Ca metehne vechi și noi suntem o a doua Franță. Nu degeaba Bucureștiul a primit eticheta de „micul Paris”. Doar că, în loc să importăm rigoarea administrației haussmanniene sau disciplina industrială a hexagonului, ne mulțumim să copiem viciile. Poate că nu realizăm, dar nu de curieri de mâncare avem nevoie. Dacă în loc de ingineri aducem oameni care livrează pizza la suprapreț față de hipermarket, nu producem performanță, ci doar inflație. Iar profitul fără productivitate e doar fum contabil, cum ar spune Robert Solow.
Chaplin l-a ironizat pe Ford în Timpuri Noi, dar banda de producție a fost cea care l-a salvat pe magnat în plină criză. Acum, paradoxal, se întoarce moda artizanalului. Nu din pasiune pentru manufactură, ci din lipsă de forță de muncă specializată. Exact ca înainte de 1913, când fiecare automobil era asamblat de la A la Z de același lucrător.
Și totuși, prezentul e altfel: lanțurile logistice integrate, de la auto până la electronice, se gripează sub presiunea globalizării fracturate. În schimb, freelancingul e ridicat la rang de virtute. Contractele rigide dispar, sindicatele pierd teren, iar securitatea muncii se evaporă. Numai că atunci produsul nu mai e de serie, ci de ocazie – mai scump, mai rar, mai fragil. Consumatorul plătește nu doar marfa, ci și riscul.
Între timp, statul nu dă niciun semn că s-ar micșora. Dimpotrivă. Sectorul privat își pierde puterea de negociere, în timp ce administrația își sporește pretențiile fiscale, fie pentru „verde”, fie pentru „strategic”. Jumătatea regimentată a economiei se îngrașă, iar cea liberă își toacă productivitatea în prețuri. Nu e de mirare că, la sondaje, Armata și Biserica domină la capitolul încredere – cele mai puțin democratice instituții devin, ironic, reperele unei societăți care pretinde că vrea libertate.
Economiști precum Acemoglu și Robinson au demonstrat că prosperitatea e legată de instituții incluzive: proprietate protejată, comerț liber, reguli clare. Exact cele care lipsesc atunci când statul se hipertrofiază. În De ce eșuează națiunile (2012), autorii arată limpede că democrația e consecința pieței libere, nu invers. Anglia secolului XVII n-a devenit mai prosperă pentru că a fost mai „democratică”, ci pentru că burghezia comercială a impus reguli care au limitat arbitrarul monarhiei.
În 2025, lecția rămâne aceeași: fără salt tehnologic, riscăm să repetăm scenariul anilor ’30, cu criză și spectrul războiului. Numai că saltul nu se face cu freelanceri de pe platforme, ci cu științe fundamentale, institute de cercetare și forță de muncă calificată. Acemoglu o spune fără menajamente: nu pomeni pentru mase, ci locuri de muncă middle-class. România, însă, exportă brațe necalificate și importă curieri. În timp ce Polonia a atras muncitori străini pentru a învăța să producă ceea ce înainte importa, noi ne mulțumim cu manopera ieftină care întreține iluzia că avem forță de muncă disponibilă.
Paradoxul? Importul de muncitori calificați reduce șomajul și întărește bugetul. Dar pentru asta trebuie să renunțăm la obsesia austerității și să taxăm mai puțin proprietatea, pentru a atrage capital și oameni de bună calitate. Altfel, rămânem blocați într-un model în care migrația e soluția de avarie, iar indianul și pakistanezul sunt noii „iobagi” ai vechilor boieri.
România riscă să devină jamahirie balcanică, unde cetățenii votează cu pașaportul. Am exportat mai mulți oameni decât Polonia, deși avem jumătate din populația ei. Și în loc să corectăm structural oferta, continuăm să ajustăm cererea prin biruri.
Dar să ne întoarcem la început: nu de livratori avem nevoie, ci de ingineri. Nu de profituri contabile, ci de productivitate reală. Altfel, ca metehne vechi și noi, rămânem o Franță de mâna a doua. Și Bucureștiul – doar o caricatură de mic Paris.
COMMENTS