Noi nu avem conștiința a cât  a plătit România pentru reunificare  și sacrificiul pe care l-a făcut

Noi nu avem conștiința a cât a plătit România pentru reunificare și sacrificiul pe care l-a făcut

Interviu cu Prof. Univ. Dan Dungaciu

Atuul principal al României în obținerea recunoașterii și acceptării granițelor României Mari a fost acela că România, la vremea respectivă, s-a așezat pe cursul istoriei, era pe valul istoriei, ne spune în acest extrem de interesant interviu despre trecutul şi prezentul românilor, Dan Dungaciu. Făcând o comparaţie cu interbelicul românesc, remarcă că astăzi România are mult mai multe garanții de securitate, și dacă ne uităm la nivelul prosperității, stăm incomparabil mai bine. Iar clasa politică de azi se află în niște condiții de securitate, economice, socio-economice mult mai bune decât a fost clasa politică de acum o sută de ani. Întrebarea este ce face clasa politică de astăzi cu oportunitățile pe care le are, cum le folosește, care e proiectul României în regiune, în afara regiunii și dincolo de ea?

La sfârșitul Primului Război Mondial, configurația geopolitică a Europei Centrale și de Est s-a schimbat radical. Care au fost atuurile României în obținerea recunoașterii și acceptării granițelor României Mari?


Atuul principal este că România la vremea respectivă s-a așezat, cum s-ar zice, pe cursul istoriei. Era pe valul istoriei. De fapt, după Primul Război Mondial, s-a instaurat, la nivelul mentalității publice, a decidenților politici, la nivelul ideilor politice, o nouă viziune, anume aceea că lumea trebuie să fie configurată în funcție de un principiu devenit principal, sacrosant, principiul naționalității. Aceasta a fost încununarea celui de Al Doilea Război Mondial la nivel politic, diplomatic, juridic. Din punctul acesta de vedere, România stătea foarte bine, era în avangarda progresului. Acest progresism istoric era apanajul statelor precum România, care atunci când s-a dus la conferințele de pace, cu toată documentația necesară, s-a văzut limpede că, de fapt, principiul naționalităților este respectat, a fost respectat, inclusiv decizia democratică, atât cât se putea în acele momente, respectiv că toate teritoriile s-au alipit României. Acesta a fost argumentul fundamental, principiul naționalităților. Acesta era noua idee forță, acesta era noul comandament istoric. Ce a făcut Wilson, de pildă, președintele american, n-a făcut decât să ilustreze teoretic această nouă realitate, această nouă configurație politică și strategică. De asta, principiile Wilsoniene au fost esențiale pentru România. Pacea de după Primul Război Mondial este un fel de pax americană care s-a instalat puternic în spațiul european și care a rezistat în pofida războiului doi mondial, pentru că după războiul doi mondial practic au fost aceleași configurații, mai mult sau mai puțin, cu mici nuanțe teritoriale însemnate și din punct de vedere al României, dar, în esență, a fost aceeași configurație geografică a Europei. Deci ăsta a fost atuul, România nu a trebuit să compenseze precum au încercat să facă ungurii sau alți urmași ai imperiilor, să compenseze la tratatele de pace faptul că ei sunt în afara principiului istoric sau în afara noului val istoric, să compenseze cu tot soiul de tertipuri sau alte strategii diplomatice. România a fost pe val, a fost momentul istoric al statului național iar România a ilustrat acest moment istoric al spațiului național confirmând principiul naționalității în toate teritoriile care ni s-au alăturat.

Și totuși, după numai două decenii, România pierde o bună parte din teritorii, unele nerecuparate nici acum, iar unii istorici spun că, deşi am câştigat războaie, am pierdut Pacea. Ce se schimbase, ce i-a lipsit României: voința politică, clasa politică, un conducător vizionar, patriot?

