Franţa a decis recent numele locatarului de la Palatul Elysee. Candidatul surpriză al formaţiunii En Marche!, Emmanuel Macron, a surclasat-o pe extremista Marine Le Pen. Diferenţa dintre cei doi e covârşitoare şi reprezintă un semnal cert că cetăţenii francezi mai dau o şansă acestei construcţii numite Uniunea Europeană. Mulţi au spus că a fost o bătălie ca între Vadim şi Iliescu. Înclin să am rezerve faţă de acest lucru: Macron a reuşit să vină de nicăieri în acestă finală, punctând exact ceea ce vroiau să audă alegătorii, în acea confruntare dintre candidaţi, dinaintea primului tur. A jucat inteligent, alegându-şi perfect ţinta, neintrând în polemici dure cu reprezentanţii partidelor tradiţionale (fapt ce i-a adus multe dintre voturile acestora în turul 2). Tot timpul a fost pe fază, parând magistral orice atac al reprezentantei extremiste- chiar şi pe cele mai josnice, referitoare la familie.
Nu şi-a trădat tinereţea şi, de ce să nu o spunem, lipsa de experienţă, decât la discursul de după victorie. Aici s-a văzut clar că nu îi aparţinea dar şi că oboseala unei campanii crâncene a lăsat urme adânci. Dar e abia la început: va trebui să demonstreze acum că are viziune, construind. Până acum a fost „En Marche”!
Cât eşti în mişcare, lunetiştilor le e greu să te ia la ţintă. Dar nici nu poţi construi cetăţi!
Odată ajuns în funcţie, Macron trebuie să construiască. Iar pentru asta trebuie să intuiască cine îi va asigura o majoritate după alegerile legislative din iunie 2017. Şi cine se posedă liantul care să umple golurile destul de mari dintre ideile programului său politic. Partidul care l-a adus aici nu poate fi acum o soluţie, de unul singur.
Mai trebuie să remarcăm un lucru: luaţi de valul alegerilor din Franţa, nu am prea băgat în seamă alegerile din Nordul Germaniei. Rezultatele sunt unele îmbucurătoare, dar ar trebui să ne pună pe gânduri. Dreapta a reuşit să învingă confortabil stânga, extremiştii au ieşit marginalizaţi. Cu o Franţă condusă de un elitist, care nu va promova populismul ieftin, şi cu o Germanie care se trezeşte şi ea, alungând acelaşi praf în ochi ieftin, viitorul UE poate fi asigurat. Dar în acelaşi timp poziţia celor din Uniunea Europeană care nu vor merge pe aceeaşi direcţie şi în acelaşi ritm cu ei devine una destul de şubredă. Pe româneşte fie spus, cu graţierea sau neincriminarea corupţiei, nu o să ai viaţă bună în UE. La fel, cu derapaje fiscale de dragul de a avea un popor mulţumit, nu va fi loc de coabitare. De aceea, conducătorii noştri ar trebui să se aplece cu atenţie asupra învăţămintelor care se trag din noua turnură pe care o ia UE (deschis probabil de alegerile prezidenţiale din Austria, din anul trecut). Şi dacă tot vorbim de derapaje fiscale: salariile mai mari, fără acoperire în productivitate, până la urmă tot vor fi corectate de piaţă- prin inflaţie sau curs valutar. O percepţie asupra evoluţiilor paradigmei fiscale se va putea vedea şi după ce BNR a lăsat aproape jumătate de miliard de euro în piaţă, diminuând rezervele minime obligatorii în valută. Dacă există încredere, banii vor merge în creditare. Dacă nu există, ei vor fi repatriaţi.
Semne de întrebare ridică şi impozitul pe gospodării- o gaură la buget de 27-30 de miliarde lei nu e uşor de acoperit. Şi nici ieftin! Poate cei care lucrează la strategie ar trebui să se gândească şi la o perioadă tranzitorie (angajatorul să reţină banii şi să facă plata în numele angajatui, la soroc, timp de doi ani). Poate ar fi de analizat şi oferirea posibilităţii angajatului de a plăti lunar sau trimestrial, cu rectificarea de rigoare la final de an?
COMMENTS