Spune-mi cum te numești și îți voi spune cât de bogat ești: Cum a “făurit” John Smith Revoluția Industrială

Tudor Bălan

Deși industrializarea începe să se manifeste fără echivoc în secolul XVIII, ea nu s-ar fi putut coagula fără dezvoltarea unui contingent de artizani, muncitori, negustori, bancheri și proprietari de ateliere, concentrat mai ales în proximitatea orașelor, dezvoltat treptat în secolele anterioare. Cele mai prospere economii din prezent ori au beneficiat în mod organic de un astfel de fond, ori au fost încurajate sintetic, dezvoltarea producându-se mai târziu, după ce liderii au conștientizat rolul creativ jucat de aceste categorii sociale. Este deci firesc să ne întrebăm în ce măsură decalajul dintre România și economiile de succes ale momentului poate fi explicat de lipsa proeminenței unui segment protocapitalist autohton.

Înțelegerea suprastructurii economice a unei țări este condiționată de existența datelor statistice. Odată ce monarhii își propun creșterea centralizării regatelor, deci mărirea capacității de colectare, birocrații încep să strângă informații despre numărul locuitorilor, statutul marital și ocupația acestora. Identificăm așadar principalul motiv pentru apariția istorică a recensămintelor. În privința colectării datelor, britanicii sunt pionieri în spațiul european. La doar două decenii de la invazia normandă, în 1086, William Cuceritorul comandă scrierea Domesday Book, un document ce înregistrează suprafața și estimează valoarea activelor deținute de marii proprietari din ducatetele englezești. Scopul este, fără dubiu, minimizarea cheltuielilor de investigare a litigiilor, apărarea drepturilor de proprietate, și mai ales, menținerea lorzilor feudali sub controlul minuțios al Coroanei.

Prin ordinul lui Thomas Cromwell, principalul ministru în timpul domniei lui Henric VIII și strămoșul lui Oliver Cromwell, începând cu anul 1538, toate parohiile din Regatul Unit înregistrează nașterile, căsătoriile și decesele enoriașilor din circumscripția lor. În mod sclipitor, economistul Angus Maddison se folosește de aceste condice ale episcopiilor pentru a reconstrui, mult mai precis, PIB-ul din regiunile istorice britanice. Se poate ca legătura dintre populație și venitul național să nu fie evidentă la prima vedere. Maddison pornește de la ipoteza lui Thomas Malthus, ce spune că, cel puțin până la apariția industrializării, surplusurile de productivitate au dus la sporuri de populație – deci s-au manifestat prin creștere extensivă – ceea ce a împiedicat majorarea semnificativă a venitului pe cap de locuitor – progresul intensiv.

Astfel, aproape întreaga populație trăia la limita subzistenței, iar sporurile de productivitate, în loc să îmbunătățească standardele de viață, au condus la o natalitate mai mare. Conform teoriei malthusiene, până în secolul XVIII, calitatea vieții omului obișnuit, ce nu făcea parte din pătura îngustă, deși crescândă, a elitei, a rămas mai mult sau mai puțin aceeași. Micile variații nu sunt unele sistematice, ci motivate de hazard. Șocurile pozitive sau negative, precum recoltele favorabile sau epidemiile, puteau pricinui omului o stare individuală puțin mai bună sau mai rea, pe termen scurt. În Marea Britanie, recensămintele parohiilor ne pot spune povești convingătoare despre evoluțiile economice din perioada medievală.

Din nefericire, în statele cu instituții mai puțin evoluate, precum Țările Române, recensămintele debutează mult mai târziu. Primul are loc în 1838, în vremea Regulamentelor Organice, când administrația rusă sondează capacitatea de taxare a Principatelor, pe vremea aceea protectorate. Al doilea se desfășoară în vremea domniei lui A.I. Cuza, în 1859, la câteva luni după producerea Unirii și înființarea Oficiului Central de Statistică. La prima vedere, datele statistice ne permit întoarcerea în timp cu maximum două secole, neputându-ne ajuta să deslușim nici măcar frânturi din primii 500 de ani de viață economică în Principate.