Nu are legătură cu România pierderea păcii sau nu are legătură strict cu România. Pierderea păcii a fost o pierdere a Europei și a marilor puteri europene, în primul rând. După primul război mondial când Europa s-a configurat, disputele care au început, au avut de a face cu modul în care învingătorii din Primul Război Mondial s-au raportat la învinșii din Primul Război Mondial. Asta a fost miza principală, desigur totul pe un fundal de criză majoră morală, politică a spațiului european, așa cum spațiul european nu a mai trăit niciodată. Efectele Primului Război Mondial sunt mult mai puternice, au fost mult mai profunde chiar față de efectele celui de Al Doilea Război Mondial, chiar dacă acesta a avut grozăviile lui, numărul de morți incontestabil mai mare decât al Primului Război Mondial, care, psihologic, asupra populației europene, a fost devastator. Pentru prima oară, asupra populației europene venea un război total, un război care nu se mai ducea doar cu armatele, în afara centrelor urbane locuite și chiar în orașe, război în care și civilii au fost implicați, război care a devastat ordinea politică anterioară, care a devastat încrederea multor populații în ceea ce se numește democrație și parlamentarism. Un prim război mondial care a început în continentul cel mai civilizat, cu universitățile cele mai performante, cu intelectualitatea cea mai pregnantă. Deci, împotriva tuturor acestor lucruri și a civilizației care înflorea pe continentul european, iată că a apărut un război devastator, acest prim război mondial. Și populația a simțit o descumpănire profundă, nu întâmplător nemții scriau cărți de tipul declinul occidentului. În momentul respectiv, lumea nu mai paria pe occident pentru că occidentul a fost spațiul predilect pentru războiul mondial. Descumpănirea nu a fost doar una economică, doar una socială, ci a fost realmente una existențială. Mai adăugați aici faptul că Europa s-a umplut de arme și ideea de om înarmat sau chiar de asasinat, de oameni morți pe stradă, nu mai era un șoc chiar atât de mare pentru omul european, starea de război sau de post-război s-a prelungit o bucată de vreme. Și toate acestea la un loc, această atmosferă, plus un tip de gestiune cel puțin discutabilă a înfrângerilor din primul război mondial a declanșat ceea ce spuneți, într-un fel, pierderea păcii. Dar nu este o vină a României, nu aș pune-o pe seama României din punctul acesta de vedere, pentru că România sau alte state din sud-estul Europei sau din zona balcanică au jucat un rol minor în această înfrângere prematură. A fost de fapt o problemă europeană care nu a putut să fie tranșată. Ce era să facă România atunci când doi dictatori, unul din Germania, altul din URSS, s-au înțeles în acel odios pact Ribbentrop-Molotov, în condițiile în care politica britanică era efectiv una de liniștire în care nu a înțeles nimeni ce se pregătea în spațiul european. Deci, ce putea să facă un stat precum România, precum Polonia? A, că ar fi putut România, precum a spus Nicolae Iorga în celebrul Consiliu de Coroană, să lupte și să nu cedeze fără luptă acele teritorii, în pofida tuturor argumentelor raționale sau militare că România, practic, nu poate susține atâtea fronturi deschise din toate părțile, asta e o discuție pe care poți să o faci după atâția ani. Pe termen lung, Iorga a avut dreptate, pentru că pe termen lung orice teritoriu pe care îl cedezi fără să tragi un foc de armă, chiar cu conștiința clară că vei fi înfrânt, e un teritoriu care nu se mai împlântă în conștiința publică, în conștiința populației. Când abandonezi un asemenea teritoriu, teritoriul acela nu se mai depune ca un strat în memoria colectivă foarte pregnant. Este, într-un fel, cazul Basarabiei de astăzi, față de care România nu mai are o conștință de sine atât de puternică precum are cu Transilvania, ca să dau un exemplu. Iorga a avut dreptate pe termen lung, dar pe termen scurt, discutând în termeni rezonabili, sigur că României i-ar fi fost greu să înceapă un război cu toată lumea. cu sorți de izbândă foarte puțin favorabili. Nu oamenii de stat ai României au fost principalii vinovați în înfrângerea și pierderea păcii. A fost o Europă care, într-un fel relativ explicabil, nu a reușit să-și găsească foarte repede cadența după Primul Război Mondial, pentru că Europa era devastată și economic, și social, și politic, și mental, și existențial, dacă vreți. Deloc întâmplător, toate curentele acestea existențialiste, pesimiste, dadaiste au început în spațiul interbelicului european, pentru că realmente Europa a fost întoarsă cu roțile în sus după Primul Război Mondial.

