi societatea românească, în ansamblu?

Mediul academic: competenţă, motivaţie, predictibilitate.

Economie: mobilitate, predictibilitate, infrastructură.

Societate: empatie, muncă, gândire critică.

 

Notă: Opiniile prezentate sunt în întregime personale, şi ele nu implică sau angajează 
în vreun fel Banca Naţională a României.

Despre Mihai Copaciu

Mihai Copaciu este economist în cadrul Băncii Naţionale a României, Direcţia Modelare şi Prognoze Macroeconomice, având actualmente funcţia de Director adjunct. Formarea sa profesională include absolvirea, în ordine, a unor prestigioase instituţii de învăţământ superior: FSEGA, specializarea Relaţii Internaţionale, din cadrul Universităţii Babes-Bolyai (2002), al Universităţii Central Europene (M.A. în Economics, 2004) şi al Universităţii Pompeu Fabra (M.Sc. în Economics, 2005). Diploma de doctor în Economie este obţinută în cadrul ASE (2013) cu o teză despre modele DSGE pentru economiile emergente. În perioada septembrie 2011 – iulie 2012, Mihai a beneficiat de un stagiu de cercetare în cadrul departamentului de economie al Universităţii Northwestern, fiind beneficiarul unei burse Fulbright (Fulbright Junior Award Fellow). Modelul de echilibru general R.E.M. 2.0 dezvoltat impreuna cu Cristian Bulete şi Valeriu Nalban este folosit începând cu 2016 de către FMI ca studiu de caz în cadrul cursului Monetary and Fiscal Policy Analysis with DSGE Models.

COMMENTS

Histats.com © 2005-2014 Privacy Policy - Terms Of Use - Check/do opt-out - Powered By Histats