Există, dincolo de câteva documente fiscale și comerciale răzlețe și aprecierile câtorva călători străini, vreo metodă neașteptată să înțelegem organizarea economică a Principatelor în aceste veacuri învăluite în mister? Paradoxal, anumite artefacte trecute cu vederea în prezent ne pot spune destul de multe despre trecut. Dacă aruncăm din mână cazmaua și luăm cartea de telefon, putem face arheologia numelor de familie. Pornind de la date elaborate de institutele de statistică, de birourile de evidență a populației sau adunate din recensăminte, site-ul surnam.es a compilat topul celor mai frecvente 350 de nume de familie dintr-o serie de țări europene, actualizat în anul 2025. Prin compararea distribuției celor mai comune nume românești cu cea din Polonia, Italia și Germania, putem înțelege, în termeni relativi, cât de complexă era societatea medievală din spațiul românesc.

Țările menționate au astăzi economii de succes. Plecând de la părerile istoricilor, ne putem aștepta ca aceste state să fi avut o piață a muncii mai specializată și o viață urbană mai activă. Frecvența numelor de familie ocupaționale, numite și metonime, raportată la bazinul total al numelor, ne poate sugera ce pondere a societății era reprezentată de țărani ce se ocupau cu agricultura de subzistență și, în același timp, cât de numeroasă era pătură celor ce aveau profesii specializate. În majoritatea entităților statale, țăranii fără vreo ocupație specifică adoptau ca nume de familie pe cel al tatălui (patronimice), cuvinte legate de proveniență, de caracteristicile spațiului unde locuiau (toponimice), sau porecla pe care o purtau, pentru a se putea deosebi în comunitățile mici în care trăiau.

În localitățile cu populații mai mari, precum urbele, rezidenții nu se puteau cunoaște la fel de bine, deci utilizarea patronimicului pentru identificare era mai puțin folositoare. Evident, în unele cazuri, oamenii au preluat nu numele propriei profesii, ci pe acela al strămoșilor. Asta nu are importanță în sine, întrucât vom compara frecvența numelor ocupaționale între țări și regiuni unde un proces asemănător a avut loc. Procentajul din dreptul numelor arată cât la sută dintre cei cu cele mai frecvente nume poartă numele respectiv.

Cele mai frecvente nume de familie ocupaționale românești se pot împărți în câteva categorii. Dintre cele ce țin de sectorul primar, deloc surprinzător, multe sunt legate de sectorul agricol. Regăsim crescătorii de animale, mai ales de oi – Ciobanu, 0,8%, Baciu, 0,4% – grădinarii, 0,1% – și viticultorii – Vieru, 0,1%. Compoziția numelor din sectorul agricol depinde de geografia fiecărei țări și de avantajele comparative implicite.

În sectorul secundar îi găsim pe meșteșugari și urmașii lor, ce poartă numele Cojocaru, Cojocariu, Croitoru, Feraru, Ciocan, Ciubotariu, Chelaru, Olaru, Olariu, Rotaru, Rotariu – fabricanți de care și roți – și Dogaru, Butnaru (de la nemțescul Büttner) – producători de butoaie. Morarii ocupă un rol aparte – Moraru, Morariu, Murariu – întrucât practicau o profesie relativ specializată. Dacă ponderea lor în populația totală este mare, indică existența unor consumatori înstăriți, ce își permit produse agricole mai sofisticate.

Într-o societate unde indivizii se află la limita supraviețuirii, aceștia transformă principala lor sursă de hrană, cerealele, în terci sau mămăligă. Până la sfârșitul secolului XVII, când este adus din Lumea Nouă porumbul, mămăliga era produsă din mei. Fierberea transformă în întregime grânele într-un produs consumabil, ce conservă toți nutrienții. Prin comparație, producerea făinii duce la pierderea a 25% din conținutul caloric. Deci, fabricarea pâinii se produce în condiții de surplus economic, când populația trece printr-o evoluție intensivă prin care își îmbunătățește dieta. Măcinarea grâului ia amploare când prosperitatea crește.

