România fiscală în cei 30 de ani… cu bune și cu rele

România fiscală în cei 30 de ani… cu bune și cu rele

Se fac 30 de ani de când s-a terminat cu sistemul comunist. 30 de ani de transformări, mai mult sau mai puțin prevăzute, dar care au durat o perioadă de timp mult mai mare decât ne așteptam. Ne doream și credeam că putem implementa imediat modelul vestic european sau american, că suntem pregătiți. Nu ne-am dat seama cât mai aveam de învățat, cât timp ne era necesar să reușim să înțelegem toate conceptele noi.

În anii ’90, am încercat să introducem un model de impozitare mult mai potrivit noului sistem democratic , însă după o economie centralizată venită din comunism, în care impozitarea era undeva pe acolo, complet neînțeleasă și aparent neimportantă, am căutat o soluție simplă. Și așa am început cu vestitul ICM – impozit pe circulația mărfurilor; un procent aplicat pe fiecare tranzacție – ca un „sales tax” în Statele Unite și în Australia (care între timp a introdus TVA-ul de câțiva ani, mai exact în anul 2000). Consecința a fost creșterea prețurilor cu acest procent, la fiecare tranzacție, nicidecum o variantă modernă, în vremea când Europa avea deja TVA de ani buni. Germania și Franța au fost primele țări care au implementat TVA, sub forma unei taxe generale pe consum, în timpul Primului Război Mondial. Forma modernă a TVA a fost implementată pentru prima dată de Franța în anul 1954, în colonia Coasta de Fildeș. Întrucât experimentul a fost considerat un succes, în 1958, francezii l-au adus și în Franța.

În România, ICM-ul în schimb a fost o variantă intermediară, iar trecerea la sistemul de TVA s-a întâmplat destul de repede și a avut ca obiectiv alinierea fiscalității interne la practicile europene. Când a fost introdusă cota TVA, în 1992, valoarea acesteia a fost stabilită la 19%. În 1998 a fost mărită la 22%, urmând ca în 2000 să fie redusă din nou la 19%, iar în 2010 să crească la 24%.

Polonia în schimb a început „terapia de șoc” în ianuarie 1990, trăind schimbări rapide, iar impozitul pe profit, pe venit și TVA au fost introduse încă de atunci. Dacă ne uitam la vecinii bulgari, aceștia au urmat modelul României și la un an după, în 1994, au decis introducerea TVA. Ungaria a fost mai rapidă, reformându-și sistemul fiscal și implemen­tând un sistem complet de impozitare atât central, cât și local, ce a prevăzut impozitul pe veniturile personale, impozitul pe profit și TVA.

Tot în anii ’90 au fost introduse impozitul pe salarii și impozitul pe venit. Acest proces a fost destul de dureros, întrucât impozitul pe venit și salarii ajungea până la 60% și trebuiau depuse vestitele și complicatele declarații de venit global, iar CAS-ul era în jur de 35%. Impozitul pe profit în cote progresive putea ajunge și până la 45%, dar erau și multe scutiri de la plata impozitului în zonele defavorizate, etc. Anii ’90 au fost ani agitați, se înființau firme, se importau multe produse, Direcția Vamală din cadrul finanțelor era “The King”, iar mediul de afaceri căuta să își dezvolte businessurile într-un mediu fiscal destul de confuz. Taxele și impozitele care se aplicau erau împrăștiate în sute de legi și ordonanțe.

Consultanții ca mine încercau să deslușească toate aceste prevederi, scutiri, deduceri, reguli care se contraziceau una pe alta – una scria în lege și altceva în normele de aplicare. A fost puțină nebunie. Pe de altă parte, încercam să comunicăm cu Ministerul de Finanțe –  făuritorul de legi. Comunicarea a fost dificilă în acei ani de început, întrucât, în primul rând, nu se știa ce este un consultant fiscal și, în al doilea rând, percepția asupra acestora, a consultanților, era că sfătuiau clienții cum să nu plătească taxele și impozitele – după cum afirmau reprezentanții Ministerului. Nu aveam acces la informațiile cu privire la modificările legislative pe care intenționau să le introducă, etc. A fost un proces din care a trebuit cu toții să învățăm, au avut loc schimbări de generații.

Anii 2000 – 2010 au adus puțină așezare în sistemul nostru fiscal prin intermediul unor eveni­mente importante: crearea Codului Fiscal în 2004, introducerea Cotei Unice la 1 ianuarie 2005, aderarea României la UE în 2007 .

Dacă ne uităm la alte țări din Europa Centrală și de Est, Estonia, spre exemplu, a devenit prima țară europeană care a introdus un impozit unic pe venit și pe profit, de 26% (atunci când a decis reducerea cotei marginale maxime de 33%, aplicată pe veniturile persoanelor fizice, respectiv cota de 36% pentru veniturile companiilor). În anii următori, aceste rate au fost reduse treptat, iar în prezent impozitul este de 20%. Astăzi, Estonia este calificată drept țara cu cel mai competitiv sistem fiscal din OCDE, de către Washington DC Foundation.

