Florin Georgescu, Prim-viceguvernator BNR: Ţinta de aderare la zona euro în 2019 e fezabilă, realistă

Florin Georgescu, Prim-viceguvernator BNR: Ţinta de aderare la zona euro în 2019 e fezabilă, realistă

Nu cred că puteam găsi o personalitate mai complexă şi completă care să ne explice atât de exhaustiv ce s-a întâmplat cu economia României, cu Finanţele ei, în aceşti 25 de ani de nou capitalism decât intervievatul nostru. Oriunde l-au purtat paşii şi timpul, Florin Georgescu, prim-viceguvernatorul Băncii Naţionale a României, şi-a făcut datoria la cele mai ridicate standarde de performanţă, indiferent că a fost vorba de politică, finanţe sau piaţă monetară. Şi întotdeauna şi-a rupt din puţinu-i timp liber pentru a se dedica şi pregătirii viitoarelor generaţii.

Excelenţă, mulţumindu-vă pentru onoarea pe care mi-o faceţi acordându-mi acest interviu, aş începe cu o întrebare cu caracter generalist: aruncând o privire în urmă, credeţi că putea fi România mai dezvoltată după aceşti 25 de ani de nou regim?

Din punctul meu de vedere, consider că puteam fi ceva mai departe în planul dezvoltării economice şi sociale. Condiţia esenţială pentru un statut mai bun al ţării între statele europene era reprezentată de o coerenţă mult mai consistentă a seturilor de politici economice aplicate în mandatele succesive de guvernare din ultimii 25 de ani. În contextul unor transformări atât de profunde ale economiei României, de o importanţă istorică şi ţinând seama de potenţialul ţării înregistrat în 1990, de avantajele comparative şi competitive pe care le prezenta România, consider că se impunea aplicată, de către toate guvernele, o strategie unitară de restructurare şi modernizare a economiei, ţinând cont de interesul naţional şi, desigur, de noile constrângeri apărute pe plan internaţional, de regulile pieţei globalizate. Repet, era necesar să se fi manifestat o continuitate de la un guvern la altul cu privire la proiectele asumate în acordurile României cu FMI, Banca Mondială şi mai apoi cu Comisia Europeană.
În opinia noastră, restructurarea economiei româneşti nu trebuia lăsată numai pe seama forţelor pieţei libere, cu un stat slab, minimal, ci se impunea ca acest proces vital pentru ţară să se facă într-o mai mare măsură cu participarea activă a unui stat responsabil pentru viitorul ţării, având o strategie coerentă, cu criterii clare, pe parcursul tuturor guvernărilor, privind modul de valorificare a potenţialului economic de care dispuneam în anul 1990, concomitent cu atragerea şi utilizarea capitalului străin.
Din nefericire, lucrurile nu au stat aşa şi, pe fondul cerinţelor pentru macrostabilitate înscrise în acordurile cu FMI, politicile sectoriale – liberalizarea pieţelor şi privatizarea – au fost tratate diferit de la o guvernare la alta, pornind de la principii ideologice, de multe ori împrumutate, în mod inoportun, cum au recunoscut-o mai târziu chiar exportatori „în domeniu”, fără a se fi ţinut seama de particularităţile acestui proces unic în istorie, de trecere de la comunism la capitalism, şi de specificul României în raport cu alte ţări din fostul bloc sovietic. S-a ignorat axioma din medicină, conform căreia reţetele se adresează bolnavilor individuali şi nu bolilor în ansamblu. Aceste abordări contraproductive au condus la rezultate inferioare faţă de potenţialul economic al ţării de la începutul anilor ‘90.
Începând cu anul 2005, a acţionat şi procesul de „restitutio in integrum”, care, în opinia noastră, nu a contribuit decât parţial la repararea unor nedreptăţi economice şi sociale din trecut, concomitent cu mai buna valorificare a potenţialului natural şi economic de care dispunea România.
Consider că lipsa de coerenţă în reformele structurale sectoriale şi în ceea ce priveşte restituirea proprietăţilor a fost generată, în principal, de dorinţele şi interesele subiective ale diferitelor grupuri sociale influente într-un moment sau altul în procesul decizional din ultimii 25 de ani. Aceste grupuri sociale, în baza unor principii de reformă şi de reparaţii materiale unanim acceptate de societate, atunci când au prezentat spre aprobare legile şi alte acte normative în domeniile vizate de reforme, legi inspirate din cele ale statelor europene dezvoltate, aşa cum se afirma la momentele respective, au promovat cadrul juridic respectiv, în numele democraţiei, statului de drept, al pieţei libere, preluând cu precădere activele (drepturile) beneficiarilor de legislaţie şi mult mai puţin pasivele (obligaţiile) acestor beneficiari. Practic, au fost preluate drepturi fără a prelua în contrapartidă, în mod echilibrat, coerent, onest şi pasivele din legislaţiile străine respective. S-a preluat în mod selectiv sau s-a introdus în mod „original”, româneşte, ce era mai bun în materie de drepturi şi, în mod minimal, ceea ce privea obligaţiile. De obicei, atunci când se face o lege, care e ca o balanţă, trebuie să aşezi drepturi şi obligaţii echilibrate în raport cu situaţia economică, socială, evenimentele petrecute în trecut, astfel încât să rezolvi şi situaţia de fapt, dar să creezi şi perspectivele de dezvoltare a ţării fără să creezi alte nedreptăţi economice şi tensiuni în societate. Dacă pe un teren social şi aşa relativ precar în ceea ce priveşte educaţia economică şi percepţia privind reformele, (după terapia de şoc din anii 80-89) s-a venit şi s-au aprobat în decursul celor 25 de ani multe legi prin care anumite grupuri sociale (puţin numeroase) au beneficiat de multe drepturi noi şi de obligaţii mult mai puţine, comparativ cu situaţia din ţările europene dezvoltate, în final s-au creat dezechilibre pe două planuri: în plan economic, o insuficientă dezvoltare şi rezultate economice mai slabe faţă de cele posibil de obţinut raportat la potenţialul din 1990; în plan social s-a creat o foarte puternică polarizare socială. De aici, o seamă de consecinţe negative în planul credibilităţii factorilor politici, al corectitudinii direcţiei în care merge ţara şi în cel al ataşamentului faţă de educaţie, cultură naţională, valori morale etc.