Multe nume de profesii sunt maghiare sau maghiarizate, dintre care amintim: Kovácz, Covaci – fierar; Suciu – cojocar; Szabó, Sabău – croitor; Varga – pantofar; Molnar – morar. O parte din acești artizani erau etnici români.

O remarcă esențială făcută de economiști, începând cu Adam Smith, este că sectorul terțiar poate evolua doar prin alocarea surplusurilor din cel primar și secundar. Un sector terțiar dezvoltat și diversificat califică o economie drept prosperă. Din sectorul terțiar fac parte clericii – Pop, Popescu, Popa, Popovici, Deaconu, Diaconu, Diaconescu –, învățătorii și cantorii – Dascălu – și soldații – Militaru, Catană. Pădurarii administrau domeniile de vânătoare și se asigurau că exploatarea lemnului se desfășura conform actelor domnești.

Un grup special este reprezentat de mazili – boieri ce dețin mici proprietăți, mai ales la țară, ce nu ocupau funcții publice importante în slujba domniei. Mazilii ori activau ca perceptori de taxe, ori luptau în regimente de soldați călare, ori se îndeletniceau cu administrarea moșiilor lor. Printre numele ungurești se numără și Biró, judecător, însărcinat și cu funcția de politician local sau primar.

În România, 37% din populație poartă cele mai comune 350 nume, comparativ cu 23% în Polonia, 20% în Italia, 28% în Germania. Diversitatea numelor autohtone este deci simțitor mai mică. Întrebarea mai importantă este însă: din rândurile populației cu cele mai frecvente nume, câți poartă nume asociate cu ocupațiile? În spațiul românesc, proporția atinge 14%. În Polonia ponderea e de 15%, în Italia de 10%, pe când în Germania cifra ajunge surprinzător la 44%.

Fiindcă suntem interesați de meseriile ce impun un oarecare grad de specializare, am eliminat numele afiliate cu țăranii ce practicau agricultura tradițională, ce constituiau majoritatea populației, precum polonezele Socha (plug), Ratajczak (plugar), Skiba (brazdă), Kmiecik (clăcaș sau țăran proprietar), italienescul Marra (săpăligă) și germanele Kern (grână), Körner (grâne), Ackermann (plugar), Lehmann (clăcaș), Baur, Bauer, Baumann și Neubauer (țăran). Germania a adoptat primele procese industriale moderne în jurul anului 1815, pe când industrializarea sistematică începe în Nordul Italiei și în România abia spre sfârșitul secolului XIX. Germania, unul dintre vârfurile de lance ale revoluției tehnologice alături de SUA și Marea Britanie, devine în 1908 cea mai puternică economie europeană.

Deși procentajul numelor de ocupații este asemănător pentru România, Italia și Polonia, nu trebuie ignorat posibilul diferențial de dezvoltare dintre regiunile românești, mai ales dintre Transilvania și restul provinciilor. În tentativa de a eroda identitatea culturală a etnicilor români, organismul birocratic din Transilvania a modificat numele de familie al acestora cu echivalentul maghiar. Deci, o metodă de a observa discrepanțele dintre provincii este să comparăm numele de familie românești cu cele ungurești și maghiarizate. Dintre cei cu nume cu sonoritate maghiară, 35% poartă nume de ocupații, pe când echivalentul în rândul celor ce poartă nume românești este de doar 13%.

Cum explicăm? În mod istoric, administrația din Transilvania a oferit privilegii ghildelor și locuitorilor orașelor, după modelul provinciilor germane, ceea ce a stimulat dezvoltarea tagmelor meșteșugarilor și negustorilor. După cum remarcă A.D. Xenopol, breslele din Țara Românească și Moldova, de inspirație slavă, nu au beneficiat de același sprijin și protecție politică precum ghildele occidentale. Lipsa unui sistem de orașe la fel de populate și de bine fortificate, care să formeze un coridor comercial cu Europa Centrală, a stânjenit dezvoltarea unei economii la fel de complexe ca cea din Ardeal.