Astăzi, România face parte din Uniunea Europeană și are parteneriate strategice care îi dau o anumită siguranță și stabilitate în regiune. Curând vom prelua și președinția Consiliului Uniunii Europene. Care sunt temele de azi ale României? Ce rol ar trebui să își asume și unde ar trebui să se plaseze România în Uniunea Europeană, pe viitor?

Aici este o chestiune pe care o înțelegem mai bine prin comparație. Dacă ne comparăm cu interbelicul românesc, România stă mult mai bine în termeni de securitate, în termeni de garanția zilei de mâine, pentru că spațiul interbelic al Europei funcționa fără garanții de securitate, de fapt. Astăzi avem mult mai multe garanții de securitate, și la nivelul prosperității, dacă ne uităm, stăm incomparabil mai bine. România interbelică a fost o Românie care s-a reunificat și a plătit pentru reunificare cifre colosale. Noi nu avem încă conștiința a cât a plătit România pentru reunificare și sacrificiul pe care România l-a făcut. Românii și-au plătit Unirea, și au plătit-o scump. Nu vorbesc de sacrificii umane sau materiale în timpul războiului. După război, produsul intern brut pe cap de locuitor în Transilvania și vechiul Regat era relativ asemănător, la fel în Bucovina și Banat care s-au alipit, era undeva pe la 1420 de dolari, dar Basarabia venea cu un PIB pe cap de locuitor cam la 1000 de dolari. În vechiul Regat, România era un fel de tigru economic al sud-estului Europei, era un stat mai bogat în termeni de produs pe cap de locuitor și decât Polonia, decât fosta Iugoslavie, decât Grecia, decât Bulgaria, decât foarte multe alte state din zonă. Odată cu Unirea, România cade economic, pentru că a avut, în primul rând, de plătit Basarabia. Decalajul economic între România și Basarabia a fost enorm și a grevat asupra prosperității României. Abia în 37, dacă ne uităm pe cifrele economice, o să vedem cum România începe, după 20 de ani să își revină, și începe decolarea. Deci România, în perioada interbelică, a început să decoleze, ar fi putut să-și fructifice Unirea abia la momentul începerii celui de Al Doilea Război Mondial. Practic, nu și-a fructificat-o niciodată. Cam 20 de ani îți trebuie ca să te pui în ordine după o unire sau o reunire. Uitați-vă și la cazul german. Și germanilor le-au trebuit 20 de ani ca să își pună în ordine unificarea lor și după acești 20 de ani, Germania a devenit campion indiscutabil economic și politic al Europei. Dacă e să ne uităm la perioada interbelică și la zilele noastre, trebuie să vedem ce au putut să facă oamenii aceia politici în condițiile respective. Când Marghiloman, într-o perioadă de criză profundă a României, aduce Basarabia acasă, după o înțelegere unică în istoria României poate, între el și Brătianu: „dacă Puterile Centrale tu, dacă Antanta eu”, așa i-a spus Brătianu lui Marghiloman. Și a fost înțelegerea clasei politice, uluitoare la vremea respectivă. Marghiloman a ieșit în prim plan când au venit Puterile Centrale și în acel context înfiorător de complicat a adus Basarabia acasă. A venit rândul lui Brătianu să preia conducerea orchestrei iar în perioada interbelică, niciodată Marghiloman nu a fost, în pofida acuzelor politice care i s-au adus, judecat pentru trădare, pentru că Brătianu, conform înțelegerii inițiale, a blocat orice demers de tipul ăsta. Deci, revenind astăzi, problema comparației se pune astfel: ce face clasa politică de astăzi cu oportunitățile pe care le are? Cum le folosește? Pentru că suntem în NATO, suntem în Uniunea Europeană, dar care e ponderea, care e proiectul României în regiune, în afara regiunii și dincolo de ea, având aceste garanții de