Tudor Bălan
În viziunea lui Friedrich Hayek, “sarcina curioasă a disciplinei economice este să demonstreze oamenilor cât de puține știu, de fapt, despre ceea ce cred că pot să proiecteze”. Tendința de a reduce interdependențele complicate, multidimensionale dintre factori la relații liniare ce omit detalii semnificative este surprinsă de “critica” lui Robert Lucas. Philipps, autorul curbei omonime, a arătat că, până în anii ‘50, nivelul ridicat al inflației a fost legat de o rată mică a șomajului. Asocierea dintre cele două era puternică și stabilă, după cum demonstrau metodele statistice folosite. La începutul anilor ’70, adepții teoriei keynesiene, ce dominau mediul academic și establishmentul, credeau că o politică inflaționistă va mări populația activă și va genera suficientă creștere pentru a depăși impasul economic de atunci. Mulțumită de aceste predicții, Rezerva Federală a inundat piețele cu dolari la cote fără precedent, în timp ce guvernul a finanțat deficitul în creștere prin împrumuturi.
Cuplul de politici publice nu a atins însă efectul scontat: curba lui Philipps s-a spulberat, rata șomajului a urcat vertiginos, în tandem cu inflația. Prin critica sa, Lucas a punctat eroarea de concepție. Politicile publice au urmărit legătura statistică dintre inflație și șomaj în izolare – ridicând-o la rang de lege mecanică – ignorând complet interacțiunile inflației cu celelalte dimensiuni economice: așteptările consumatorilor și felul cum acționează în virtutea acestora. Corelația nu s-a menținut într-un vacuum, ci într-un context istoric deja depășit la începutul anilor ‘70. Piețele au anticipat creșterea inflației, prețurile și salariile s-au ajustat fără un impact real semnificativ, măsura a fost sterilă. După cum remarcă John Cochrane, însăși exploatarea deliberată a acestui pattern istoric, o simplă relație momentană și nu un adevăr teoretic, a dus la autodistrugerea sa. Piața a învățat din trecut și a prevăzut intențiile planificatorilor. Începând cu Lucas, modelarea obsesivă a relațiilor “statice” a luat sfârșit și a fost înlocuită cu o abordare structurală, holistică, a comportamentului consumatorilor, ce ține cont simultan de piețele de bunuri, de capital, ale muncii și monetare.
Proiectul modelării unei economii în mișcare este foarte ambițios, frizând uneori imposibilul. Pentru ca modelele să nu devină caricaturi ale realității, economiștii trebuie să identifice, dintr-un număr colosal de factori ce descriu relațiile umane, pe toți cei relevanți. Economia nu oferă un mediu experimental controlat, ci doar o sumedenie de momente istorice, unde legăturile aparente ne-au dus de multe ori pe piste greșite. Însă, poate cea mai serioasă problemă rămâne dificultatea înțelegerii și atomizării mentalului și comportamentului uman.
Un aforism inspirat al lui Emerson Pugh spune că “dacă creierul uman ar fi suficient de simplu încât l-am putea înțelege, am fi atât de simpli încât nu l-am înțelege”. Înțelegerea proceselor cognitive nu a depășit un nivel superficial, iar divergența dintre comportamentul real și cel prescris de agenții raționali în modele provoacă nemulțumiri în rândul economiștilor. Din acest motiv, în ultimele decenii, mulți dintre aceștia au trecut de la a crea modele ce încearcă să descrie comportamentul uman la încercări de a schimba comportamentul uman pentru a se conforma cu “agenții ideali”. În loc să folosească rigla pentru a măsura lungimea biroului, ei folosesc biroul pentru a măsura rigla. Acești gânditori văd deviațiile dintre uman și rațional ca pe niște asperități sau aberații ce trebuie eliminate. Ei susțin că, fără să realizeze, indivizii iau decizii incompatibile cu binele propriu și trebuie “dirijați” pentru a acționa conform intereselor lor individuale.
Richard Thaler și Cass Sunstein, primul laureat, în 2017, al premiului memorial Nobel pentru economie, au elaborat Nudge theory (Teoria ghiontului). Economiștii recomandă ca autoritățile, atunci când vizează atingerea unui obiectiv politic, să renunțe la măsurile vizibil coercitive ce stârnesc oprobiul public. În schimb, cei doi propun introducerea de “nudges” (ghionturi), mici intervenții ce nu sunt percepute conștient de populație, dar care caută să inducă rezultatul dorit de planificatori prin schimbarea subliminală a comportamentului indivizilor. Autorii susțin că introducerea unui nudge “altereză comportamentul într-o manieră previzibilă, fără a interzice vreo opțiune”.