De o importanță chiar și mai mare decât ponderea locuitorilor ce poartă nume de ocupații este, de fapt, câte dintre aceste nume de meserii se identifică cu sectorul economic primar, secundar și terțiar. În societățile unde evoluția mediului citadin nu a reușit să conteste puterea seniorilor feudali, majoritatea covârșitoare a locuitorilor activează în sectorul primar — rămași la statutul de iobagi. Nobilii extrag surplusurile productive ale iobagilor prin diverse forme de taxare — plăți în bani și în produse agricole sau sub forma de muncă silnică, în slujba nobilului, pentru un număr stabilit de zile, cum este cazul clăcașilor din spațiul românesc.

Iobagii se conformează acestor obligații pentru că seniorii beneficiază de un monopol al violenței asupra lor, garantat inițial de cutumele obștești și ulterior sancționat chiar de pravilele domnești. Dovada este mărturia din 1779 a lui Louis Emmanuel conte d’Antraigues, ce trece prin Hotin: “Fiecare boier asuprește cât mai mult în ținutul său, după voia inimii. Fiecare neascultare sau nesupunere este pedepsită cu câte 100 de lovituri de băț, dar boierii nu au dreptul de viață și de moarte asupra țăranilor, nu-i pot spânzura, arde de vii sau să le taie capetele, singurul care și-a păstrat acest drept fiind doar domnul. Totuși, ei își pot omorî oamenii închizându-i și lăsându-i să moară de foame sau chiar prin bătăi.”

În general, iobagului nu îi este permis să dețină pământ și muncește exclusiv pământul nobilului — un sistem ce nu răsplătește în vreun fel munca de bună calitate, dincolo de necesarul pentru achitarea obligațiilor fiscale. De asemenea, nu încurajează administrarea sustenabilă sau gândirea antreprenorială, întrucât țăranii nu pot să își extindă proprietatea în funcție de performanța economică. Rezultatul este un angrenaj antimeritocratic, cu o structură de stimulente defectuoasă, unde mobilitatea socială este practic inexistentă, întrucât majoritatea iobagilor nu au posibilitatea de a se elibera de glie nici pe ei, nici pe urmașii lor.

În lipsa stimulentelor, productivitatea muncii iobagilor era mult mai mică decât a țăranilor liberi — dovada este împământenirea în limba română a expresiei “lucru de clacă”, însemnând muncă executată prost. Prin comparație, în țări precum Marea Britanie, monarhii au încercat să diminueze treptat autoritatea baronilor, oferind protecție și privilegii fiscale populației ce se refugia și se stabilea în orașe, fenomen ce s-a produs la o scară mult mai mică în Estul Europei. Întrucât majoritatea cetățenilor din orașele medievale erau fie muncitori, fie artizani, nu este de mirare de ce sectorul secundar al economiei din Vestul Europei era mai bine reprezentat.

Procentaj al populației cu nume de ocupații, raportat la bazinul populației ce poartă cele mai comune 350 de nume dintr-o țară.

Observăm că cei ce poartă nume asociate cu profesii din sectorul economic secundar în România sunt mai puțini decât în orice altă țară examinată, mai ales când eliminăm numele maghiare (4%). În analiza noastră, sectorul secundar îi înglobează pe cei ce aveau ocupații specializate în sectorul alimentar (morari, viticultori și producători de ulei) și meșteșugarii. Numărul mare al celor ce poartă nume ecleziastice în România crește semnificativ proporția celor ce poartă nume legate de sectorul terțiar. Rămâne să vedem proporția fiecărei categorii de ocupații în componența fiecărui sector.

