BNR în Marele Război. Avantajele unei bănci centrale private independente.

BNR în Marele Război. Avantajele unei bănci centrale private independente.

După bătălia pierdută de la Turtucaia și după invadarea Munteniei de către armatele imperiale germane în 1916, familia regală a României, Guvernul și instituțiile de stat s-au refugiat la Iași. La rândul său, Banca Națională a României, în frunte cu guvernatorul Ioan Bibicescu, și-a mutat sediul central la Iași, noua capitală a țării pe perioada ocupației, până la eliberarea din 1918. O mână de funcționari bancari și directorii lor Nicolae Bărbulescu și Constantin Băicoianu au rămas însă la București, în teritoriul controlat de inamic, în cadrul unei sucursale cu atribuții limitate.

Iar ocupația a debutat cu un “atac” asupra monedei naționale, relatează Constantin Băicoianu, martor direct și actor al întâmpărilor, în lucrarea sa “Banca Națională în timpul ocupațiunei, Noiembrie 1916 – Noiembrie 1918”, apărută la scurt timp după evenimente, în 1919. Mai precis, autoritățile germane au luat măsura deprecierii arbitrare, prin decret, a cursului leului față de marca germană cu peste 6%, de la 1,25 (curs inițial stabilit tot de ocupant) la 1,33 lei/marcă. După un an, devalorizarea oficială a fost accentuată la 1,4285 lei/marcă.


“Această depreciere a leului nu era justificată de nici o considerațiune economică serioasă. Pe piață nu se făceau decât foarte restrânse transacțiuni monetare. Plăți în străinătate deasemenea nu aveau loc, căci comerțul era împiedicat de răsboiu; apoi împrejurarea că noi eram factorul ce trebuia să întrețină schimbul germano-român, prin exportul nostru de produse înspre Germania, pe câtă vreme Germania aproape nu avea ce să ne trimită în schimb, departe de a justifica scăderea leului, ar fi putut să îndreptățească fenomenul contrariu, al urcărei. Dar această din urmă așteptare, rezultantă a jocului natural de bursă, se viciase prin intervenția samavolnică a autorităței pumnului de fer german, care, pe temeiul bunului plac, scăzând leul și ridicând marca peste paritatea cursului legal, țintea să jefuiască țara românească și pe această cale a deprecierei forțate a valutei românești”, scria directorul BNR Băicoianu.

Șefii BNR rămași la București, laolaltă cu majoritatea directorilor generali de bănci comerciale, au protestat oficial față de această depreciere printr-un memoriu adresat comandamentului imperial al Capitalei, însă fără succes. Mai mult, demersul a atras și represalii din partea germanilor, directorul Băicoianu fiind arestat și ținut în detenție în Bulgaria timp de un an.

În același timp, ocupanții au trecut la gesturi de agresiune mai directe și mai vizibile. Pe 6 decembrie 1916, militari germani s-au prezentat la sediul BNR pentru a rechiziționa clădirea, inclusiv reședința guvernatorului, în beneficiul serviciului administrației militare imperiale.

Abuzul era cu atât mai mare cu cât, la acel moment, încă din 1901, Banca Națională era o instituție cu acționariat exclusiv privat, chiar dacă de interes public și cu atribuții vitale în politica economică și financiară a României stabilite prin lege. Asta în condițiile în care Convențiile de la Haga din 1899 și 1907 privind legile şi obiceiurile războiului terestru statuau expres respectul și inviolabilitatea proprietăței private inamice, inamicul invadant neavând nici proprietatea, nici folosința acestei averi.

De la clădire la instituție ca atare nu a fost decât un pas. Astfel, în martie 1917, ocupantul german a pus sechestru pe Banca Națională, care a fost trecută sub administrare forțată. Pretextele menite să dea o aparență de legalitate acestei măsuri erau că părți semnificative din averea BNR nu se aflau în țară și că majoritatea conducerii superioare, inclusiv guvernatorul, nu se aflau la București, ci la Iași.

