Plutim zilele acestea într-un peisaj în care cifrele ne învăluie şi fiecare încearcă să-şi tragă partea leului din interpretarea lor. Fără îndoială, una dintre cele mai aşteptate cifre era cea legată de creşterea economică. Acest 3,5% care i-a uimit pe cei mai mulţi, cu siguranţă, va fi întors pe toate feţele. Cei din vârf se vor bate cu pumnul în piept cu această realizare, uitând că, de fapt, mama-natură a făcut, prin intermediul agriculturii, mult mai mult decât orice politică economică postdecembristă. Se simte cineva mai bine după anunţarea acestei cifre? Greu de spus. Iar sentimentul meu e că majoritatea populaţiei va spune NU. De ce? Pentru că domnul Stieglitz are extraordinar de multă dreptate când spune că mărimea PIB-ului contează mai puţin decât venitul per capita. Există cu siguranţă şi persoane care simt acest plus de 3,5% – abonaţi la contracte cu statul (din categoria celor care încasează pentru deszăpezirea unor autostrăzi existente doar pe hârtie), în general personaje aflate în vârful lanţului trofic. Distribuţia acestei creşteri economice e cea care ne omoară, pentru că de la an la an clasa de mijloc se subţiază, iar prăpastia dintre cei mulţi şi săraci şi cei puţini şi bogaţi (era să spun îmbuibaţi) se adânceşte. Şi nu vorbesc aici numai despre România!
Cu siguranţă, după aceste discuţii despre repartiţia avuţiei şi venituri voi fi taxat drept socialist. Chiar dacă nu m-ar deranja eticheta, pentru că România e demult o ţară în care doctrinele economice sunt acoperite de colbul istoriei, contrazic această opinie. Oricum clasa politică din România se crede Mihai Viteazu (fără să-şi dea seama, evident, că doar nu pierd ei vremea cu istoria) şi îşi ghidează acţiunile exclusiv după principiul „asta-i pohta ce-am pohtit“. Iar succesiunile electorale sunt ilustrate sugestiv prin „Vin ai noştri, pleacă ai noştri / Noi rămânem tot ca proştii“ (ar fi fost la fel de potrivit şi „noi muncim cu toţi ca proştii“). Sau poate de cântecul popular pus în lumină de maestrul Tudor Gheorghe „Unul pleacă, altu’ vine / N-am nădejde de vreun bine“ în deja celebrul său spectacol intitulat sugestiv „Degeaba“.
Revenind la orientări politice, nu sunt nici adeptul mai noului „nu mai e loc de culoare politică de stânga, centru sau dreapta, ci de binele poporului“. Trăiesc şi voi muri cu crezul că piaţa e cel mai bun reglementator şi că stânga trebuie să distribuie avuţia (a se citi cheltuie) abia după ce dreapta o produce. Evident, orice legătură între o astfel de gândire şi ai noştri politicieni e pur întâmplătoare. Nu pot să fiu de acord cu traiul din ajutorul de stat, poate cel mai păgubos instrument, o cangrenă a politicilor postcomuniste. Detest orice formă de politică făcută pentru a sprijini o anumită clasă de venituri atât timp cât acei oameni nu fac minimul efort să le fie mai bine. Şi detest orice program social care încearcă să-i ajute pe unii, din dorinţa de echitate socială, discriminându-i pe alţii. De multe ori am senzaţia că în România e mai bine să stai să lâncezeşti, că nu te lasă statul să mori de foame: îţi dă bani, îţi taie din rate, poate pe viitor îţi aprobă şi falimentul personal! Oricum ne plac drepturile din orice formă de contract şi detestăm obligaţiile.
O să închei tot comentând cifre: creşterea economică nu o vor simţi prea mulţi, dar cu siguranţă ne va arde acciza mărită la carburanţi. Iar pe termen lung vom simţi cum plătim erorile de politici economice – prin curs valutar, prin scumpiri, prin venituri erodate de inflaţie.
COMMENTS