care spuneați dvs., pe care nu le-am mai avut niciodată. Că România va deține președinția Consiliului UE, asta e o poveste, îmi pare rău să o spun, umflată cu pompa într-un mod excesiv de către cei care vor gestiona acest proces, tocmai ca să pară că tribuna pe care se urcă este una foarte impozantă, dar și de opozanții lor, în speranța că cei care vor gestiona procesul vor cădea de pe tribună, căderea fiind deci de foarte sus. În realitate, este un proces administrativ, o consecință logică a aderării României la Uniunea Europeană, o sarcină, dacă vreți, birocratică pe care o are fiecare membru al Uniunii Europene atunci când îi vine timpul. Iei niște dosare ale Uniunii Europene și le duci mai departe pentru viitoarea președinție care va face același lucru. Cum te miști în acest interval, dacă ești competitiv din punct de vedere tehnic și dacă mai reușești să pui și tu niște tușe pe acolo, e foarte bine, dar, în general, președințiile de tipul ăsta prin zona noastră capătă o notă de trecere dacă nu fac gafe foarte mari. Așa va fi și cazul României, nu este ceva atât de extraordinar. Clasa politică din România trebuie judecată în funcție de proiectele pe care și le dă ea. Lui Marghiloman nimeni nu i-a trasat sarcina, nu a fost o sarcină birocratică, administrativă, să aducă Basarabia acasă. Au făcut-o politicienii de atunci în niște condiții extrem de critice. Unirea nu i-au dat-o lui Brătianu sau lui Vaida Voivod sau lui Maniu sau reginei Maria sau regelui Ferdinand. Nu a fost o temă dată din afară, a fost o temă pe care clasa politică și-a dat-o și a îndeplinit-o. Nu putem compara acele proiecte ale României interbelice cu proiectul de tip președinția Consiliului Uniunii Europene pentru că fac parte din categorii diferite. Președinția ni s-a dat din afară, este o somație externă dacă vreți, nu e o somație internă, pe când Unirea a fost o somație internă. Care e somația internă a clasei politice de astăzi? Asta este marea întrebare! Clasă politică care se află în niște condiții de securitate, economice, socio-economice mult mai bune decât a fost clasa politică de acum o sută de ani. Aici se măsoară capacitatea unei clase politice, în această oglindă. Ori din această perspectivă, din păcate, România, pe plan extern, deși este cea mai consistentă, economic vorbind, din regiune, nu reușește să-și fructifice acest potențial. Uitați-vă la capacitatea de extindere, de expansiune economică a României, de expansiune identitară a României. Toate lucrurile acestea sunt cu frâna de mână trasă. Și dacă ne uităm la vecinii noștri din Republica Moldova, vedem că nici acolo practic nu există o expansiune economică și nici una cu efect identitar, adică Chișinăul, oficial, nu face nici o sărbătoare ca să celebreze Centenarul. Constatăm câtă lipsă de anvergură are Bucureștiul în acest moment. Uitați-vă la Balcanii de vest! Care este prezența României acolo? Uitați-vă la un stat precum Ungaria în Balcanii de vest unde domnul Victor Orban aproape constant participă la evenimente și taie panglici inaugurând proiecte economice concrete acolo. Care sunt acele proiecte economice concrete ale României pe Balcanii de vest sau în zona din imediata vecinătate? Care sunt marile companii sau marii campioni regionali ai României care să se ducă în jurul României să construiască centuri de investiții economice românești? Acestea din păcate nu există, ori aceasta este măsura cu care trebuie judecate performanțele clasei politice de astăzi, asta este măsura proiectului pe care clasa politică ar trebui să-l aibă. Din păcate, vorba lui Caragiale: „E sublim, dar lipsește cu desăvârșire!”