Aţi fost un factor de decizie important, participant activ la scrierea acestor pagini de nouă istorie capitalistă a economiei României: care ar fi cele mai mari realizări în aceşti 25 de ani?

Desigur, sunt realizări de necontestat în aceşti ani, care trebuie salutate. Toţi cetăţenii ţării se bucură pentru împliniri cum ar fi: libertatea de expresie, de circulaţie, libertatea economică, stimularea iniţiativei private, îndreptate îndeosebi în sensul creşterii performanţelor şi a competitivităţii individuale sau a entităţilor economice. De asemenea, racordarea la valorile europene şi euroatlantice, realizată prin aderarea la Uniunea Europeană şi NATO, a creat deschideri pentru modernizarea, în general, pentru disciplinarea societăţii şi evoluţii pozitive în plan cultural.
În viaţa de zi cu zi, beneficiile unor asemenea transformări profunde sunt perceptibile pentru toţi cetăţenii: dispunem de un comerţ cu amănuntul modern, la nivel european, au fost înlocuite vechile capacităţi de producţie, multe dintre ele depăşite tehnologic, cu altele noi, performante, nepoluante. Avem instituţii financiar-bancare, societăţi de asigurări, piaţă de capital, la standarde europene, cu infrastructură şi metode de lucru moderne. La fel, s-a dezvoltat puternic sectorul IT&C, cu efecte pozitive în ceea ce priveşte producţia naţională, ocuparea forţei de muncă.
Aceste realizări în plan economic şi al transformărilor structurale au fost marcate şi de unele dezavantaje: pe de o parte, nu au asigurat crearea unui număr suficient de mare de locuri de muncă, pentru ocuparea la un nivel adecvat a forţei de muncă disponibile, inclusiv din perspectiva teritorială; pe de altă parte, prin structura producţiei executate în prezent în România, valoarea adăugată brută creată de sectoarele modernizate e insuficientă pentru a asigura un produs intern brut (PIB) apropiat de nevoile economice şi sociale ale cetăţenilor.

