Lumea, în general, şi România, în particular, trec zilele acestea prin nişte convulsii destul de puternice şi periculoase. Ameţelile economiei globale sunt date în principal de problema care a paralizat zile bune administraţia celui mai puternic stat al lumii, SUA. E vorba evident de luptele grele date între republicani şi democraţi pe problema majorării – a nu ştiu câta oară – deficitului! Soluţia găsită într-un final nu face altceva decât să câştige ceva timp, care ar trebui folosit pentru conceperea unui plan sustenabil de reducere a datoriei. Se pare că, într-un final, americanii par să înveţe şi ei că traiul pe datorie are limitele sale şi, la un moment dat, prea puţini vor mai avea încredere să te împrumute (nu mai vorbim de costuri). Oricum, tot mai multe voci susţin cu tărie că după balonul imobiliar care a pocnit în 2007-2008, bursa americană (şi, din păcate, nu numai ea) se află acum în pragul unui nou „bubble“.
Probabil că ruperea pisicii ar fi avut loc mult mai devreme, dacă nu se conta pe exuberanţa Chinei care şi-a plasat numeroase resurse de capital în bonduri americane. Dar şi ea are o limită şi, Doamne fereşte să se întâmple vreo nefăcută iar SUA să ajungă în imposibilitatea plăţii vreunei rate scadente! Nu e vorba de Irlanda, nu e vorba de Grecia sau Italia – ci de cea mai mare economie a lumii. Într-o atare situaţie, criza din 1929 ar fi o simplă simulare pe lângă ceea ce ar putea să se întâmple.
Cei care criticau Uniunea Europeană pentru faptul că tratează criza prea rigid, limitând dramatic deficitele, par a avea dreptate. E însă una doar parţială, pentru că nici austeritatea nu are veleităţi de potenţator al creşterii economice. Desigur, se poate obţine o creştere târâtoare de PIB, dar niciodată mai mult. O soluţie inteligentă trebuie plasată undeva pe mediana exuberanţei şi extravaganţei SUA în cheltuieli şi austeritatea prescrisă de doctorul FMI, de comun acord cu Comisia Europeană.
Chiar dacă momentan s-a găsit o soluţie (cu câteva ore înainte de momentul fatidic al atingerii plafonului de îndatorare de 1.670 de miliarde de dolari), ceasul detonator a început să ticăie, iar în februarie 2014 se poate ajunge la momentul zero. Şi, să nu uităm, în 2014 avem importante alegeri şi în SUA, dar şi la nivelul Uniunii Europene.
Revenind la situaţiunea particulară a României, aceasta pare mutată de ceva vreme în stradă. Sunt multe dăţi în care nu pot să nu îmi amintesc de momentele triste ale anilor ’90, în care se striga la unison, de către mase largi, abil manevrate, „Nu ne vindem ţara!“ Şi unde s-a ajuns se vede limpede acum: o industrie de fier vechi, privatizări ratate sau vânzări pe un cent. Acum diferă doar numărul celor manevraţi şi abilitatea dirijorului de a atrage în jurul acestuia pe toţi cei care s-au săturat să fie minţiţi şi furaţi de clasa politică, de peste două decenii. O cunoscută persoană publică, fin analist geopolitic, spunea că „poporul român a avut mult de suferit, fiind neatent în momente cruciale ale existenţei sale“. Cam asta simt şi eu acum. Protestăm contra Roşia Montana – proiect care nu îmi este nici mie la suflet –, dar nu încercăm să facem nimic pentru a exploata acele resurse, prin alte modalităţi, fără cianuri, în consens cu natura. Facem revolte de stradă contra exploatării de gaze de şist de către Chevron, în cea mai săracă regiune a Uniunii Europene, dar ne scapă din vedere faptul că tot procedeul fracţiunii e folosit de către Romgaz în podişul Transilvaniei.
A continua pe această linie într-un moment în care capitalul e rar şi scump, iar bătălia pentru resurse şi investiţii e acerbă este neproductiv şi ne va transforma într-o favelă a Uniunii Europene.
COMMENTS