În contextul creșterii gradului de complexitate a tranzacțiilor, volumului masiv de operațiuni care se derulează pe piețele financiare și utilizării mijloacelor electronice pentru încheierea și executarea contractelor la distanță, riscurile aferente cresc. Ca răspuns, nivelul de reglementare crește atât la nivel european, cât și la nivel național, impunând alocarea de resurse și costuri suplimentare pentru a putea asigura conformitatea. Efortul ar trebui însă echitabil împărțit între ceea ce se impune companiilor private și ceea ce se asigură ca suport de către instituțiile publice.
În luna iulie a acestui an a fost adoptată Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului și pentru modificarea și completarea unor acte normative, care transpune Directiva (UE) 2015/849.
Ca un comentariu general, entitățile raportoare (printre care și instituțiile de credit și instituțiile financiare) au responsabilități mărite în aria prevenirii și combaterii spălării banilor și obligații mai riguros reglementate decât în legislația anterioară.
Noua lege reglementează însă mai detaliat atribuțiile autorităților de supraveghere în acest domeniu (care, ca principiu, trebuie să mențină un rol activ de informare a entităților raportoare) și, foarte important, creează cadrul pentru obținerea informațiilor privind beneficiarul real.
Obținerea informațiilor privind beneficiarul real s-a dovedit în practică un proces dificil, care necesita mult timp, având în vedere că legislația nu impunea obligația companiilor de a furniza informațiile privind beneficiarul real. Este extrem de relevant că noua lege impune tuturor persoanelor juridice de drept privat și a fiduciilor (conceptul românesc corespunzător conceptului de trust din dreptul anglo-saxon) să obțină informații cu privire la beneficiarul lor real și să furnizeze aceste informații entităților raportoare ce aplică măsuri de cunoaștere a clientelei.
De asemenea, se stabilesc autoritățile care organizează deschiderea și menținerea registrelor centrale privind beneficiarii reali:
(i) Oficiul Național al Registrului Comerțului va ține registrul central pentru persoanele juridice ce se înmatriculează în Registrul Comerțului (regiile autonome, companiile și societățile naționale nu sunt supuse obligației de a furniza informații pentru registrul central),
(ii) Ministerul Justiției va ține registrul central pentru asociații și fundații ,
(iii) Agenția Națională de Administrare Fiscală va ține registrul general pentru fiducii.
Accesul la aceste registre va fi permis entităților raportoare atunci când aplică măsuri de cunoaștere a clientelei.
Companiile ce se vor înregistra la Registrul Comerțului vor avea obligația să furnizeze, la înmatriculare, precum și anual, și atunci când intervin modificări, declarația privind beneficiarul real. Companiile deja înmatriculate au obligația să depună această declarație în termen de 12 luni de la intrarea în vigoare a legii.
Registrele beneficiarilor reali ar trebui să fie operaționale în termen de 120 de zile de la data intrării în vigoare a legii (sfârșitul lunii noiembrie 2019).
Un alt element de noutate al Legii 129/2019 care poate facilita aplicarea proceselor de cunoaștere a clientelei este posibilitatea de a utiliza ”terțe părți” în aplicarea măsurilor de cunoaștere a clientelei și păstrării documentelor aferente. Aceste terțe părți pot fi entități raportoare la rândul lor sau alte entități care aplică aceleași standarde ca cele impuse de noua legislație și sunt supravegheate similar. Este prevăzută expres posibilitatea utilizării în acest scop a unor entități din același grup cu entitatea raportoare.
De asemenea, este prevăzut expres cazul activităților externalizate, companiile către care s-au externalizat activitățile respective putând aplica măsurile relevante de cunoaștere a clientelei în conformitate cu obligațiile asumate în contractul de externalizare.
Pentru a reda o imagine de ansamblu, în principal, în plus față de aspectele de mai sus, Legea nr. 129/2019 impune:
(i) obligații de raportare a unor tranzacții suspecte, precum și a unor tranzacții care nu au indicatori de suspiciune (e.g., instituțiile de credit și instituțiile financiare au obligația de a raporta transferurile externe a unor sume ce depășesc 15.000 euro în și din conturi; în cazul remiterii de bani, se raportează orice transferuri peste valoarea de 2.000 euro)
(ii) respectarea măsurilor de cunoaștere a clientelei (ca și în legislația anterioară, se pot aplica, în funcție de risc, măsuri standard, măsuri simplificate sau măsuri suplimentare de cunoaștere a clientelei)
(iii) obligația de a identifica și evalua riscurile activității desfășurate pe baza criteriilor de risc și obligativitatea de a transpune în proceduri interne
(iv) obligații de documentare a verificărilor făcute conform cerințelor din lege și păstrarea acestor documente pe o perioada de 5 ani
(v) obligația de a avea o persoana desemnată pentru aplicarea Legii 129/2019 și de a asigura training pentru angajați
(vi) obligația de asigura o funcție de audit independent, în funcție de dimensiunea și natura activității.
În concluzie, domeniul de prevenire și combatere a spălării banilor devine din ce în ce mai complex, necesitând cunoștințe specializate și acces permanent la surse de informare, precum și consolidarea si dezvoltarea funcțiilor interne de conformitate, în paralel cu identificarea de resurse externe pentru a furniza expertiza relevantă.
Alina RADU Partener, Coordonator al practicii Banking & Finance NNDKP
COMMENTS