Opțiunile nu sunt interzise, dar evaluarea lor este alterată, uneori prin procese de condiționare pavloviană la care populația se supune involuntar și inconștient. Câteva exemple de „nudges” sunt introducerea de bariere la metrou pentru a dirija traficul, facturi la energie ce conțin fețe triste atunci când consumul depășește pe cel al vecinilor, publicarea de liste ale rușinii pentru cei ce nu își plătesc taxele la timp pentru a fi ostracizați de cei din comunitate sau privilegii fiscale pentru cei ce cumpără mașini electrice. În unele țări, consumatorii de energie sunt înscriși automat în schemele de folosire a energiei regenerabile, mai scumpe, – opțiunea “default” – în loc să fie chestionați în avans legat de ce opțiuni preferă.
Teoria își găsește justificarea în munca psihologilor Kahneman și Tversky, ce au arătat că, în deciziile economice, mintea umană e susceptibilă să pice pradă unor prejudecăți păguboase. Cei doi au demonstrat că formulările folosite în prezentarea unei situații economice influențează adesea decizia luată de oameni. De asemenea, psihologii au dovedit că majoritatea oamenilor supraestimează lungimea recesiunilor și a perioadelor de creștere economică, așteptându-se ca viitorul să semene cu prezentul. Firește, instinctele noastre, perfecte pentru deciziile imediate în situații limită, sunt de mai puțin folos în interacțiunile cotidiene moderne. Totuși, “corectarea” comportamentului instinctiv al indivizilor pretinzând că este în interesul propriu, fără a obține consimțământul lor și folosind metode arbitrare și imperceptibile ridică semne de întrebare.
Dacă o reformă este populară, atunci ea se poate face la vedere, ceea ce înseamnă că orice încercare de “nudging” vizează exclusiv politicile dezaprobate de societate. Acestea fiind spuse, cum se pot asigura indivizii că ambițiile politicienilor sunt bine-intenționate, benefice lor și că nu contravin dorințelor individuale? Ce garanție există că metodele utilizate vor influența gândirea indivizilor “într-o manieră previzibilă” și nu vor avea efecte secundare nedorite asupra psihicului? Până la urmă, procesul se bizuie pe inocularea subconștientă a unor idei, nu pe un apel la rațiune. Nu există vreun motiv pentru care depășirea prejudecăților nu s-ar putea face prin educarea populației și printr-un efort sincer de convingere. Oricine poate înțelege concluziile lui Kahneman și Tversky și, pornind de la ele, printr-un efort rațional deliberat, să își antreneze mintea pentru a evita capcanele, fără nevoia intervenției exterioare.
Care este efectul pe termen lung al normării psihicului uman după șablonul modelelor economice limitate? În universul sci-fi din serialul Westworld, o serie de catastrofe globale culminează cu declanșarea accidentală a unei bombe termonucleare în Paris. Unul dintre supraviețuitorii dezastrului, un copil genial, își spune că umanitatea nu trebuie să mai treacă printr-o astfel de tragedie vreodată. După ce crește, el construiește schița unui calculator oracol gigantic, Rehoboam. Imediat după ce este pornit, Rehoboam reușește să calculeze cu precizie viitorul a milioane de oameni. Robotul prezice corect fiecare eveniment ce a avut sau urma să aibă loc pentru decenii de-a rândul. Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Rehoboam făcând o greșeală, iar populația crede că erorile sunt imposibile.
La prima vedere scenariul pare utopic sau suprarealist, dar un detaliu important face ca acțiunea, ce are loc în 2060, să fie absolut plauzibilă. Rehoboam proiectează pentru fiecare persoană un “traseu” predestinat în viață. Ce școală va urma, cine sunt prietenii pe care și-i va face, ce meserie va avea și cu cine se va căsători. Când și unde doi prieteni se vor certa și când și unde se vor împăca. Când un om merge pe stradă și observă un detaliu semnificativ care îi dă o idee ce pare spontană, această sugestie a fost de fapt plantată de Rehoboam. Computerul calculează cu atâta exactitate viitorul nu doar datorită puterii sale incredibile de predicție, ci pentru că el este cel ce croiește viitorul.
Rehoboam a fost construit pentru a pune capăt catastrofelor, deci rolul său este să fabrice un șir de evenimente viitoare lipsite de orice fărâmă de imprevizibil. Oamenii nu cred că se pot opune cursului stabilit de calculator, aceasta nu doar pentru că liniile importante ale vieții lor au fost deja stabilite înainte ca aceștia să se fi născut, ci și pentru că, în cazul unei deviații, robotul se asigură că redresarea se face imediat. Recalibrarea se face alterând minimal traseul celorlalți indivizi pentru a-l readuce pe cel ieșit în decor în convergență cu viitorul predefinit. În acest sistem, computerul îi alege de la început pe învingători și perdanți în societatea proiectată de el – niciun individ nu își poate depăși condiția impusă de algoritm. Modul în care Rehoboam ține populația sub control nu se rezumă la metodele coercitive, folosite doar în cazurile extreme, ci se bazează pe un sistem complex de “nudges”.
