Declinul și componentele sale
Depopularea masivă a țării după anul 1989 poate fi considerată cea mai gravă dintre toate schimbările negative pe care le-a cunoscut societatea românească după căderea vechiului regim. Procesul s-a desfășurat în toți cei 30 de ani, cu intensități diferite în timp și prin contribuția ambelor componente care modifică în timp mărimea populației unei țări – creșterea naturală și migrația externă. Aproape paradoxal, din reducerea numărului populației țării au rezultat, pentru aproape întreaga întindere a perioadei, efecte pozitive multiple și la nivel național, agregat, și la nivelul individului și al familiei. Prin reducerea numărului de născuți, imense resurse financiare destinate alocațiilor pentru copii și altor forme de sprijinire a familiei cu copii au putut fi orientate în alte direcții, s-au redus considerabil cheltuielile în domeniul asistenței medicale adresate mamei și copilului și cele din domeniul educației. Unde și cum s-au folosit aceste mari resurse este însă o întrebare la care răspunsul îl găsim în realitățile economice și sociale de astăzi și din toți cei 30 de ani ale unei țări în curs de dezvoltare, realități rezultate din felul în care dezvoltarea a fost concepută și realizată de cei care au guvernat țara. Nu a existat viziune pe termen lung. Ar putea fi adăugate la avantajele scăderii numărului populației reducerea considerabilă a presiunii asupra pieței muncii care ar fi existat fără imensa emigrație a populației tinere și adulte, după cum nu pot fi neglijate avantajele economice la nivelul familiei ale reducerii numărului de copii, asociată scăderii natalității.
Dimensiunile declinului populației rezidente și ale gradului de depopulare a țării în cei 30 de ani sunt impresionante și unice în istoria demografică a țării. De la 23,2 milioane locuitori la începutul anului 1990, populația rezidentă va ajunge la sfârșitul anului 2019 la mai puțin de 19,3 milioane locuitori. Imensul declin a provenit în cea mai mare măsură, la nivelul întregii perioade, din migrație externă negativă – în proporție de 70 la sută. Datele din tabelul care urmează conturează evoluția declinului în trei perioade de timp, 1990-2002, 2003-2009 și 2010-2019, fiind prezentate și contribuțiile celor două componente, migrația externă și scăderea naturală. Dimensiunea declinului este estimată pornind de la datele oficiale asupra populației rezidente și numărului de născuți și decedați. Dacă numărul populației rezidente la recensământul din luna octombrie 2011 și în anii care au urmat este mai mic decât cel cunoscut statistic, înseamnă că declinul populației este în realitate mai mare, rezultat dintr-o migrație externă negativă superioară celei din tabel. Informații statistice din surse oficiale naționale și internaționale asupra numărului emigranților români după anul 2015 în principalele țări europene dezvoltate (îndeosebi Marea Britanie, Germania, Belgia, Olanda) dar și din alte continente vin în sprijinul acestei ipoteze. Motivația economică rămâne foarte importantă și la acești emigranți din ultimii ani dar informațiile furnizate de cercetări sociologice evidențiază o proporție în creștere a motivațiilor de natură neeconomică: incertitudinea asupra viitorului copiilor, instabilitatea politică și instituțională, funcționarea justiției și administrației centrale și locale, insecuritatea persoanei.
Cele trei perioade din tabel au fost stabilite în funcție de disponibilitatea datelor reconstituite asupra populației rezidente în anii dinaintea recensământului din anul 2011. Imensele valuri de emigranți din anii 1990 și din primul deceniu al acestui secol domină declinul populației în primele două perioade, contribuția fiind în jur de 80 la sută. După anul 2010 raportul dintre contribuțiile celor două componente cunoaște o schimbare spectaculoasă, în favoarea scăderii naturale, cu 62 la sută din declin. Este rezultatul diminuării numărului de emigranți și atingerea unei stări de apropiere între mărimea fluxurilor anuale de imigranți și emigranți, pe de o parte, și amplificarea scăderii naturale a populației provenită din relativa stabilitate a numărului de născuți și majorarea moderată a numărului de decese, pe de altă parte. Inversarea raportului dintre contribuțiile celor două componente poartă însă un mesaj mult mai important decât cel statistic. Migrația externă are o determinare predominant economică și schimbări importante în contextul economic, social și politic din țara de origine și din cele de destinație își pot pune decisiv amprenta pe direcțiile și mărimea fluxurilor de migranți. Scăderea naturală este o componentă mult mai complexă, rezultând din evoluțiile paralele ale două fenomene demografice cu determinări diferite și etalate în timp – natalitatea și mortalitatea populației. Factori și mecanisme economice, sociale, culturale, medicale și de mediu modelează evoluția în timp a celor două fenomene iar rigiditatea și stabilitatea conexiunilor determină decalaje și lentoare în apariția efectelor pozitive la eventuale măsuri eficiente de redresare a natalității și de reducere a mortalității. Cu alte cuvinte, declinul populației României prin scădere naturală etalată pe 28 de ani (începând cu anul 1992) și consolidată la valori superioare în ultimii ani va fi dificil de influențat.