Proprietarii de pământuri dețin, în general, domenii de dimensiuni destul de reduse, bazându-ne pe semnificația numelor. Polonezul Dziedzic înseamnă moștenitor sau proprietar de terenuri, iar germanele Huber, Hübner fac referire la o persoană ce deținea o “huobe” – unitate de pământ de circa 50 de hectare. Încadrarea lor într-unul dintre sectoare a fost dificilă. Având în vedere că principala lor ocupație era gestionarea propriilor active agricole, ei aparțin, de facto, sectorului terțiar.

Deficitul de dezvoltare autohton și matricea economică mai puțin elaborată raportată la cele câteva țări din Centrul și Sudul Europei devin evidente când ne uităm la componența numelor din sectorul secundar și terțiar. Ponderea numelor fierarilor este mică, ajungând la doar 0,5% (0,1% eliminând numele ungurești), raportat la 4% în Polonia, 4,2% în Italia și 5% în Germania. O categorie specială de artizani, cautată de prinți, era aceea a bătătorilor și matrițerilor de monede.

Găsim numele acestora în Germania – Schilling, 0,2%, Heller, 0,1%. Destul de numeroase sunt numele care fac referire la politicieni și administratori locali, cu atribuții de primari și magistrați, echivalentul funcției de jude în teritoriile românești. În Germania, cei numiți Meyer, Hoffmann, Scholz, Voigt, și varietăți ale acestora, și Richter – judecător – reprezintă 9,4% dintre cei cu nume comune. În Polonia întâlnim varianta Szulc (0,3%) și în România, în zonele vorbitoare de maghiară, Biró (2.6% din numele ungurești).

Sectorul ospitalității, reprezentat de hanuri și cârciumi, pare să fi fost mult mai puțin dezvoltat în Țările Române. În primul rând, hanurile s-au dezvoltat pentru a adăposti și proteja negustorii și bunurile acestora pe perioada nopții. Deși comercianții puteau angaja oameni pentru a-i păzi, hanurile reprezentau o variantă mai comodă. Deci, hanurile s-au dezvoltat mai ales pe rutele unde surplusurile comerciale obținute justificau construirea lor. Pe plan secund, hanurile funcționau ca piețe unde oamenii de afaceri făceau schimburi și unde informațiile, de natură politică și economică, foarte importante pentru comerț, erau diseminate pentru prima dată, înainte de a ajunge în orașe, în virtutea faptului că mesagerii și curierii erau clienți frecvenți ai acestor stabilimente. Mai mult, hanurile au avut un rol important în dezvoltarea finanțelor, operând ca proto-bănci și fiind un loc unde hârtiile comerciale erau uneori scrise și tranzacționate. Procentul celor cu nume legate de cârciumărit este de 1,2% în Polonia și 1% în Germania. Distribuția populației cu nume legate de morărit este de 0,9% în România (0,7% excluzând numele maghiare), comparativ cu 0,3% în Polonia, 0,6% în Italia, 4,9% în Germania.

Merită să ne oprim puțin și asupra compoziției sectorului managerilor și arendașilor, excluzându-i pe juzi și echivalentul acestora, despre care am vorbit deja. În România, identificăm ca administratori doar gestionarii silvici – Păduraru, 0,1%. În Polonia numărul lor este redus. În Italia întâlnim scribii – Carta, 0,2%, administratorii de ferme – Massaro, 0,2% și castelanii – 0,1%. În Germania identificăm somelierii sau paharnicii – Keller, 0,4%, Schenk, 0,2%, scribii – Schreiber, 0,3%, pădurarii – Förster, 0,2% și administratorii bisericești – Kirchner, 0,2%, Köster, 0,1%, Münch, 0,1%. Este foarte probabil ca ecleziasticii români – 6,1% – mai ales din mediul rural, să fi avut un rol esențial în gestionarea aparatului administrativ, fiind printre puținii literați și cunoscători ai aritmeticii.