Aruncând o privire pe mutaţiile structurale suferite în formarea PIB, pe axa agricultură-comerţ-industrie, observăm contracţii bruşte pe agricultură (fără a corecta şi cu numărul populaţiei ce îşi desfăşoară activitatea în acest mediu), evoluţie constantă în ceea ce priveşte comerţul şi altă contracţie pe industrie. Încotro ar trebui direcţionate aceste ajustări pe termen mediu şi lung?

Potenţialul economic al României, mai ales în condiţiile în care se descoperă noi resurse localizate pe teritoriul ţării, este apreciabil şi creator de speranţe pentru o dezvoltare mai susţinută a economiei naţionale, implicit pentru un standard de viaţă mai ridicat.
Dispunem de avantaje comparative încă importante. Potenţialul agricol e insuficient valorificat şi există rezerve mari pentru îmbunătăţirea utilizării acestuia, ceea ce ar presupune o dezvoltare intensivă a industriei alimentare.
În ceea ce priveşte industria în general, prin politici inteligente, în consens cu normele europene, se pot identifica noi oportunităţi de dezvoltare a acestui sector, inclusiv prin sprijinirea sa pe baza schemelor tip „state aid”, garantării de stat etc. De asemenea, modernizarea infrastructurii de toate tipurile (rutieră, feroviară, navală) va contribui la atragerea de noi investiţii străine, inclusiv în zonele cu un şomaj mai ridicat în prezent.
Diversificarea producţiei de energie a devenit, în acest context, prioritară. Există încă un mare potenţial de dezvoltare în sectorul IT&C.
Sectorul financiar, care atinsese în 2010 un nivel al intermedierii financiare de 40% din PIB (indicator ce a coborât recent spre 35%), în prezent se restructurează şi recalibrează, dar are încă suficient spaţiu pentru noi creşteri, în special pe latura calitativă a activităţii: orientarea surselor aflate la dispoziţie spre zonele sectorului corporatist cu competitivitate ridicată, creatoare de valoare adăugată substanţială, capabile să asigure rambursarea împrumuturilor acordate de bănci.
De asemenea, dezvoltarea pe baze solide a sectorului imobiliar cu sprijinul creditului este o prioritate, având atât valenţe economice, cât şi sociale.

Încotro trebuie direcţionată educaţia, un domeniu atât de important pentru societate şi economie?

În primul rând, aceasta se impune a fi corelată în mod direct cu nevoile în dinamică ale pieţei, cu mai buna conturare a specializărilor, atât la nivelul învăţământului mediu, cât şi al celui superior, în scopul satisfacerii solicitărilor angajatorilor. În acest sens, întărirea colaborării dintre Ministerul Educaţiei şi operatorii economici, prin intermediul camerelor de comerţ şi industrie, patronatelor şi sindicatelor, este de utilitate maximă pentru a sprijini decidenţii din sistemul de învăţământ în fundamentarea realistă a cifrelor de şcolarizare şi racordarea acestora la cerinţele pieţei.

Cercetări recente reliefează o dependenţă accentuată a economiei româneşti de investiţii străine directe. Cum poate fi păstrat un flux cât mai constant al ISD?