Reflexul declinului în dimensiunea actuală și cea viitoare a populației în vârstă de muncă
După un declin continuu al numărului populației țării etalat pe întinderea a trei decenii au început să apară în ultimii ani primele efecte economice negative importante. Penuria de forță de muncă afectează deja sectoare ale economiei naționale (construcții, servicii, agricultură, industrie) și se va accentua, intrările anuale în populația în vârstă de muncă urmând a fi în regres numeric, fiind vorba de generații mici de după anul 2000 și de cele și mai mici așteptate după anul 2018. Semnificative asupra modului în care dimensiunea populației în vârstă de muncă va fi afectată la vârstele tinere și, implicit, în ansamblul său sunt datele referitoare la așteptata evoluție a populației în vârstă de 20-29 ani, de unde se recrutează populația activă economic tânără. Această populație tânără s-a aflat și se află sub directa influență a natalității, aflată de mai mulți ani la un nivel scăzut și fără șanse de redresare consistentă privită prin perspectivele factorilor demografici determinanți – populația feminină în vârstă de 15-49 ani și numărul mediu de copii aduși pe lume de o femeie de-a lungul vieții. Populația în vârstă de 20-29 ani depășește astăzi 2,2 milioane de persoane și este compusă din generațiile 1988-1997 (la începutul anului 2018). Mărimea acestei populații tinere se va reduce moderat în următorii 4 ani prin intrarea în această grupă de vârste a unor generații mai mici decât cele care ies depășind vârsta de 29 ani, urmând a se stabiliza la valori apropiate de 2,1 milioane persoane până în 2030. Declinul va deveni considerabil mai mare după acest an și continuu, dimensiunea acestei populații ajungând la 1,9 milioane în anul 2040 și aproape de 1,7 milioane în anul 2050. Aceste valori s-ar atinge fără a lua în considerare efectele continuării migrației externe negative la vârstele respective. În ipoteza optimistă în care migrația netă externă (imigranți minus emigranți) la vârstele respective se va reduce continuu de la valorile medii din anii 2015-2017 la zero în anul 2040 (imigranți = emigranți), efectivele populației în vârstă de 20-29 ani ar fi considerabil mai mici și evoluțiile proiectate în ambele variante sunt cele din figura 1. Pe lângă cele două curbe ale evoluției așteptate a numărului populației în vârstă de 20-29 ani în grafic este plasată și curba numărului de născuți din anii 1988-2029, din care provine și va proveni populația în vârstă de 20-29 ani până la mijlocul secolului. Se poate remarca perfecta corespondență dintre mărimea generațiilor la naștere și populația în vârstă de 20-29 ani proiectată pentru anii 2019-2050. Diferențele dintre valorile celor două variabile sunt determinate de mortalitatea de la vârstele de 0-29 ani în cazul populației în vârstă de 20-29 ani proiectate fără includerea migrației. La efectele mortalității se adaugă cele ale migrației externe negative până în anul 2040 în cazul populației proiectate cu includerea migrației.
În anul 2018 populația în vârstă de 20-29 ani era compusă, la începutul anului, din generațiile 1988-1997, în anii 1988, 1989 și chiar în anul 1990 numărul născuților fiind relativ mare. Aceeași populație va fi compusă din generații aflate în viață până în anul 2040, an în care în compunerea acestei populații vor fi generațiile 2009-2018 (și chiar în anul 2040, adăugând și generația 2019, cunoscută deja ca dimensiune după datele provizorii din primele 11 luni ale anului; în proiectarea elaborată anul de bază este 2018 iar datele pe anul 2019 rezultă din proiectare). Cu alte cuvinte, efectivele viitoare ale populației în vârstă de 20-29 ani vor proveni din tineri aflați în viață astăzi iar o creștere a intrărilor în populația în vârstă de muncă ar putea avea loc doar începând cu anul 2041, DACĂ natalitatea ar cunoaște o redresare consistentă în anii viitori. Efectele pe termen lung ale unei natalități în regres ori stabilă la valori scăzute sunt iremediabile, nu numai în cazul populației în vârstă de muncă, ci și al altor subpopulații cum sunt populația de vârstă școlară ori populația feminină în vârstă de 15-49 ani de la care provin copii țării, în ambele cazuri asociindu-se importante efecte economice ori demografice.