Tot în spațiul saxon vedem primele semne ale unui sector de retail emergent. Numele Krämer, Kramer, Kremer, Winkler și Kaufmann se referă la proprietari de magazine, precupeți și comercianți, ce ocupă 1,3% din total. Apariția lor denotă o economie de consum evoluată și dinamică, unde aprovizionarea se făcea rapid, frecvent și într-o manieră previzibilă. Asta explică, deci, și numărul mare al mesagerilor sau poștașilor (0,1%) și al transportatorilor (0,1%) ce sprijineau acest domeniu. În Polonia este destul de răspândit numele Flis (0,1%), ce înseamnă plutaș, transportator pe râu. Lipsa echivalentelor în România sau Italia poate indica relativa subdezvoltare a comerțului cu amănuntul în aceste regiuni.

Bineînțeles, numele de familie captează un stop-cadru al situației economice a țărilor doar în anii când acestea devin răspândite în rândul tuturor păturilor sociale și rămân fixe de la o generație la alta, până când, eventual, înregistrarea lor devine impusă de administrație. Obligația locuitorilor din Regatul României de a purta un nume de familie este stipulată pentru prima dată prin Legea numelui din 1895. Deci, înainte de acest moment, populația din Moldova sau Muntenia nu fusese constrânsă vreodată să își ia unul.

Totuși, mulți dintre cei ce trăiau pe teritoriul României de astăzi s-au văzut nevoiți să adopte un nume cu mult înainte de 1895. Ne referim la locuitorii Transilvaniei, Banatului, Maramureșului și Bucovinei, ce s-au aflat sub autoritatea Imperiului Habsburgic. În cazul Ardealului, Maramureșului și Banatului, o parte considerabilă din populație capătă nume de familie ca urmare a unui recensământ ținut în 1753, mandatat de împărăteasa Maria Tereza, denumit “Seelenkonskription”. Ducatul Bucovinei intră în componența imperiului începând cu 1775. În 1787, fiul Mariei Tereza, Iosif II, emite un decret prin care toți supușii austrieci trebuie să adopte un nume transmis ereditar. În aceste provincii, deci, numele de familie apar foarte timpuriu.

În provinciile germane, deși omul obișnuit începe să își însușească nume de familie tranzitorii începând cu secolul XVI, fenomenul înregistrării și menținerii numelor stabile debutează la sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX. În perimetrul istoric polonez, în urma partițiilor statului medieval, procedura de atribuire a numelor a decurs aproape identic ca în cel nemțesc. În Italia, deși practica numelor ereditare începe odată cu secolul XV, aceste nume nu se permanentizează. La patru ani după unificarea Italiei, în 1865, este publicat Codicele Civil, ce obligă locuitorii să se înregistreze luând nume fixe.

În concluzie, vedem că numele în provinciile controlate de Habsburgi cel mai probabil le preced pe cele din Germania și Polonia cu câteva decenii. Cu aproximativ 50–60 de ani după impunerea numelor în zona Germaniei, se definitivează cele italienești, pentru ca 30 de ani mai târziu să se impună nume permanente în provinciile românești independente. Așadar, analiza numelor ne permite, cel mai probabil, o comparație între economiile Germaniei și spațiului polonez din anii 1780–1810, Italiei din anii 1860 și României de la sfârșitul secolului XIX.

Și totuși, cât de “științifice” sunt aceste descoperiri? Trebuie să admitem că distribuția numelor depinde de multe aspecte, iar nu toate țin de sfera economică. Atribuirea numelor poate fi influențată de tendințe culturale, preferințe, mimetism social și de metodele de alocare a numelor folosite de administrație, ce au fost, în unele cazuri, arbitrare. Un exemplu relevant este repartizarea numelor evreiești în Imperiul Austriac, sub domnia lui Iosif II. Evreilor ce nu și-au ales nume le-au fost oferite, automat, nume născocite de birocrații austrieci. Preselectate dintr-o listă, multe reprezintă nume de metale, culori, flori și alte elemente naturale.