În perioada premergătoare crizei, economia României depindea într-o măsură ridicată de fluxurile externe de capital sub forma investiţiilor străine directe (ISD) şi a finanţărilor de la băncile sau companiile mamă.
Având o datorie pe termen scurt destul de semnificativă în anul 2009 şi înregistrându-se fluxuri autonome de capital mai puţin generoase din străinătate, a fost necesar ca România să intre într-un acord de finanţare cu instituţiile internaţionale, Comisia Europeană, FMI şi Banca Mondială, care a fost prelungit în 2011 şi, apoi, în 2013 cu scadenţă în vara anului 2015.
În perspectivă, se impune ca, prin mixul de politici economice aplicate, România să asigure un standard ridicat de credibilitate pe pieţele externe, pentru a-şi putea procura, în mod ritmic, finanţarea necesară unei creşteri economice sustenabile.
În ceea ce priveşte ISD, influenţa mediului economic internaţional are o importanţă ridicată. De aceea, coerenţa, predictibilitatea, transparenţa deciziilor economice ale autorităţilor sunt de natură să dea încredere investitorilor străini pentru demararea de noi afaceri în România, precum şi pentru intrarea în parteneriate de tip public-privat, extrem de utile pentru dezvoltarea infrastructurilor fizice şi sociale ale ţării.
În perspectivă, consider că, pe termen lung, fluxurile financiare externe vor fi în continuare importante pentru România, deşi ecartul dintre economisirea internă şi investiţiile din economie s-a micşorat (implicit şi deficitul de cont curent). Totuşi, pentru a satisface nevoile de dezvoltare şi modernizare, pentru a valorifica mai bine potenţialul de care dispunem, avem nevoie un volum anual consistent de investiţii străine, localizate, în special, în sectorul „tradables” de natură să asigure o convergenţă reală accelerată.

Fără îndoială, unul dintre cele mai importante motoare ale economiei îl constituie exporturile. Cum trebuie modelată structura acestora astfel încât să nu mai fim consideraţi exportatori de materii prime sau produse rezultate din lohn?

Exporturile, atât în valoare absolută, cât şi în structură, reflectă, practic, transformările şi evoluţiile din economia României de-a lungul ultimilor 25 de ani. Mutaţiile în principalele sectoare economice nu se pot produce în intervale scurte de timp. Nu putem trece la niveluri de valoare adăugată substanţial mai mari comparativ cu cele actuale şi nici să modificăm semnificativ structura de export actuală, care, la rândul ei, este rezultatul unor reforme costisitoare din punct de vedere social.
Este un proces de durată, care presupune îndeplinirea unor cerinţe prealabile: o mai bună utilizare a potenţialului economic naţional prin intervenţia mai activă a capitalului autohton, a investiţiilor străine directe orientate preponderent în sectorul tradables, atragerea la nivelul maxim a fondurilor europene. Toate sunt menite să îmbunătăţească structura şi competitivitatea economiei naţionale şi, implicit, să furnizeze mai multe bunuri şi servicii pentru export, iar acestea, la rândul lor, să genereze valoare adăugată brută mai mare şi să creeze mai multe locuri de muncă.
Transformările din economie, în general, din zona exporturilor, în special, se reflectă prin productivitatea în creştere şi în salarii mai mari cu care sunt plătiţi angajaţii din sectoarele exportatoare, ceea ce va stimula consumul gospodăriilor populaţiei.
Progresele sunt mai lente în acest domeniu, pentru că depindem şi de contextul economic european, care este încă în faza de redresare după criza financiară.

Ajustarea economiei în această perioadă de criză a părut a se face mai mult pe direcţia sectorului privat. Ce facem cu sectorul public?

Am în faţă un tabel care este semnificativ prin cifrele pe care le oferă pentru a vedea modul de evoluţie a celor două sectoare şi implicit modul cum au avut loc creşterile şi respectiv ajustările în ultimii zece ani. În perioada 2009-2010, într-adevăr, sectorul privat s-a ajustat mai puternic. După acel moment, sectorul public din România a cunoscut cea mai mare ajustare din UE, după Grecia. Deficitul public ajunsese în 2009 la 9% din PIB, de la care s-a contractat până la 3% în 2012 (cu menţiunea că 2012 a fost anul cu cea mai mare ajustare – de la 5,5% din PIB la 3%, evident, pe fondul ajustărilor din anii anteriori).
Totuşi, ajustarea fiscală către ţinta de deficit asumată prin MTO (Medium Term Objective) trebuie realizată în mod raţional, echilibrat. O prea mare viteză de ajustare fiscală poate duce, în contextul deleveraging-ului din sistemul bancar, la periclitarea creşterii economice şi a programului de investiţii publice care, la rândul lor, sunt foarte importante pentru antrenarea creşterii economice din sectorul privat, în general, pentru stimularea investitorilor români şi străini, în special. Nici o viteză prea redusă de ajustare nu e benefică, aceasta putând genera pierderea credibilităţii în faţa partenerilor internaţionali. Un „trade-off” între ambiţii prea mari şi o eficienţă slabă trebuie realizat şi acesta se obţine prin dialog cu partenerii internaţionali, în primul rând cu Comisia Europeană.