“Banca Națională, această expresie supremă a concetrațiunei noastre economice naționale, pe care o invidiau ca emanațiune liberală, trebuia sfărâmată pentru că stătea în calea aspirațiunilor lor de dominațiune germană. (…) Intrările Băncei au fost puse sub pază militară încă din 4 martie. Banca a stat închisă timp de 15 zile. În acest interval, în prezența șefilor dela diferitele servicii, pe bază de acte detailate încheiate pe ziua de 3 martie, directorul delegat a predat casa, depozitele și scontul, după care operațiune a încredințat secheștrilor cheile de la toate tezaurile și casele de fer ale Băncei. S’a luat în primire și valorile sediilor Craiova, Turnu Severin, Târgu Jiu, Râmnicu Vâlcea, Slatina, Giurgiu și Câmpulung, care la acea dată se aflau la București. La 19 martie banca a fost redeschisă, de astă dată sub direcțiunea secheștrilor von Witzleben și profesor Schnabel, austriac”, notează Constantin Băicoianu.

Acesta mai arată că prima măsură luată de administratorii-secheștri după preluarea controlului asupra sucursalei BNR rămase la București a fost concedierea a aproape două treimi din salariați, pe motiv că autoritățile militare decretaseră păstrarea doar a personalului strict necesar. Mai mult, s-a interzis plata pensiilor și indemnizațiilor cuvenite familiilor angajaților BNR mobilizați pe front.

“Cu toate acestea, personalul băncii, conștient de sentimentul demnităței sale, nu s’a plecat dușmanului, din contră, s’a resemnat și a îndurat toate umilințele impuse de asprimea forței brutale. Delegațiunea (conducerea românească a sucursalei BNR rămase la București – n.r.), pentru a preîntâmpina neajunsurile ce prevedea că s’ar putea creia prin concedierea personalului băncii, a hotărât în preziua înființărei sequestrului să se ridice din numerarul băncei o sumă de 600.000 lei din care să se poată face față plăței salariilor personalului care ar fi fost licențiat”, se mai menționează în lucrare.

Potrivit sursei citate, lovitura de grație pe care administrația germană urmărea să o dea finanțelor României consta în a determina BNR ca, în contradicție cu legea, statutul și reglementările sale de funcționare, să se transforme, prin diverse metode, în “tiparniță iresponsablilă” de bancnote fără acoperire cu care ocupanții să preia bunurile produse de economia românească, plan la care BNR s-a opus din răsputeri.

“Banca Națională, conștientă de valoarea, dar mai cu seamă de rostul său în complexul vieței noastre economice și financiare, rezemându-se pe legea și statutele ei constitutive, ce o clasează în rândul instituțiilor particulare și îi garantează sprijinul legislației internaționale, a luat dintr’un început poziția pe care i-o indica caracterul său. Astfel ea, care n’a putut să aibă nimic de comun cu Statul asupra căruia învingătorul, după prescripțiile dreptului internațional, avea toate drepturile, rămânea liberă, stăpână pe mișcările sale. Rezemându-se pe drepturile sale garantate prin legislația de drept internațional, ea n’a înțeles nici un moment să abdice de la niciuna din prerogativele sale statutare, nici în ce privește operațiunile și mai puțin încă în ce privește organizația ei administrativă care îi asigurase un trecut atât de glorios și o propășire atât de evidentă încât a recunoscut-o și inamicul în diferite ocaziuni. Întrucât, conform actului său constitutiv, nu Statul, ci Consiliul său general și în ultimă și hotărîtoare instanță acționarul prin glasul adunărei generale avea căderea să statornicească valabil asupra tuturor chestiunilor ridicate de Comandamentul german, Banca Națională s’a pus dintru început pe acest teren de legalitate”, punctează directorul Băicoianu.

COMMENTS

Histats.com © 2005-2014 Privacy Policy - Terms Of Use - Check/do opt-out - Powered By Histats