Monetarismul şi criptomonedele ca frecţii la picior de lemn

Monetarismul şi criptomonedele ca frecţii la picior de lemn

Bitcoin și criptomonedele în general sunt considerate seducătoare mai ales pentru imaterialitatea lor, faptul că se confundă, practic, cu rețeaua de coduri care le generează și în interiorul căreia sunt tranzacționate. Și totuși, se pare că acest statut de “frumoasă fără corp” este și cea mai mare slăbiciune a monedelor virtuale.

Pentru ca universul bitcoin, care în sine e imaterial, să funcționeze, este nevoie ca rețele întregi de lucruri extrem de fizice să-și facă treaba. În mod notoriu, bitcoin e unul dintre cei mai mari consumatori de energie electrică ai contemporaneității. Pentru ca procesul de minare, tranzacționare și comerț cu criptomonede să funcționeze, e nevoie să meargă curentul electric, internetul și în general rețelele de comunicații mobile.

Iar pasionații și-au dat dat seama demult că, în eventualitatea unei catastrofe tehnologice, bitcoin e mort. O pană de curent de mare amploare și durată face total nefuncționale monedele virtuale. Fără electricitate și posibilitate de transfer de date, bitcoin e mort. Minarea și tranzacționarea devin imposibile. Nu rămâne nimic după ce cad curentul și internetul, pentru că în spatele criptomonedelor nu se află nimic.

Cea mai mare ironie a fost dezvăluită de publicația Wired. Vrând să atragă banii investitorilor instituționali mainstream, marile business-uri cu criptomonede au început să ofere servicii de depozitare și custodie a portofoliilor de bitcoin. Dar cum se face concret asta? Pentru fiecare cont este generată o cheie unică de încriptare, pe un laptop fără acces la internet care ulterior este distrus. Cheile de încriptare sunt ulterior printate, iar hârtiile pe care acestea sunt tipărite – închise în seifuri.

Iată cum universul fizic și sistemul monetar clasic se răzbună pe bitcoin: la o adică, foile cu criptogramele codurilor pot fi băgate și la saltea.

În fine, IT-iști consideră că pot face fenomenele naturale să funcționeze după algoritm. Dar poate că n-ar strica să se consulte cu un biofizician ca să le spună ce se întâmplă…

Trebuie să precizez totuși că propunerea de apariţie a acestor monede datează înainte de era IT.  Friedrich A. Hayek a scris, în 1976, o carte numită “Denaţionalizarea banilor” în care propunea acordarea permisiunii fiecărui individ sau organizaţii să emită propria monedă.

El preconiza ca băncile centrale să-şi păstreze privilegiul de a emite dolari sau franci, dar urma să li se permită şi altor instituţii să concureze în afacerile de creare a banilor, oferind monede sub o marcă proprie.

Și Hayek era încrezător că ducaţii propuşi de el, emişi în aşa fel încât să păstreze constante preţurile exprimate în ei, ar fi scos din competiţie dolarul sau lira sterlină.

Iată aşadar că am descoperit şi suportul doctrinar pentru bitcoin și celelalte criptomonede. Problema este însă că euro, dolarul şi lira au economii puternice şi diversificate în spate. Monedele alternative n-au aşa ceva. Lor trebuie să le dai un cec în alb. În schimb, economiile Statelor Unite, zonei euro şi Marii Britanii constituie repere palpabile, iar monedele emise sunt conectate cu întreaga gamă de produse şi servicii.

Criptomonedele sunt legate de o ofertă mult mai săracă şi mai slabă calitativ decât euro, dolarul şi lira.

Ele nu generează încredere, ci reprezintă doar o reacţie la relaxarea cantitativă (quantitative easing – QE), practicată mai întâi de lumea anglo-saxonă, iar apoi de euroland. Ele constituie, practic, un refugiu. A le achiziţiona nu înseamnă neapărat că ai încredere, ci că te deranjează excesul de dolari şi de euro. Fiindcă monedele electronice nu doar că nu poartă competitivitatea economiilor occidentale, ci ne putem confrunta cu dificultăți la nivelul schimburilor, ca urmare a faptului că oferta şi cererea nu sunt omogene.