Cum gestionăm cheltuielile publice astfel încât să se realizeze şi o ajustare în acest sector?

Cheltuielile publice sunt în proces de optimizare: pe de o parte se acordă o mai mare importanţă domeniilor esenţiale – educaţia, sănătatea, infrastructura. Pe de altă parte, sectorul public din România este printre cele mai mici din Europa, nereuşind să furnizeze suficiente bunuri publice de care economia şi cetăţenii au nevoie. Este necesară, dincolo de o mai bună alocare a cheltuielilor publice pe domenii de activitate, ca în zona investiţiilor publice să se aplice cât mai rapid prioritizarea obiectivelor de investiţii, respectiv ierarhizarea lor în raport cu efectele economice şi sociale pe care le generează şi, implicit, abordarea, în primă instanţă, a obiectivelor cu un grad mai ridicat de finalizare şi care, totodată, au o eficacitate sporită.

Cum trebuie manageriat raportul salarii/productivitate şi respectiv problema repartiţiei cât mai echitabile a veniturilor?

În câteva lucrări recente am arătat că distribuţia Produsului Intern Brut în România prezintă în continuare rezerve de îmbunătăţire. Desigur, creşterea salariilor trebuie corelată cu creşterea productivităţii, dar acest proces trebuie să fie unul biunivoc. Decalajele dintre salarii şi productivitate nu sunt dăunătoare doar atunci când salariile cresc mai rapid decât productivitatea, ci şi atunci când productivitatea creşte mai rapid decât salariile, iar ponderea remunerării muncii scade în raport cu profitul (remunerarea capitalului). Un decalaj de acest tip, perpetuat în timp şi în creştere de la o perioadă la alta, este contraproductiv pentru economie, deoarece, dincolo de aspectele sociale, se comprimă cererea agregată de bunuri şi servicii şi, implicit, este inhibată creşterea economică. Soluţiile aplicate în aceste cazuri în ţările dezvoltate, referitoare la legislaţia în domeniul muncii şi cel fiscal sunt exemple care pot reprezenta un reper şi pentru România.

Până unde poate ţine politica monetară loc de politică fiscală?

Politica monetară influenţează cadrul general de funcţionare a mediului economic, pe când politica fiscală influenţează atât cadrul general, cât şi anumite sectoare de activitate. Există un anumit grad de substituţie între cele două politici, dar acesta nu este unul foarte ridicat. Politica monetară poate compensa derapajele altor politici publice, dar doar pe termen scurt. Fiecare tip de politică economică îşi are rolul său, funcţionând precum pedalele unui automobil. Fiecare are o anumită adresabilitate, un mod de concepere şi de aplicare specifice, cu destinaţii precise. Dozajul corect şi utilizarea eficientă a fiecărei politici în cadrul mixului, aşa cum acesta este programat, reprezintă soluţia pentru succesul politicii economice în ansamblul său.
Nu se poate înlocui în mod sustenabil inacţiunea unei politici prin intensificarea altei politici ce poate părea mai facilă sau mai puţin costisitoare pentru imaginea publică a decidenţilor la un moment dat. În aceste condiţii se pot produce efecte adverse sau perverse, iar rezultatele pot fi artificial favorabile pe termen scurt, dar pe termen lung ele devin negative, trebuind ulterior să se recurgă la utilizarea mai pronunţată a politicilor care au fost evitate anterior, ceea ce generează costuri mai mari din punct de vedere economic şi social.

Este benefică României semnarea Pactului Fiscal European?

