În greaca veche nu exista termenul bail-in

În greaca veche nu exista termenul bail-in

Grecii și romanii au dezvoltat servicii bancare destul de complexe, pe măsura gradului de dezvoltare al societăților respective.

În Grecia antică, la început, activitatea bancară se desfășura în temple, acestea credite atât persoanelor fizice, cât și autorităților și monarhilor.

Din motive religioase, templele erau considerate inviolabile și, în consecință, erau un loc relativ sigur pentru depozitarea și custodia banilor și a altor valori. În plus, templele dispuneau de propriile lor trupe militare de apărare, iar bogăția pe care o dețineau inspiră încredere deponenților.

Referiri legate de această funcție a templelor apare inclusiv în Biblie. Potrivit Evangheliei lui Matei: „Isus a intrat în Templu și i-a scos afară pe toți cei ce vindeau și cumpărau în Templu. A răsturnat mesele schimbătorilor de bani și scaunele celor ce vindeau porumbei și le-a zis: «Este scris: Casa Mea va fi numită o casă de rugăciune, dar voi ați făcut din ea o peșteră de tâlhari! » “

Printre templele grecești cele mai importante din punct de vedere financiar se număra templul lui Apolo din Delfi, Artemis din Efes și Hera din Samos.

Pe lângă temple, activități bancare se mai desfășurau în porturile grecești. Acolo, trapeziții, după numele stabilimentului lor comercial, „trapeza”, desfășurau o serie de operațiuni bancare cum ar fi depuneri, împrumuturi, schimburi.

Ajunseseră chiar să creeze alte mijloace de plată decât moneda efectivă, prin intermediul conturilor și al transferabilitatii sumelor înscrise în aceste conturi. Astfel, ei pot fi considerați bancheri privați veritabili în sensul modern al termenului.

În Grecia, bancherii erau numiți trapeziti pentru că lucrau la trapeza (masă). La fel, termenul actual de bancher a apărut în Florența, unde bancherii erau denumiți fie banchieri, fie tavolieri, întrucât lucrau în spatele unei bănci (banco) sau a unei mese (tavola).

Grecia antică a cunoscut și reglementări ale activității bancare. Astfel, în Legea lui Solon era reglementat nivelul dobânzilor. De asemenea, aceasta interzicea creditorilor să-i transforme în sclavi pe cei care deveneau insolvabili sau pe membrii familiei acestora, iar celor care își pierduseră pământurile, din cauza insolvabilității, li s-au restituit proprietățile.

Pe de altă parte, Grecia antică a cunoscut și destule falimente bancare. Multe dintre acestea s-au datorat utilizării, în premieră pe atunci, a sistemului bancar cu rezerve fracționare, în care băncile acordă credite în sume mai mari decât depozitele atrase de la cei care economisesc.

Din cauza acestui fapt au falimentat bănci precum Timodemo, Sasinomo sau Aristolocos.

Dar și banca lui Diogene a trebuit să tragă obloanele. Puțină lume știe că filosoful antic grec Diogene din Sinope, supranumit și cinicul, a fost și bancher. Banca lui Diogene a fost printre primele care a recurs la inflație, respectiv la deprecierea monedei emise de ea, în speranța ca, în acest fel, să stimuleze creșterea activității economice, prin sporirea cantității de bani aflați în circulație.

Din păcate, în mod logic, efectul a fost creșterea prețurilor și a costului vieții, care a stârnit nemulțumirea și revolta populației.

Exilat și ruinat, Diogene s-a stabilit în butoiul din Atena, însă se pare că nu și-a învățat lecția. Asta pentru că a continuat să propage ideea renunțării la moneda din metal prețios și a înlocuirii acesteia cu cea fiduciară.

Roma antică a făcut operă de pionierat în ceea ce privește reglementările și operațiunile contabile legate de activitatea bancară, dar și de cea comercială în general.

Editio rationum constituia un document ce reglementa forma în care bancherii trebuiau să dateze și să gestioneze conturile. Contul de depozit era numit ratio sau ratiuncula, iar conturile în care se puteau face depuneri și din care se efectuau plăți purtau denumirea de ratio accepți et expensi sau ratio implicita propter accepta et data.

Codex accepti et expensi constituia un fel de registru de casă în care se evidențiau toate încasările și plățile ce aveau loc, în ordine cronologică și pe clienți, iar Kallendaria era un scadențar în care erau înscrise termenele de plată. Registrele bancherilor romani puțeau fi aduse ca probe în fața tribunalului.

Bancherii erau numiți și mensarii, denumire care provine din mensa sau tejghea, acolo unde își desfășurau la început activitățile de schimbare de bani. Asemănător licențelor bancare de azi, mensa putea fi transferată.

În Roma, cu toate acestea, întrucât statul deținea spațiul în care se derulau activitățile bancare, obiectul schimbului îl făcea dreptul de a funcționa, acordat de către stat. Un transfer putea să includă tot mobilierul și accesoriile, precum și activele și obligațiile financiare.

În plus, bancherii romani au format o breaslă cu scopul de a-și apăra interesele comune și au câștigat privilegii semnificative de la împărați, mai cu seamă de la Iustinian. O parte din aceste privilegii sunt consemnate în Corpus Juris Civilis.

Romanii erau însă pe deplin conștienți și în privința riscurilor pe care generează activitatea de creditare. De aceea obișnuiau să spună felix qui nihil debet, adică fericit cel care nu datorează nimic. Și probabil pentru că romanii împrumutau responsabil istoricii vremii nu pomenesc nimic de proceduri de salvare a băncilor de tip bail-in sau bail-out.

COMMENTS

WORDPRESS: 0
DISQUS: 0
Histats.com © 2005-2014 Privacy Policy - Terms Of Use - Check/do opt-out - Powered By Histats