Oamenii sunt ghidați printr-o serie de stimuli subconștienți pentru a ajunge exact în locul unde sistemul are nevoie de ei. Rehoboam oferă, în aparență, o serie de alegeri – opțiuni iluzorii, proiectate știind de dinainte ce vor alege indivizii, care induc invariabil starea de fapt prestabilită. A da frâu liber părerilor și deciziilor reale ale oamenilor, mult prea impulsive și periculoase pentru menținerea ordinii sistemului, reprezintă o amenințare. De aceea, libertatea, personalitatea și temperamentul sunt suprimate în totalitate. Indivizii devin atomi prinși într-o menghină deterministă, controlată în cel mai mic detaliu, al cărei scop suprem este totuși atins – eliminarea evenimentelor extreme și prevenirea colapsului speciei umane. Dar ne îndoim că indivizii din acest sistem se mai pot numi oameni. Iată pericolul prezentat de transformarea ființelor reale în „agenți raționali” prin proiectarea unui „mediu” incompatibil cu libertatea personală.
Ariel Rubinstein, unul dintre cei mai de succes teoreticieni economici, și-a petrecut o bună perioadă a vieții lucrând cu modele ce prescriu „comportamentul rațional”. În cartea sa „Fabule economice” relatează: „Pot să spun că îmi face plăcere să văd omul rațional învins. Nu îmi place perfecțiunea sa. Cu cât mi-l imaginez mai mult în carne și oase, cu atât realizez că este insuportabil, chiar inuman. (…) O să continui să încalc toate regulile și promit să încalc principiile economice ale raționalității. (…) Am sentimentul că teoria economică predică existența a ceva ce se numește comportament corect. Îmi dă senzația că îmi este refuzat dreptul să fiu eu însumi și că sunt forțat să intru într-o matriță proiectată să mă antreneze să mă comport după cum modelele economice presupun că mă comport. Refuz să mă conformez. (…) Asumpția raționalității e menită să mă facă previzibil. Nu vreau ca cineva să îmi anticipeze mișcările și nu vreau să pot să anticipez activitatea celorlalți oameni. Nu am înțeles de ce lumea ar fi un loc mai bun dacă cineva ar ști ce vom face de dinainte. Sunt pregătit să fac sacrificii semnificative doar ca să fac opusul a ce acest profet perfect va prezice atunci când va apărea într-o bună zi.”
Standardizarea comportamentului uman duce la o predictibilitate mai mare. Nu este nevoie ca Rehoboam să fie un oracol genial pentru a putea prezice viitorul fabricat din lumea din Westworld, jefuită de potențial autentic. Slavoj Žižek semnalează deopotrivă pericolele ideii de „nudging” și efectele sale, în remarcabila sa metaforă a „tatălui autoritarist”: „Imaginează-ți că este duminică, ești un băiat de opt ani și tatăl tău vrea să-ți vizitezi bunica în etate. Bineînțeles, tu detești ideea. Dacă ai un tată autoritarist de stil vechi, el îți va spune ceva de genul: <<Ascultă, nu mă interesează cum te simți, trebuie să-ți faci datoria. Mergi la bunica-ta și comportă-te ca atare.>> Eu aș spune că este perfect. Îți păstrezi libertatea interioară, vei fi furios față de tatăl tău, dar îți vei păstra libertatea pe termen lung. Ce ar face un monstru numit <<tatăl permisiv post-modernist>>? Nu îți va da un ordin, dar îți va spune, de pildă: <<Te vei duce să îți vizitezi bunica doar dacă îți dorești cu adevărat. Doar amintește-ți cât de mult te iubește.>> Acum, copilul nu este un idiot. Știe foarte bine ce înseamnă acest ordin. Dincolo de aparența unei decizii libere, [tatăl] îți dă un ordin mult mai aspru. Ordinul nu este doar să mergi să îți vizitezi bunica, ci să o faci liber – trebuie să vrei cu adevărat să îți vizitezi bunica. Aparenta libertate de alegere maschează o opțiune mult mai dificilă”.
Dimensiunile gândirii umane includ și exced pe cele ale modelelor standard de comportament. Mintea umană cuprinde fațete legate de mecanismele de supraviețuire, identitate, percepții și scop, pe care un agent rațional nu le cuprinde. Eradicarea imprevizibilului se poate face doar cu prețul eliminării acestor complexități. După cum am văzut, pentru a desface nodul gordian, unii economiști cred că soluția ideală este a-l despica cu sabia – o armă invizibilă, ce sfidează simțurile. Plecăm de la promisiunea eliberării de judecățile greșite, fără ca vreo alegere să fie interzisă, dar riscăm să ne îndreptăm încet-încet către o lume în care însăși ideea de alegeri este aberantă, întrucât indivizii devin controlați complet de mediu, ca niște bile de pinball. Numărul alegerilor permise și a celor interzise devine irelevant, ele există doar pe hârtie, pentru că în această societate, nu mai există, de fapt, nicio opțiune.
COMMENTS