Pe doar 3% din teritoriul ţării, 13% din populaţie asigură 15% din forţa de muncă şi contribuie cu circa 28% din valoarea adăugată brută (VAB) creată în economia naţională, potrivit datelor centralizate la Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (MADR). Productivitatea implicită fiind aproape dublă faţă de media autohtonă.
La polul opus, în zonele predominant rurale, care constituie peste două treimi din teritoriu şi concentrează 55% din forţa de muncă, se obţin rezultate economice la două treimi din productivitatea naţională. Cu toate acestea, aici se regăseşte (încă) cea mai mare parte a VAB pe categorii de teritoriu (circa 37%, faţă de 36% în cele intermediare şi 27% în cele predominant urbane).
Sintetic, fără a face farmacie şi ţinând cont că schimbările acestor indicatori sunt foarte lente de la un an la altul (datele sunt din ani diferiţi), situaţia se poate rezuma astfel:
Urban 3% teritoriu–13% populaţie–28% VAB–15% forţă de muncă–186% productivitate
Intermed. 29% teritoriu–33% populaţie–35% VAB–30% forţă de muncă–118% productivitate
Rural 68% teritoriu–54%populaţie–37% VAB–55%forţa de muncă–66% productivitate
Se poate observa că există o distribuţie de tip 1-2-3 şi ceva ori ca nivel de forţă de muncă, care se combină cu una inversă, de gen 3-2-1 ca nivel de productivitate raportat la media naţională şi măsurat ca rezultat economic relativ la forţa de muncă disponibilă ( foarte probabil, dacă se adaugă impozitele nete de ducem spre 1-2-3, dată fiind taxarea net diferită pe zone rurale şi urbane).
Din păcate, atenţia este concentrată acolo unde sunt mai mulţi bani, cele predominant urbane, în loc să se ducă spre oportunităţile create tocmai de lipsa de fonduri din zonele predominant rurale. Ar fi mai logic ca sumele strânse să se ducă spre locurile unde dezvoltarea se poate face cu resurse umane şi materiale mai ieftine şi nu mai scumpe.
De pildă, contrar modului în care largi zone din Capitală au ales să dezvolte pentru a maximiza profiturile pe termen scurt, ar fi fost mai utilă social şi pe termen lung expandarea zonei metropolitane şi blocarea dezvoltării de noi construcţii care au ajuns să aglomereze un oraş şi aşa plin de probleme şi să reducă drastic calitatea vieţii, în pofida veniturilor ceva mai ridicate.
Dar asta ar fi presupus o politică de stat coerentă şi, mai ales o dezvoltare consistentă a infrastructurii de transport şi a serviciilor adiacente locuirii. Care să transforme zonele urbane în adevărate centre de cristalizare a dezvoltării în teritoriu şi nu în centre de concentrare prin influx de populaţie şi firme pe acelaşi spaţiu, deja amenajat pentru un număr limitat de persoane.
Argumentul decisiv este, însă, unul strict economic. Deşi mai puţin spectaculos, ar fi mai la îndemână pentru noi să ridicăm nivelul de productivitate spre media naţională în rural decât să creştem nivelurile deja „occidentalizate” în urban, unde marja de dezvoltare este deja limitată, prin acelaşi efect de bază ce ar favoriza atingerea unor ritmuri „chinezeşti” în perimetrul predominant rural.
De altfel, un calcul de oportunitate destul de simplu, ne arată că, dacă zonele predominant rurale ar fi aduse la nivelul mediu din prezent, problema atingerii obiectivului de 75% din PIB/locuitor raportat la media Zonei Euro pentru a adopta moneda unică ar fi ca şi rezolvată. În plus, oarecum paradoxal, conturează soluţia pentru o convergenţă reală.
De la aducerea toaletei şi apei curgătoare în casă şi până la serviciile de cosmetică, aici am avea potenţialul maxim de dezvoltare a sectorului serviciilor. Nemaivorbind de stoparea fluxului de români plecaţi din ţară în căutare de locuri de muncă, puţin dornici să intre în ecuaţia cu rezultat negativ a aglomerării zonelor urbane autohtone pentru câştiguri mai mari decât acasă dar mult mai mici decât în ţările occidentale.
Taxarea mult mai clar diferenţiată la nivelul taxelor locale şi facilităţile oferite prin credite cu dobânzi avantajoase plus garanţii de stat ar fi fost utilee pentru descongestionarea insulelor de bunăstare relativă deja compromisă de condiţiile de mediu şi serviciile publice. Dincolo de drumuri şi spitale moderne, şcolile la standarde europene ar fi vectorul relativ ieftin care ar putea capacita familiile să se îndrepte spre un mediu mai ecologic şi mai puţin stresant.
COMMENTS