Sunteți președintele Fundației Universitare a Mării Negre. Care credeți că este miza Mării Negre pentru România? Avem capacitatea politică de a profita de dimensiunile acestei mize? Și care ar trebui să fie implicarea și rolul României în Inițiativa celor Trei Mări?

E o temă extrem de complicată aceasta cu Marea Neagră. Cu Marea Neagră lucrurile au stat așa, începând cu perioada interbelică. Avem o viziune titulesciană, pe care Titulescu a susținut-o inclusiv la Conferința de la Montreux în 1936. În viziunea lui Titulescu, Marea Neagră este o mare a riveranilor, deci trebuie controlată de cei care îi sunt riverani. Altă viziune, care a fost în epocă, dar nu a apucat să capete substanță discursivă sau substanță la baza unei politici a fost cea a lui Gheorghe Brătianu, ținută într-un curs al acestuia, de altfel primul curs din lume dedicat Mării Negre ținut la Universitate București în 40, care vorbește despre Marea Neagră de fapt dar având relație cu URSS-ul și spune că Marea Neagră este un punct strategic, vorbind implicit despre Crimeea. Vorbește despre Marea Neagră ca un pericol pentru stabilitatea europeană din pricina existenței URSS-ului care va constitui de aici înainte o enormă primejdie pentru continentul european. Deci el face un apel pentru Marea Neagră în care să se implice mari puteri care să compenseze ceea ce URSS-ul face sau va dori să facă. Sigur, pe atunci, Turcia nu era ce este astăzi, în termeni militari sau strategici. Acea viziune a lui Brătianu nu a avut nici public și nici capacitate de a deveni vreo politică. Dar este foarte interesant că după 1900, mai exact 1925-1927, când se dă drumul unei strategii Marea Neagră și apoi după anul 2000 când se ajunge la Marea Neagră odată cu extinderea, în 2004-2007, când România se integrează în NATO și familia europeană iar ulterior spațiul euro-antlatic vede marea Neagră, cele două viziuni au revenit. Ce faci cu Marea Neagră? Este riveranier sau este un loc care trebuie să se constituie în punct de plecare a unei noi extinderi? Adică regiunea de extins a Mării Negre să devină NATO și să devină Uniunea Europeană. Din păcate, constatăm astăzi, după alte zile, inclusiv după Summit-ul NATO de la București din 2008 că, de fapt, Marea Neagră este un punct de stație, este o frontieră între două spații strategice, fără să mai existe imboldul unei extinderi. Ne place sau nu ne place, Federația Rusă a câștigat bătălia, nimeni la nivel occidental nu mai discută despre extindere sau integrare în NATO și Uniunea Europeană. Pentru o generație, trebuie să înțelegem că vom fi stat de frontieră. Lucru care reiese foarte clar din reacția occcidentalilor, în 2008 față de Georgia, în 2014 față de Ucraina, care sunt state importante, state partenere dar pentru care nimeni nu va face un război. Ceea ce rușii au înțeles. Suntem într-o zonă care rămâne închisă iar România va trebui să-și gândească politicile de apărare, culturale, economice, identitare, ca stat de frontieră. Una este când ești în mijlocul Europei, alta când ești la frontiera NATO și a Uniunii Europene. România trebuie, și nu a reușit din păcate, să facă flancul sudic egal cu flancul estic. În viziunea Atlanticului de Nord, statele baltice sunt într-o protecție militară mai consistentă, mai aplicată decât suntem noi în flancul estic la Marea Neagră. Prezența militară occidentală în spațiul baltic este mai consistentă decât în România. România are pe câmpie, să zicem așa, câteva avantaje, dar, din păcate nu au fost umplute cu conținut. România trebuie să spună partenerilor noștri că flancul sudic este la fel de important ca și flancul estic. Nu văd o Românie expansivă și capabilă să își asume Marea Neagră dincolo de retorică, se vorbea de autostrăzi, de investiții, dar nu s-a întâmplat nimic. Marea Neagră nu mai este acum un vecin prietenos al României, ci un potențial pericol, mai ales datorită Rusiei, cere vine într-o proximitate dificilă în relația cu România, după ocupația din Crimeea și datorită prezenței ei în Ucraina și Republica Moldova, Rusia făcând eforturi de a le menține în siajul ei prin așa numita soluționare a conflictelor înghețate din Transnistria și din Donbast, soluție care va presupune federalizare sau statut special care, prin consecință, va duce la un control și al Republicii Moldova și al Ucrainei de către Federația Rusă.
În ceea ce privește proiectul celor Trei Mări, nu cred că a mai auzit cineva o dezbatere sau un comentariu despre proiectele pe care România le-a propus în acest forum, dintre care cel mai proeminent era cel privind conducta BRUA, care de fapt nu are nici o legătură cu Marea Neagră.
Sunt proiecte care nu știm în ce stadiu se află și nici dacă pot fi îndeplinite în condițiile în care statele care fac parte din această organizație nu au foarte multe lucruri în comun, ci au foarte multe animozități care sunt cu greu ținute în frâu. Nu știu cum vor cădea de acord în condițiile în care nici strategia la Dunăre nu este clară, pentru că Dunărea nu își îndeplinește astăzi rolul de principală cale maritimă fluvială în spațiul european. Dimeniunea economică a regiunii celor Trei Mări, din perspectiva mea, nu și-a dat roadele și nu am văzut obiective, cel puțin din partea României, care să o individualizeze.