Dincolo de capriciile administrației, observăm totuși o coerență destul de mare a standardelor de denumire la țările analizate. Observăm multe nume de ocupații ce sunt comune în țările analizate, patronimice aproape identice, cu excepția micilor diferențe de sufix, toponimice ce se referă la structuri geografice comune. Astfel, pare că formarea numelor transcede particularitățile culturale și că se produce într-o manieră similară, aproape comună în cele patru țări. Chiar dacă cultura și cutumele de numire sunt factori ce influențează distribuția, numărul membrilor fiecărui grup profesional, ce reflectă nivelul de progres economic, este, probabil, principalul determinant.

De asemenea, în timp ce absența unei elite industriale, comerciale sau financiare în perioada medievală a determinat cât de rapid și de intens a avut loc revoluția industrială în țara cu pricina, asta nu însemna neapărat că o ierarhie preindustrială plată condamnă o țară la subdezvoltare în secolele XX și XXI. Între 1914 și 1918, PIB-ul Germaniei a scăzut cu 27%, iar venitul național a revenit la nivelul din 1913 de abia în 1927, rămânând în urmă țărilor anglo-saxone. În același timp, economia italiană a experimentat o perioadă de creștere vertiginoasă după Al Doilea Război Mondial, consolidându-și poziția ca a patra economie europeană ca venit național. Totuși, chiar dacă țările nu se supun unui determinism istoric, procesele de fond, cum ar fi stratificarea treptată a societății, au un rol important ce afectează performanța pe termen mediu spre lung al țărilor.

Franco Sivori, un negustor de origine genoveză din suita lui Petru Cercel, punctează, în memoriile sale din jurul anului 1588, că “Muntenii sunt prin firea lor oameni nestatornici (…) fără a se îngriji să deprindă un meșteșug sau să practice vreo artă. Populația mijlocie și țăranii se îndeletnicesc cu munca câmpului (…)”. Probabil, plimbându-se pe străzile orașelor valahe, Sivori nu părea să-l fi recunoscut pe artizanul întreprinzător de acasă, ce căuta cu pasiune sublimul în meșteșugul său.

Două secole mai târziu, în 1782, traducătorul polonez Josef Mikoscha se află într-o scurtă trecere prin Moldova. Deși nu zăbovește, se pare că petrece totuși suficient timp pentru a-și crea o impresie legată de strategia economică din această țară. “Domnul nu este călăuzit în cârmuirea sa nici chiar de cea mai slabă dragoste pentru bunăstarea țării (…) nu se gândește decât la stoarceri și închide ochii și asupra hoților care îl plătesc. De aceea, este foarte departe de a face cel mai mic lucru pentru dezvoltarea agriculturii și a meșteșugurilor.” Pornind de la comentariile lui Mikoscha și extrapolând, putem spune că bunătatea conducătorilor se poate măsura prin dorința acestora de a crește prosperitatea în rândul locuitorilor printr-un plan de dezvoltare bine pus la punct.

Tâlcul poveștii spuse astăzi despre nume este asemănător cu cel al mărturiilor călătorilor medievali acum sute de ani. Pribegind prin locuri ciudate, acești străini au căpătat deprinderea să pătrundă până în cele mai mici detalii ale vieții locurilor și locuitorilor aruncând doar o scurtă privire. În loc de procente, ei se bazau pe perspicacitate și un simț acut. De asemenea, citatele lor ne ajută să spulberăm încă un mit. Atât acești călători medievali, cât și cu siguranță mulți dintre contemporanii lor, nu aveau o gândire simplistă. Aceștia cunoșteau ingredientele creșterii economice – anume, munca specializată și progresul industrial.

Revoluția Industrială a fost într-adevăr o perioadă în care productivitatea muncii și acumularea de capital au crescut la cote fără precedent. Dar ea a fost doar apogeul unui proces mai amplu și subtil, de lungă durată. Mărturiile călătorilor ne arată că revoluția în gândirea economică a anticipat boom-ul tehnologic cu multe secole în urmă.