Probabil generaţiei mele dar şi generaţiilor mai în vârstă ne sună cunoscută această replică din Titanic Vals, în interpretarea inegalabilului Grigore Vasiliu Birlic. Pentru cei care nu cunosc contextul, personajul, *catindat fără voie* la primăria unui orăşel de provincie, încearcă să-şi justifice faţă de soacră proaspăt achiziţionata pălărie de culoare verde- ou de raţă. Deşi au trecut zeci şi zeci de ani de atunci, din păcate năravurile românilor au rămas aceleaşi, cimentate adânc de comunism. Ce mi-a readus în atenţie această replică: pretenţiile ridicate de un domn, administrator de cabană montană, care îşi expunea în lumina camerelor TV durerile. Omul cerea ca statul să bage bani în edificiul pe care îl păstoreşte, neţinând nici fel cont de relaţia cost/venit (supărarea lui venea din faptul că este lăsat să investească doar ceea ce îi rămâne ca profit)! Or, ştim cu toţii cam cum se procedează cu imobilele turistice luate în locaţie de gestiune, Litoralul fiind un exemplu elocvent. Evident, la vederea reportajului, mintea mea a început să cutreiere pe câmpiile patriei pe unde m-au dus, în ani, picioarele. Mi-au revenit pe retină imaginile cu inundaţiile dintr-o comună călărăşeană şi femeile care lucrau cot la cot cu pompierii să stăvilească şuvoaiele Dunării, în timp ce bărbaţii se cinsteau netulburaţi cu *una mică* la birt. Mi-am amintit şi de miile de oameni numai buni de muncă înscrişi pe listele cu ajutoare sociale dar care nu vroiau să presteze nimic pentru banii primiţi. Doară *să ni se deie ce ni se cuvine*! Şi li s-a tot dat, căci voturile lor contează mereu, şi la locale şi la centrale, ba chiar şi la europarlamentare. pos să mă mai gândesc şi la alt tipic de personaje: patroni care vor să scoată maxim de la nişte angajaţi contra unor salarii de nimic (e şi asta tot un fel de *gratis*). Fără să îşi dea seama, şi aceştia îşi fură singuri căciula.
Din fericire, nu toată România este aşa (sau nu într-o atât de mare proporţie)! Şi spun acest lucru acum, când închidem în Piaţa Financiară un nou dosar despre Cluj Napoca şi zonele limitrofe, abordat, bineînţeles, din perspectivă economică. Stau şi mă întreb, dacă nu existau oameni precum cei intervievaţi (şi mulţi, mulţi alţii, la care încă nu am ajuns, dar promitem că o vom face) ce s-ar fi ales de ţara asta. Şi cine şi de unde ar fi plătit pomenile electorale pe care politicienii, de la PSD la PNL şi *viţăvercea* le-au tot rostogolit de la un ciclu electoral la altul. Stau şi mă întreb cum ar fi arătat Cluj Napoca (sau Oradea, sau Timişoara, etc) dacă politicienii lor (e adevărat, aleşi de localnici) ar fi aşteptat *să li se deie* de la Capitală şi nu s-ar fi bătut/zbătut pentru drepturile lor şi pentru a face din urbele lor oraşe model în care să îţi fie drag să trăieşti. Iar la Cluj Napoca avem şi un răspuns: ni-l pot detalia cei care au trăit sub administrarea lui Funar! Şi zău că nu e o imagine prea demnă de zugrăvit (şi nici de trăit).
Şansa României să devină o ţară cu adevărat europeană (aşa cum sunt la ora asta doar câteva *insule*, printre care şi Cluj Napoca) este să renunţăm la această mentalitate absolut păguboasă. Nimeni nu ne este cu dator cu nimic! Noi ne suntem datori nouă înşine să muncim pentru a ne face o viaţă mai bună. Noi îi suntem datori acestei ţări să facem ceva să o scoatem din străfundurile clasamentelor la nivel de UE în care ne bălăcim deja de prea mulţi ani. Şi noi, cu toţii, suntem datori să nu ne mai minţim şi să aruncăm vina în curtea vecinului. Suntem prea *săraci* pentru a mai face asta, chiar dacă noi nu ne dăm seama. Reperul nostru în ceea ce priveşte nivelul de trai nu trebuie să fie week-end-ul la Mamaia pe care ni-l permitem, cheltuind bezmetic cam cât am câştigat într-un sfert de an, pe nişte servicii de o calitate mai mult decât îndoielnică. Reperele noastre trebuie să fie altele: le putem lua citind despre oamenii intervievaţi de noi. Sau, dacă asta nu ne place, vorbind pe îndelete şi sincer cu cei care au decis să părăsească definitiv România.
COMMENTS