Spuneați undeva că generația politică actuală riscă să fie cea care a ratat Centenarul și că marcarea, în 2020, a 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon ar putea găsi România nepregătită. Vă mențineți aceste opinii?

Am publicat recent o cercetare, „Românul centenar”, în care am încercat să evaluăm atitudinea românilor față de Centenar în mod comparativ pe regiuni istorice, inclusiv Basarabia. Concluzia este că Centenarul nu a avut loc nici emoțional, nici concret, pentru populația României, în pofida faptului că majoritatea românilor din România, dar doar 20% din Republica Moldova, știu că Centenarul înseamnă Unirea românilor de la 1 decembrie. Centenarul era un eveniment, și în acest sens politicienii l-au ratat, care ar fi putut să reîntărească interesul și încrederea românilor în România. Pentru că noi suntem în 2018, la sfârșit de Centenar, în cea mai grea situație în care România a fost, nu din perspectivă economică ci din perspectiva percepției pe care românii o au față de România. Câteva date: 70% dintre români cred că România merge într-o direcție economică greșită, 70% cred că economic o ducem prost, doar 20% consideră foarte importantă și importantă implicarea lor politică, dar 64% consideră situația propriei familii ca bună și foarte bună. Deci, românii spun că România merge prost, nu are nici o șansă să meargă bine dar lor le merge bine, și nu vor să se implice în politică societară, ceea ce arată un model asemănător cu cel din vremea comunismului în care populația își vedea exclusiv de propriile interese, de mașina proprie, apartamentul propriu, bunăstarea personală, nu o interesa ce se întâmplă cu țara în care trăia pentru că nu se mai simte atașată de ea. Diferența este că acum ne putem trimite copiii la studii în străinătate. Deci criza profundă în care ne aflăm este datorată faptului că populația nu mai crede în România, nu mai vede un viitor pentru români și copiii lor în România, practic consideră că România e pierdută, că nu sunt șanse de redresare și că e un teritoriu pentru care nu merită să te implici, să te sacrifici pentru că e condamnată la eșecuri. Interesul pentru spațiul politic este de vreo 20-22% și o să vedem asta inclusiv la euro-parlamentare când participarea va fi extrem de redusă. Populația nu mai este interesată să contribuie cu nimic la eventuala prosperitate a țării, să se implice politic, societar, spre deosebire de americani care vor să se implice într-un procent de 77%. Americanii cred în America iar românii nu mai cred în România. Soluția în România poate veni de la un mesaj din afara politicului de mainstream, care să resuscite interesul pentru agenda publică. Recapacitarea populației s-a făcut în occident prin apariția unor partide politice noi, unor figuri politice noi, unor mesaje noi, unor agende noi. Așa ceva trebuie și în România, iar Centenarul ar fi fost un moment foarte bun pentru politicieni de a restârni, reaprinde interesul românilor pentru România. Din păcate, l-au ratat. Când nu te mai interesează nimic din jurul și din comunitatea din care faci parte, evident că acea comunittae merge spre disoluție. Tot ce s-a petrecut cu Centenarul arată că noi nu suntem pregătiți pentru Trianon. Trianonul va fi un soi de trezire, de remember pe care Budapesta ni-l va rosti, ni-l va murmura de fiecare dată ca să ne aducem aminte că Centenarul nu s-a terminat. Ungaria trăiește în cu totul alte condiții societare. Angajamentul ungurilor, care poate să fie într-o formă și patetică și amuzantă și dramatică și periculoasă, față de Ungaria este major. Statul maghiar funcționează, are eficacitate, care sigur poate suna prost din perspectiva unei ortodoxii europene dure și pure. Victor Orban este eficient, clasa politică maghiară este eficace la Bruxelles, fondurile europene intră în Ungaria, investițiile vin în Ungaria. Această eficiență și-o va pune și în slujba internaționalizării chestiunii Trianonului. Cum va reacționa o Românie sătulă de propria istorie în fața unor asemenea provocări care vor veni inevitabil? Cred că România va reacționa extrem de prost.