Şi ar mai fi două remarci de făcut. Prima: după felul în care funcționează criptomonedele, în lipsa băncilor centrale, sunt construite pe un algoritm aritmetic împrumutat de la casele de pariuri, cam așa li se stabilește cotația.

A doua: se observă că atunci când există momente de tranziție – de la monetarism, la o gestionare responsabilă a economiilor – că acestea sunt sesizate cel mai bine de cei care au bani de spălat. Ceea ce ridică serioase semne de întrebare în privința moralității legiuitorilor și a unei eventuale colaborări a acestora cu cei care își albesc veniturile obținute “la negru”.

Iar o întrebare foarte importantă e ce se întâmplă cu monedele alternative dacă le dispare referinţa? Ele nu sunt ancorate în cerere şi ofertă la fel ca referinţa, e leverage pur. Sigur că nici referinţa nu are valoare instrinsecă, nu e ca în urmă cu o sută de ani, când cine mergea cu o bancnotă la bancă și primea în schimbul ei o valoare indubitabilă – câteva grame de aur sau de argint.

Spre deosebire de trecut, banii atestă acum un drept de proprietate fluctuant asupra unei cantităţi de bunuri şi servicii. Şi, din păcate, incertitudinea şi volatilitatea sunt date de faptul că respectiva cantitate de bunuri oscilează după cum inflaţionează băncile centrale masele băneşti. Totuşi, chiar şi în această situaţie, dolarul, euro şi lira mijlocesc mai bine schimbul.

Iar dacă nu credeţi ceea ce spun haideţi să-i dăm cuvântul unuia care susţine că a lăsa la îndemâna băncii centrale să regleze oferta de bani, înseamnă să laşi lupul paznic la oi: Murray N. Rothbard.

Asta nu-l opreşte însă să afirme că banii nu sunt doriţi de dragul lor, ci pentru că oamenii au încredere că marfa-bani va fi uşor acceptată în schimb de oricine. Ei acceptă bucuroşi tichete de hârtie marcate „dolari” nu pentru valoarea lor estetică, ci fiindcă sunt siguri că le vor putea vinde în schimbul bunurilor şi serviciilor pe care le doresc.

Banii nu pot fi creaţi din ceva ce nu există, prin contract social ori prin emiterea de tichete de hârtie purtând noi denumiri, continuă Rothbard. Ei trebuie să provină dintr-o marfă nonmonetară valoroasă. În practică, metalele preţioase precum aurul şi argintul, metale cu o cerere înaltă şi stabilă pe unitatea de greutate, au câştigat rolul de bani în faţa tuturor celorlalte mărfuri. Iar dacă banii continuă să fie numiţi geld sau argent e clar suportul ancestral.

Teorema regresiei a lui Mises demonstrează că banii trebuie să-şi afle originea într-o marfă nonmonetară folositoare, tranzacţionată pe piaţa liberă.

Problema crucială a ducatului hayekian – subliniază Rothbard – e că nimeni nu-l va accepta. Biletele cu noi denumiri ale tichetelor nu pot spera să concureze cu dolarii sau lirele, care au apărut ca unităţi de greutate ale aurului şi argintului şi au fost utilizate de secole pe piaţă ca unitate monetară, mijloc de efectuare a schimburilor şi instrument de calcul monetar şi socoteli.

Dar, n-am terminat tot ceea ce aveam de zis, la un moment dat oficiali ai Băncii Centrale Europene (BCE) au susținut că bitcoin nu reprezintă risc sistemic. Serios? Nici atunci când se constituie garanție la finanțările în monedă clasică?

BCE ar fi trebui, dimpotrivă, să sugereze cât de periculos e leverage-ul cu bitcoin. Cam așa s-a ajuns la criză în perioada interbelică, pe fondul unei false încrederi. Pentru că bitcoin poate să crească oricât în momentul de față, dar, peste două săptămâni, se poate duce de la mii de dolari la câteva zeci.

Iar economiile ce se vor clătina după șoc nu vor fi cea americană sau britanică, ci acelea ale “tigrilor” – Brazilia, Singapore, Coreea de Sud etc – dependente de lichiditatea din investiții străine ori emisiuni de obligațiuni.