Apoi, aproximativ 20 de țări din lume, majoritatea din fostul bloc comunist, au introdus așa-numita „taxă unică” (inițial, în 1994-1995, cele trei țări baltice, urmate în anul 2001 de un al doilea val, format din: Rusia, Serbia, Ucraina, Slovacia, Georgia, România, fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Muntenegru și Albania).

Comparativ cu majoritatea fostelor țări sovietice și est-europene, Bulgaria a fost lentă în ceea ce privește adoptarea cotei unice, pierzând aproape un deceniu. Aceasta a adoptat în anul 2007 regimul de cotă unică de 10%, cu aplicabilitate din 2008. Printre cele mai recente înscrieri în clubul cotei unice este Ungaria, care a înlocuit cotele progresive, ce se situau între 17% și 32%, cu o taxă unică pe venit de 16%, începând cu anul 2012. Slovacia este una dintre primele țări din Europa Centrală și de Est care a introdus o cotă unică, dar care în ianuarie 2013 a decis reintroducerea unui impozit progresiv pe venitul persoanelor, ca parte a unui pachet de austeritate. În prezent, în UE, doar Țările Baltice – România, Bulgaria și Ungaria aplică cota unică.

În România, aceste măsuri au fost benefice mediului de afaceri, precum și persoanelor fizice plătitoare de impozit pe venit. De asemenea, s-a eliminat obligația depunerii declarațiilor de venit global, marcând o altă simplificare. În anii 2010 – 2011, au fost introduse contribuțiile sociale și de sănătate în Codul Fiscal unificat, ce cuprindea impozitele, taxele și contribuțiile datorate.

Anii ce au urmat după 2010 și până în prezent, sunt ani în care am reușit să implementăm soluții și prevederi din ce în ce mai moderne. Comunicarea cu Ministerul de Finanțe și ANAF se îmbunătățise încă din anii 2000, însă din ce în ce mai pregnant după 2010. Din 2014, a fost reglementat în Codul Fiscal regimul fiscal de tip holding, adică scutiri de impozit pe câștigurile de capital și pe dividende. În 2016, am asistat la rescrierea Codul Fiscal – varianta cerută şi așteptată de toată lumea pentru mai multă claritate, coerență şi simplificare. O modificare salutată de mediul de afaceri, și nu numai, a fost reducerea cotelor standard de TVA la 20% pe parcursul anului 2016 și la 19% începând cu data de 1 ianuarie 2017 (cota care se aplică și în prezent). În martie 2018, a apărut Declarația Unică pentru persoanele fizice, care a înlocuit mai multe formulare fiscale. Acum, aceasta este disponibilă și în format electronic.

Pe tot parcursul acestor 30 de ani, toate partidele politice care au fost la conducere, indiferent de orientarea lor, au folosit fiscalitatea ca pe un generator de venituri imediate la buget, fără însă a lua în considerare impactul pe care îl poate avea asupra economiei. Lipsa de predictibilitate a făcut ca societatea să se organizeze, mediul de afaceri să reacționeze, să folosească instrumentele potrivite pentru a găsi calea de comunicare cu Guvernul. S-au implicat și Camerele de Comerț bilaterale, s-au înființat asociații ale reprezentanților mediului de afaceri și, în felul acesta, în ultimii ani am asistat la o îmbunătățire a transparenței decizionale. Totuși, sistemul fiscal a rămas cel mai fidel instrument al Guvernului de a obține venituri imediate – a se vedea creșterea bruscă a TVA-ului în 2010, perioada de criză economică pentru România, creșterile de accize sau introducerea impozitului pe stâlp. Un alt exemplu celebru este mutarea contribuțiilor de la angajator la angajat (niciun alt stat membru al Uniunii Europene nu are această așezare; se regăsește doar în Macedonia). Acesta face ca, în continuare, mediul de afaceri să își dorească o colaborare mai bună cu Guvernul. Lipsa unei înțelegeri între partidele politice cu privire la strategia fiscală face ca la fiecare schimbare de Guvern să îți pui întrebarea “Ce se mai poate întâmpla?”. Dintotdeauna am spus că cel mai mare noroc al României este faptul că ne aflăm în Europa și că am ajuns să fim membri ai UE (cu tot respectul pentru cei ce au muncit foarte mult ca acest lucru să se întâmple). UE este destul de transparent în a prezenta tendințele spre care se îndreaptă Uniunea. Iar noi, trebuie să transpunem Directivele și să aplicăm Regulamentele.

Mai nou, asistăm la o schimbare a sistemului fiscal internațional. După marea criză din 2007/2008, statele bogate au înțeles că trebuie să își recupereze banii ascunși prin diferitele locații, care mai de care mai exotice. Atunci s-a pus piciorul în prag și la fiecare ședința G8/G7 și G20 au fost discutate modificările fiscale necesare a fi adoptate la nivel internațional.