Acordul Fiscal European presupune atingerea unor ţinte de deficit structural într-un interval de timp relativ scurt şi în condiţiile unui cadru juridic strict delimitat având în vedere noile proceduri bugetare europene. Din punctul de vedere al respectării riguroase a disciplinei financiare la nivel naţional, consider că este un element pozitiv, dar, aşa cum am menţionat anterior, ajustarea fiscală trebuie aplicată cu prudenţă pentru a nu afecta cererea internă.
O consolidare a sistemului fiscal pe termen mediu la un nivel apropiat de cel european este inevitabilă, dar important este şi ritmul în care se realizează această ajustare şi, concomitent mutaţiile structurale efectuate în legislaţia fiscală şi cadrul bugetar, de natură să facă sectorul public mai eficient în condiţiile unor deficite mai reduse.

Pot fi suplinite constrângerile legate de deficite prin creşterea nivelului de absorbţie a fondurilor europene?

Fondurile europene sunt în sine un catalizator al energiilor creative din economia românească şi, într-o anumită măsură, pot suplini, dacă sunt bine dimensionate şi orientate, unele cheltuieli guvernamentale.
Având în vedere „costul zero” al acestui capital străin de care poate beneficia ţara, absorbţia în ritm accelerat a acestor fonduri este o prioritate pentru sistemul instituţional şi economia românească.

Cu siguranţă, mediul bancar a performat mult mai bine decât economia în ansamblu, în timp ce piaţa de capital rămâne încă la capitolul decepţii. Care au fost cauzele acestor evoluţii divergente? Ce implicaţii au avut asupra economiei această dezvoltare normală a bankingului şi anormală a pieţei de capital, privit din perspectiva asigurării finanţării economiei?

Originea evoluţiilor divergente ale celor două pieţe sunt explicabile în principal prin conceptele puse la dispoziţie de teoria asimetriei de informaţie. Băncile sunt instituţiile care pot rezolva probleme de asimetrie de informaţie dintre debitor şi creditor şi pot compatibiliza oferta cu cererea de fonduri din piaţă pe scadenţe, nivel de costuri şi grad de risc. Într-o economie în dezvoltare, cu un sistem financiar fragil iniţial, problema de asimetrie privind informaţiile, chiar lipsa de expertiză în probleme financiare din partea uneia dintre părţi sau a amândurora au putut fi suplinite de intermediarii financiari, cu precădere de către bănci, fenomen care e generalizat la nivelul tuturor economiilor emergente. Pe măsură ce societatea e din ce în ce mai educată din punct de vedere financiar, transparenţa în privinţa informaţiilor economice creşte, regulile impuse de autorităţile publice şi de organisme private devin mai clare şi mai eficiente, fiind posibilă o dezvoltare mai accelerată a pieţei de capital. Finanţarea directă şi cea intermediată sunt în mare măsură substituibile şi deci putem considera că sistemul bancar a compensat lipsurile din zona altor componente ale sistemului financiar.

România şi-a asumat, fără a fi membră a zonei euro, adoptarea tuturor regulilor care să ne introducă în Uniunea Bancară Europeană. Care ar fi avantajele, în condiţiile în care totuşi sistemul bancar românesc este unul dintre cele mai performante, judecând şi prin prisma faptului că în recenta criză statul nu a cheltuit niciun leu pentru a salva vreo bancă? E realizabil proiectul de adoptare a monedei euro în 2019?