Uitându-ne în jur şi încercând o comparaţie cu generaţiile trecute, nu se poate să nu vedem diferenţe enorme în ceea ce priveşte valorile împărtăşite, responsabilităţi asumate, atitudinile şi convingerile patriotice. Ce este de făcut pentru ca generaţiile ce vin din urmă să înţeleagă mesajul şi sacrificiul generaţiei Marii Uniri? Şi să înţeleagă cum trebuie să mergem înainte!


Nu ai cum să reclupezi românii la România pe formula clasică în care credem noi și anume că pleacă un partid politic, vine celălalt și lucrurile vor merge bine. Nu! Din păcate, clasa politică, astăzi, în România, este într-o buclă. Nu mai contează dacă se schimbă profilul acestei clase politice pentru că populația nu mai percepe că această clasă politică ar reuși să-i stârnească interesul față de România, într-un mod în care să pună și angajamentele populației la lucru, și la lucru nu doar în slujba propriilor interese ci și în slujba acestei comunității. Din păcate, nici un partid politic, la putere sau nu, nu a avut un mesaj coerent despre Centenar. Nici unul nu abordează problemele identitare, toate cred că problema identitară este un substrat, este o problemă de subsol, o problemă ce va dispărea odată ce se vor rezolva problemele socio-economice. Adică marxismul cel mai pur. Ceea ce este fals.
Pentru că problema identitară va fi problema care va desena, care deja redesenează geografia politică a spațiului euro-atlantic. Chestiunea identitară va fi un element pe care va trebui să îl înțelegem ca să înțelegem multe din evoluțiile politice care sunt sau care vor veni. Criza europeană, Trump, Brexit, Rusia, toate aceste lucruri au în spate un element identitar. Nu un element economic strict, ci un element identitar, forjat, filtrat de discursul politic, care se amestecă cu criza economică, cu migrația, cu terorismul, cu islamul. Ori politicienii din România nu abordează sub nici o formă această chestiune identitară. Cum să te aștepți ca ei să vină cu ceva care să schimbe radical situația? Cum văd ei să angajeze tinerii în spațiul acesta de a comunica în această conversație? Conexiunea cu elita interbelică nu s-a făcut cu ocazia acestui Centenar și aceasta este încă o vină a clasei politice. La nivelul proiecțiilor interne, a somațiilor interne, cele venite pentru că clasa politică românească le-a dorit și le-a implementat, nu cele venite din exterior care s-au dat ca sarcină de implementare clasei politice românești, la acest nivel clasa politică este complet corijentă. Nu a reușit să ne convingă cu nimic de soiul ăsta, tot ce se discută sunt proiecte de ordin extern, inclusiv Președinția Consiliului Uniunii Europene.

Ce însemnatate are pentru România și pentru poporul român realizarea, în acest an al Centenarului, a Catedralei Mântuirii Neamului?

Catedrala Mântuirii Neamului se vede mare nu numai pentru că este mare dar și pentru că vedem un pustiu al realizărilor de Centenar în jurul ei. De exemplu, nimeni nu a reușit să facă o statuie a lui Woodrow Wilson, o Columnă a lui Traian, fie și în replică, în Piața Victoriei, de pildă, care să ilustreze internațional apartenența României la Europa, la latinitate, pentru că limba latină a fost prima instituție europeană. În acest pustiu, Catedrala apare mare, impozantă și singura construcție temeinică. Și biserica apare drept singurul actor care a reușit să lase ceva pentru posteritate care să poată fi pipăit, văzut. Prezența Catedralei este și un lucru pozitiv dar este și un vot de blam pentru neputința altora, pentru lipsa de acțiune și de proiecte a clasei politice apropo de Centenarul român.

Georgeta Clinca
Mihai Săndoiu

COMMENTS

WORDPRESS: 0
DISQUS: 0
Histats.com © 2005-2014 Privacy Policy - Terms Of Use - Check/do opt-out - Powered By Histats