Oare la ce nivel se va stabili camăta-cheie?

Oare la ce nivel se va stabili camăta-cheie?

Stăteam și mă minunam zilele trecute cum de au rămas de mare actualitate până și cele mai vechi articole scrise în ultimii 20 de ani. Poate pentru că are dreptate profesorul Florin Aftalion care susține că politicienii nu prea s-au schimbat în ultimele 200 de ani, ei “reacționează încă în același mod (…) Cred că multe probleme pot fi rezolvate pe termen scurt crescând cantitatea de bani, ceea ce duce la inflație (…) nu vor vedea consecințele politicilor nefaste și ca urmare vor încerca să controleze prețurile atunci când lucrurile merg prost pentru ei”.

Ca să ajung din nou în zona păcatului “originar”, sesizat în mai multe materiale de opinie, managementul din bănci a încercat să-și ascundă incompetența dând oameni afară, când problema era chiar el. A finanțat retail-ul în locul corporate-ului. Cu toate că era evident că niște companii generează un raport cost/beneficiu mai bun decât persoanele fizice.

Și dacă în sistemul bancar românesc s-au produs cele mai mari ajustări regionale e limpede că a fost cel mai puţin competitiv. Corecţia a fost cea mai dură, deoarece s-a dezvoltat haotic. Restructurarea sistemului a constat în înlocuirea personalului de middle management şi de execuţie cu angajaţi mai slab calificaţi, cu riscul de a enerva clientela, ce nu primeşte produsele de care are nevoie.


Iar faptul că banii nu trebuiau să finanțeze nevoile personale și imobilele, ci economia reală și comerțul, marjele mari de profit practicate ne-au făcut să ne remarcăm în UE printr-o rata înaltă a creditelor neperformante.

Cu precizarea că rolul banilor e acela de a facilita schimburile, nu să se facă bani din bani. Dacă băncile au plasat prost banii strânși de la client, trebuiau să execute active. Spread-urile mari au omorât business-ul!

Dar una e una și alta-i alta dacă vrei să contești managementul nu trebuie să induci risc sistemic. Sistemul bancar trebuie reformat, nu distrus. Cui folosește erodarea încrederii?

Un alt exemplu e cel legat de IFN-uri, care, deși continuă să finanţeze populaţia la dobânzi foarte mari, reuşesc să stea pe piaţă, deoarece se adresează clienţilor neeligibili ai băncilor din cauza supraîndatorării, și celor cu afaceri “la negru”, care n-au cum să ceară capital de lucru de la instituțiile bancare, şi solicită finanțări în calitate de persoane fizice.

Soluția oferită pentru ca IFN-urile să nu mai acorde credite la dobânzi astronomice era să fie condiţionată sursa de finanțare să-şi reducă drastic expunerile pe astfel de entităţi. Activitatea IFN-urilor poate continua la aceiaşi parametri dacă banii nu sunt oferiţi de băncile autohtone, ci de cele internaţionale, dacă se apelează la emisiuni de obligaţiuni şi la alte forme de finanţare, transparent, aşa cum recomandă şeful statului să funcţioneze societatea.

Iată însă o abordare punctuală, ce se distanțează net de aceea de a face un mercurial pentru prețul banilor solicitat de politic. Pentru că, întorcându-ne la Aftalion, el adaugă după ce afirmă că politicienii vor încerca să controleze prețurile atunci când lucrurile merg prost pentru ei: “Controlul prețurilor duce inevitabil la alte consecințe nefaste – penurie, foamete etc”.

Mărirea succesivă a salariului minim a făcut să nu se mai creeze locuri de muncă, plafonarea prețurilor medicamentelor a dus la dispariția multora de pe piață, și un astfel de deznodământ s-ar putea întrevedea și la nivelul creditului. Măsurile de control duc la lipsa produselor și încurajează piața neagră. La ce am mai interzis cămătăria, dacă îi aruncăm pe clienți în brațele cămătarilor?! Mai lipsește ca aceștia din urmă să stabilească și nivelul pentru camăta-cheie, în funcție de care se derulează toate operațiunile pe respectiva piață.

Mai bine s-ar realiza că după ani întregi de interdicții, “foametea” a făcut ca românii să ia împrumuturi în franci elvețieni, fără a fi în măsură să-și pună întrebarea cum de se pot da finanțări în această monedă fără să existe depozite “în spate”.

Ca să înțelegem limpede cum stau lucrurile, statul n-are cum să gestioneze productivitatea (ca bază de indexare a veniturilor), el poate doar să restricţioneze consumul – ceea ce nu îmbogăţeşte pe nimeni. De creşterea productivităţii se ocupă altcineva: pieţele libere. Încercarea de a administra efectul – preţul -, fără a umbla la cauză – imixtiunea grupurilor de interese asupra pieţelor – e ca întotdeauna sortită eşecului: în locul unor preţuri mari vor apărea nişte rafturi goale.

COMMENTS

Histats.com © 2005-2014 Privacy Policy - Terms Of Use - Check/do opt-out - Powered By Histats