Ca să fiu mai precis, după cum merg lucrurile acum, parcă s-ar dori ca și Statele Unite şi Marea Britanie să aibă și ele Grecia lor. O țară de acest fel, când rămâne în brațe cu garanții ce nu mai valorează nimic, încearcă să se reechilibreze cu ajutorul economisirii interne, însă se observă rapid că aceasta e insuficientă și atunci economia intră în vrie, inflația se aprinde și dobânzile se măresc. Degeaba se blochează administrativ ieșirile de capital, investitorii îl vor retrage din alte zone considerate cu risc.

Reiterez, în măsura în care intervenția BCE a sunat iniţial în acest fel şi apoi s-a discutat nu de interdicţii explicite, ci de reglementare, pot fi afectate state unde există capital american sau britanic, ca acelea din America de Sud sau Asia.

Haideți însă să modificăm un pic perspectiva. Să vedem totuși de ce băncile centrale, care în multe cazuri înglobează și autoritățile de supraveghere, nu interzic deținerea de bitcoin în instrumente subsecvente? Din cauza QE.

Cu alte cuvinte, atunci când cursul bitcoin scade brusc, contractele intră pe pierdere, se diminuează economisirea și are loc o sterilizare de masă monetară. Efectul e de sărăcire și îndatorare. Aşadar, din acest motiv e tolerată creșterea bitcoin, fiindcă se corelează cu relaxarea cantitativă.

Pe de altă parte, atât timp cât – aşa cum spunea Stiglitz – bitcoin nu are un rol social şi deci nu prea poate fi identificat vreun eveniment economic cu impact comensurabil în evoluţia sa, e destul de greu să fie sesizate repere justificabile din punct de vedere raţional. În fine, se vântură din partea unor persoane sau instituţii niveluri, dar fără a putea fi invocată o analiză cantitativă ori calitativă care să stea la baza reperelor.

Și care ar fi urmările unui colaps al bitcoinului și al criptomonedele în general pentru România? În măsura în care s-ar micșora economisirile din UE și, implicit, investițiile, noi am avea o problemă cu finanțarea deficitului extern. Inclusiv cu atragerea de fonduri europene, pentru că s-ar profila o majorare de dobânzi în paralel cu o scădere a PIB-urilor. Iar în acest context stagflaționist, cu venituri bugetare mai reduse, vor exista mai puține resurse pentru finanțarea comunitară.

Iată de ce interesul general este ca bitcoin să nu inducă o sterilizare sensibilă de masă bănească, ce pune în pericol QE, schimbă paradigma și readuce/amplifică secvența recesivă.

Dar în situația în care conștientizează aceste lucruri, România trebuie să meargă pe mâna unui excedent bugetar, care să o ferească de întreruperea fluxurilor investiționale și îngustarea conductei de fonduri europene.

Dacă am avea surplus fiscal și am relaxa fiscalitatea, s-ar produce fenomenul invers. Ar veni și investiții, atrase de un mediu de afaceri atractiv, dar am fi și eligibili pentru fondurile comunitare, în detrimentul altora.

Se pare însă că trenează aceeași atitudine plină de seninătate în fața pericolelor din 2007. Și atunci, cu astfel de expertiză și viziune, există din nou posibilitatea să se producă ceea ce se numeşte hard landing.

Nu este prima oară când am scris cele menţionate în acest text, mai ales avertismentul legat de riscul sistemic. Iată însă că el e pe cale să se materializeze şi autorităţile europene se pregătesc de criză.

Banca Centrală Europeană a surprins prin faptul că a declarat nici mai mult nici mai puţin că analizează posibilitatea de a emite propria criptomonedă, adică euro să aibă o “frumoasă fără corp” drept soră, ceea ce ar însemna că BCE este conştientă că relaxarea cantitativă – cu dobânzile negative pe care le generează şi supraîndatorarea aferentă – nu are cum să nu se termine cu o criză şi atunci încearcă pe cât posibil să îi atenueze efectele. Motivul comentat pentru care autoritatea monetară a zonei euro ar putea să îşi dorească o criptomonedă ar fi acela că şi facebook a anunţat că ar vrea să pună una la punct: Libra. Însă preocupările legate de criză sunt evidente, din moment ce şi francezii sunt pe cale să impună nişte norme prin care să limiteze gradul de îndatorare la o treime din veniturile debitorilor bancari.

COMMENTS

WORDPRESS: 0
DISQUS: 0