Ponderea românilor plecaţi în străinătate a urcat la 12%. Consecințe

Ponderea românilor cu domiciliul în țară dar cu reședința obișnuită în străinătate a crescut de la circa 5% în anul 2002 până la circa 12% în prezent.

Ponderea românilor cu domiciliul în țară dar cu reședința obișnuită în străinătate a crescut de la circa 5% în anul 2002 până la circa 12% în prezent. Datele INS arată un număr de 1,06 milioane persoane în urmă cu 16 ani și 2,67 milioane emigranți români în 2018. Pragul de 2 milioane a fost depășit în 2009, în timp ce populația rezidentă a României a scăzut sub 20 de milioane încă din 2013.

Interesantă evoluţia similară a numărului de persoane domiciliate în România şi plecate în străinătate în perioadele 2004 – 2008 şi 2015 – 2018, perioade de creştere economică susţinută. Ne confruntăm, astfel, cu situaţia în care populația rezidentă scade, deşi economia performează. Asta deoarece politicile publice nu acordă atenţie prioritară celor care o pot duce mai departe ci acelora abonaţi la bugetul statului.

Saltul major în numărul celor care au plecat din țară în căutare de lucru s-a produs în anul aderării la Uniunea Europeană, 2007. Atunci, populația rezidentă a scăzut brusc cu aproape o jumătate de milion de persoane, după care numărul emigranților a crescut tot mai lent până în 2015. După ieşirea din criză, însă, plecările au continuat să crească în pofida avansului PIB.


Simplificat, de la 95% cetățeni români în țară și 5% în străinătate ( fără cei care au plecat definitiv și și-au schimbat domiciliul în țara în care s-au dus) am ajuns la 88% cetățeni români în țară și cam 12% în străinătate. Pe această cale s-a ajuns la creșterea PIB pe locuitor cu aproape opt procente nu doar prin creșterea PIB real ci şi prin scăderea numărului de locuitori la care se raportează PIB.

Una peste alta, la un număr de salariaţi din moment ce avem înregistrate cam 6,3 milioane contracte de muncă (din care 5,6 milioane pe termen nedeterminat) iar aproape toți cei care au ales să părăsească temporar țara au făcut-o în căutare de lucru, rezultă că avem, potrivit cifrelor oficiale, 30% din forţa de muncă ( simplificat 2,7 milioane persoane din 9 milioane persoane) în străinătate.

Regula de trei simplă ne spune că, la actualul nivel de impozitare și de colectare a impozitelor, dacă am fi avut locuri de muncă suficiente și condiţii decente de trai în țară, am fi obținut la buget venituri nu de 30% din PIB ci de peste 40% din PIB. În contrapartidă, nu am fi beneficiat, pe partea de sume trimise în ţară de echilibrarea balanţei de plăţi cu circa 2% din PIB.

Migraţia masivă a forţei de muncă a dus la lipsa cronică de venituri care afectează calitatea serviciilor sociale de care beneficiază întreaga populaţie, inclusiv imposibilitatea de a ajunge la alocări de 6% din PIB pentru învățământ sau 7% pentru sănătate. În acelaşi timp, însă, sumele în valută trimise în ţară au compensat parţial soldul negativ din schimburile externe de mărfuri şi au susţinut cursul de schimb.

De reţinut pentru evoluţiile viitoare, procentajul celor plecaţi va creşte pe două căi. Prima, prin majorarea numitorului fracţiei, la care se află numărul celor care îşi caută de lucru afară şi a doua, prin diminuarea continuă a numitorului, care arată numărul celor domiciliaţi aici şi au cetăţenie română, odată cu îmbătrânirea populaţiei. Cam de la 23 de milioane la începutul secolului spre 22 de milioane în 2020. Potrivit celor mai recente date ale INS, 22,178 milioane persoane la mijlocul lui 2018.

Precizări
Numărul populației rezidente (stabile) – calculat conform metodologiei și reglementarilor internaționale în domeniu – cuprinde totalitatea persoanelor care au reședința obișnuită în România, pentru o perioada de cel puțin 12 luni.
Numărul emigranților reprezintă numarul persoanelor care au emigrat din România, respectiv și-au stabilit reședința obișnuită în străinătate pentru o perioadă de cel puțin 12 luni.
Populaţia după domiciliu reprezintă numărul persoanelor cu domiciliul pe teritoriul României.

Factorul muncă se îndreaptă spre o contribuţie negativă în PIB-ul potenţial

Cifrele oferite de Comisia Naţională de Prognoză pentru intervalul 2018 – 2021, în baza analizei Consiliului de Programare Economică, arată că factorul uman va continua să aibă o contribuţie din ce în ce mai redusă la creşterea PIB potenţial (care poate fi obținut fără a produce dezechilibre macroeconomice).

De la o contribuţie şi aşa redusă în acest an, de doar 11% din valoarea PIB potenţial, munca va scădea treptat în importanţă pentru acest indicator-cheie în dezvoltarea economiei naţionale şi va ajunge în anul 2021 să intre în teritoriul negativ, adică să se constituie într-o frână pentru creşterea viitoare. Semnal de alarmă venit în condiţiile unei cereri sporite de mărfuri şi servicii, concretizată într-un avans economic peste potenţial (output gap pozitiv).

De remarcat, în context, accentul va trebui pus obligatoriu pe productivitatea totală a factorilor de producţie. Care ar trebui să asigure ( să vedem cum ) undeva peste două treimi din creşterea PIB-ului potenţial (cu observaţia că, pentru sustenabilitate, ritmul de creştere al salariilor ar trebui să urmeze productivitatea şi nu invers).

Precum şi faptul că prognoza de creştere depinde de o majorare semnificativă a influenţei capitalului ( preponderent privat) investit în economie ( de la 1,1 puncte procentuale în acest an spre 1,7 pp în 2021, în condiţiile unei percepţii de ţară discutabile. Cât despre varianta implicării sporite a bugetului public, preocupat mai degrabă de majorări de pensii şi salarii bugetare, slabe speranţe pentru o majorare importantă a investiţiilor.

COMMENTS

WORDPRESS: 0
DISQUS: 0
Histats.com © 2005-2014 Privacy Policy - Terms Of Use - Check/do opt-out - Powered By Histats