În judecarea acestei decizii trebuie să pornim de la realitatea conform căreia Uniunea Bancară Europeană (UB) este unul dintre pilonii fundamentali ai noului cadru de guvernanţă economică la nivelul UE. Această construcţie reprezintă un pilon în sine şi nu alternativa suboptimală la crearea Uniunii Fiscale, iar Mecanismul Unic de Supraveghere (MUS) şi respectiv Mecanismul Unic de Rezoluţie (MUR) nu vor facilita doar tratarea componentei bancare a cercului vicios al interacţiunii active dintre bănci şi datoria publică naţională, ci mai ales vor contribui la dezvoltarea unui sector bancar mai responsabil şi generator de progres economic.
Aderarea la UB înainte de momentul adoptării euro reprezintă o opţiune preferabilă, deoarece deciziile de la nivelul MUS se vor reflecta oricum la nivelul sistemului bancar românesc dată fiind prezenţa ridicată a capitalului din zona euro în structura instituţiilor de credit cu personalitate juridică română. Actualmente, sistemul bancar autohton parcurge un proces ordonat de recalibrare a propriei activităţi în concordanţă cu noua viziune europeană privind realizarea unei intermedieri financiare sănătoase. Elementele principale ale acestui proces sunt eliberarea bilanţurilor de creditele neperformante, apoi reorientarea surselor de finanţare către economisirea internă şi, de asemenea, crearea premiselor pentru relansarea creditării pe fundamente şi destinaţii sănătoase, în scopul dezvoltării economice durabile.
Aderarea României la UB reprezintă un reper în parcursul către adoptarea monedei unice, deoarece, pe de o parte, consolidează stabilitatea financiară, inclusiv prin eliminarea riscului de contagiune regională şi înlăturarea unui stimulent de dezintermediere din partea băncilor cu capital străin. Pe de altă parte, facilitează revenirea creditării pe o traiectorie compatibilă cu dezvoltarea durabilă a activităţii economice în strânsă corelaţie cu resursele economice eliberate de reformele structurale, ceea ce asigură intensificarea procesului de convergenţă reală de natură să realizeze o îndeplinire sistematică a criteriilor de aderare la zona euro, atât la nivel nominal, cât şi real.
Paşii recent realizaţi în această direcţie, mă refer la exerciţiile AQR (Asset Quality Review) şi cel de testare la stres a băncilor la nivel european, sunt încurajatori pentru consolidarea sistemului financiar european. Din punctul de vedere al României, cadrul normativ aplicat în domeniile de reglementare şi supraveghere a instituţiilor de credit au făcut posibilă atingerea unor nivele de adecvare a capitalului, pentru toate băncile din sistem, superioare pragurilor reglementate. Mai mult, aferent entităţilor pentru care BNR a realizat testele de stres, situaţia este prezentată în raportul de stabilitate financiară recent publicat şi arată un nivel confortabil al indicatorilor de adecvare a capitalului, cu încadrare în limitele practicate la nivel internaţional.
În condiţiile unui mix de politici adecvat nevoilor României, pe de o parte, iar pe de altă parte ale unui mediu extern îmbunătăţit, consider că această ţintă – 2019 – e una fezabilă, realistă. Altfel, dacă unele dintre premise sunt insuficient de bune, sigur că pot avea loc unele abateri de la această ţintă, dar acestea nu cred că vor fi de amplitudine mare.

Credeţi în conceptul de Statele Unite ale Europei şi în armonizarea politicilor fiscale care să facă posibilă viabilizarea acestei construcţii? Ce loc poate ocupa România în această construcţie? Cum vedeţi viitorul României pe termen lung?

Aderarea la UB este o etapă importantă în această direcţie. Intrarea în zona euro e următorul pas care completează integrarea României în spaţiul monetar comunitar.
Consider că pe termen mediu este strict necesară armonizarea politicilor fiscale la nivel european şi că recentele măsuri de combatere fermă a evaziunii fiscale la nivelul UE, dar şi pe plan mondial, prin utilizarea „paradisurilor fiscale”, reprezintă un pas foarte important în această direcţie.
Integrarea mai accelerată din punctul de vedere al sistemului financiar-monetar, precum şi o integrare sectorială mai profundă vor duce, în mod indubitabil, la tendinţe benefice privind efectele intrării în Uniunea Europeană. Totuşi, actuala criză, problemele economice cu care se confruntă ţările europene fac ca procesul de convergenţă să sufere pe termen scurt, dar în mod sigur, pe termen mediu şi lung, acesta îşi va relua parcursul normal şi îşi va amplifica efectele pozitive. România, ca parte a UE, va trebui să-şi consolideze performanţele la nivel economic şi instituţional. În măsura în care ne valorificăm eficient şansele pe termen lung, România are posibilitatea să se integreze deplin şi să devină parte a acestei lumi libere şi prospere, care cred că va fi reprezentată de Statele Unite ale Europei.

COMMENTS

WORDPRESS: 0
DISQUS: 0