Evoluția descendentă a ansamblului populației în vârstă de 20-64 ani până la mijlocul secolului este cea din figura 2. Va exista un regres important până în jurul anului 2030 și deosebit de mare după acest an. O investigație rapidă la nivelul intrărilor și ieșirilor indică și originea regresului. Intrările sunt cele menționate deja. În anul 2018 în această populație se află un număr important de generații mari ca efective, generațiile 1953-1960, 1967-1988 (în spațiul A). Vor intra apoi în proporție în ascensiune generațiile mici 1990-2000 și vor ieși generațiile relativ mari 1955-1960 (B și C)). Derapajul numeric se va accelera rapid după anul 2030, odată cu ieșirea din această grupă de vârstă a generațiilor mari de după anul 1966 și intrarea unor generații mici (în spațiile D și E).
Prin declinul populației în vârstă de muncă și o rată a șomajului ajunsă recent la numai 4 la sută, criza de forță de muncă este de așteptat să se accentueze. Importul de forță de muncă străină este în plină ascensiune și se va amplifica. Dacă trecem de la analiza dimensiunii populației în vârstă de muncă la cea a participării populației la activitatea economică o constatare nu poate fi omisă ori subestimată ca importanță și potențial. În figura 3 sunt prezentate ratele de activitate pe sexe și vârste în anii 2008 și 2018 în țara noastră și ratele medii la nivelul populației din Uniunea Europeană. Se poate remarca o creștere consistentă a ratelor de activitate în țara noastră la bărbați între anii 2008 și 2018. În acest din urmă an ratele sunt aproape identice și depășesc 90 la sută între 25 și 50 de ani (figurile 3A și 3B). Participarea bărbaților din România la activitatea economică pe vârste în aceeași măsură ca și cea a ansamblului populației masculine din Uniunea Europeană poate ridica problema epuizării rezervelor de creștere a ratelor de activitate în țara noastră. Se pot însă observa rate moderat inferioare în țara noastră până la vârsta de 30 ani și după vârsta de 50 ani. Rata mai mare în țara noastră la vârstele de 65 ani și peste în anul 2008 provine din particularitățile participării la activitate economică în agricultură. Populația ocupată în Agricultură, silvicultură și pescuit era de 2,7 milioane persoane în anul 2008 și s-a contractat considerabil, la aproape 2 milioane în anul 2018 (recul de 27 la sută), proporția ei trecând de la 29 la 23 la sută în întreaga populație ocupată dar cea din urmă proporție se menține însă la un nivel foarte ridicat în Uniunea Europeană (proporția la nivelul UE 28 fiind, în anul 2018, de numai 4 la sută (date Eurostat). Situația participării la activitatea economică pe vârste este însă diferită la populația feminină, ratele de activitate din țara noastră fiind net inferioare celor medii din Uniunea Europeană și în anul 2008 și în anul 2018 (figurile 3C și 3D). Schimbările între cei doi ani sunt minore. Din altă perspectivă, Ancheta asupra forței de muncă în gospodării în anul 2018 indică 1,1 milioane de persoane în vârstă de 25-49 ani inactive economic, aproape 900 de mii fiind femei.
Declinul masiv al populației rezidente prin emigrare, natalitate scăzută și mortalitate ridicată a dus la schimbări profunde în ansamblul structurii pe vârste a populației, schimbări generatoare la rândul lor ale apariției și majorării altor dezechilibre structurale. Populația în vârstă de muncă va cunoaște nu numai un regres considerabil al dimensiunii ei, ci și un proces de îmbătrânire, ponderea celei în vârstă de 55-64 ani urmând să treacă de la 21 la 25 la sută după anul 2040.
Construcția demografică se caracterizează printr-o remarcabilă unitate, coerență și o solidă dinamică internă. Marile dezechilibre structurale create în cei 30 de ani generează și vor genera și în viitor, în mod automat, o suită de alte dezechilibre cu impact direct asupra declinului populației țării, adâncind criza demografică din România.
Prof. Vasile Ghețău, Profesor emerit, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea București Director, Centrul de Cercetări Demografice “Vladimir Trebici”, Academia Română
COMMENTS