Astfel, G20 a declarat sfârșitul secretului bancar, iar comunitatea internațională a obținut un succes fără precedent în utilizarea noilor standarde de transparență pentru combaterea evaziunii fiscale. Forumul global are în prezent 158 de jurisdicții membre, care au pus în aplicare standarde OCDE și care au determinat o schimbare semnificativă în ceea ce privește schimbul de informații în scopuri fiscale.

În discursul său din anul 2009, Barack Obama povestea despre o clădire din Insulele Cayman în care 12.000 de companii își aveau sediul și declara că “fie aceasta este cea mai mare clădire din lume, fie cea mai mare escrocherie fiscală din lume.” În acest sens, în 2010, a apărut Legea S.U.A. privind conformitatea fiscală aplicabilă conturilor din străinătate (FATCA) ce a deschis noi perspective asupra schimbului automat de informații și a reprezentat o etapă importantă în eforturile S.U.A. de a elimina secretul bancar și de a crește gradul de respectare a legislației fiscale, de către cetățenii americani care dețineau instrumente financiare străine și conturi în afara țării. Folosind OECD-ul, s-au dezvoltat o serie de măsuri fiscale care vor fi adoptate de marea majoritate a țărilor de pe această planetă (raportul BEPS – ce abordează fenomenul de erodare a bazei impozabile și transferul profiturilor).

Un succes adus de Forumul Global în combaterea evaziunii fiscale – OCDE a estimat că, până în iunie 2018, jurisdicțiile de pe glob au adus venituri la bugetele naționale de 93 de miliarde de euro (impozite, dobânzi, penalități), ca urmare a mecanismelor de conformare voluntară și a altor investigații off-shore, începute din 2009. România este parte a acestor schimbări.

Astfel, știm care este viitorul: Transparență, Schimb de Informații și Substanță. Afacerile vor trebui să țină cont că sistemul fiscal se transformă, drept urmare, poate va fi mai puțină creativitate în planificarea fiscală sau poate nu va mai fi planificare fiscală deloc. Va conduce la simplificare? Pe de o parte, da – întrucât toți vom raporta tranzacțiile noastre, consultanții, avocații, contabili vor avea obligația să raporteze la rândul lor consultanța oferită, băncile trebuie și ele să raporteze, iar fiscul va trebui să aibă un sistem informatic extrem de bine pus la punct, astfel încât să capteze potențialele devieri. Pe altă parte, sistemul devine birocratic.

Imediat după BEPS, în anul 2014, OCDE a dezvoltat și Standardul Comun de Raportare (CRS), un acord reciproc de schimb automat de informații – la care a aderat și România, împreună cu peste alte 100 de jurisdicții. Raportarea în baza CRS a început în 2016, iar în România, primul schimb de informații a avut loc în septembrie 2017. CRS solicită entităților (inclusiv trusturi și fundații) să raporteze informații despre “persoanele care controlează” aceste entități.

Suplimentar schimbului de informații prezentat anterior, și a implementării CRS în tot mai multe jurisdicții care au scopul de a pune la dispoziția autorităților informații cheie, la nivelul UE se ur­mărește o transparență și mai mare, prin crearea registrului central al beneficiarilor reali. Astfel, în iulie 2018, Parlamentul European și Consiliul au adoptat a cincea Directivă privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanțării terorismului, care mărește sfera informațiilor din registrele naționale ale statelor membre ale UE, pentru a include și beneficiarii efectivi ai trusturilor. Practic, începând cu 2020, autoritățile vor avea acces la informațiile privind beneficiarii efectivi ai trusturilor.

În plus, UE a impus indirect obligații de transparență jurisdicțiilor din străinătate, prin publicarea listei de jurisdicții fiscale necooperante.

Și, să nu uităm că recent a fost adoptată și Directiva privind protecția denunțătorilor. Asta înseamnă că, undeva prin anul 2021, vom avea norme pentru crearea unor canale sigure de raportare. Noile norme oferă un nivel ridicat de protecție denunțătorilor, împotriva represaliilor din partea angajatorilor sau altora.

Redefinirea sistemului fiscal se realizează de câțiva ani, concentrându-se așa cum am mai spus, pe obiectivele BEPS care se reduc la: transparență, coerență și substanță economică, având ca scop ultim lupta împotriva evitării impunerii fiscale. România, împreună cu toți actorii globali, este prinsă în acest joc, și astfel, va merge pe acest drum indiferent de schimbările care au loc pe plan național.

Mihaela Mitroi, Lider al Departamentului de Asistență Fiscală și Juridică pentru Clusterul de Sud al regiunii EY Europa Centrală și de Sud-Est și Asia Central

COMMENTS

WORDPRESS: 0
DISQUS: 0
Histats.com © 2005-2014 Privacy Policy - Terms Of Use - Check/do opt-out - Powered By Histats