Eugen Rădulescu, consilier al Guvernatorului BNR
Am tot spus-o și o voi repeta până problema va fi rezolvată: cea mai severă constrângere a economiei românești este, de foarte departe, deficitul bugetar. Am trecut de la o datorie publică de sub 12% din PIB în 2006, anul dinainte de intrarea în UE, la 60% din PIB în prezent – o dinamică înfricoșătoare, care a atins apogeul în 2024, an fără crize sau evenimente excepționale, când deficitul unui singur an a ajuns la un neverosimil 9,3% din PIB.
După instalarea guvernului Bolojan a fost demarat un program pe 7 ani de revenire a deficitului bugetar în limitele prevăzute de Tratatul de la Maastricht, adică nu mai mult de 3% din PIB. Misiunea de îndeplinit este deosebit de dificilă, întrucât se vor manifesta, concomitent, numeroase evoluții opuse inevitabile, printre care cele mai dificile vor fi creșterea plăților pentru dobânzile aferente datoriei publice (ce vor ajunge, în acest an, la peste 60 miliarde de lei, adică 3% din PIB și vor crește an de an!) și majorarea cheltuielilor militare, de la sub 2% din PIB în anii anteriori, la 5% din PIB în câțiva ani de acum înainte. Nici factorul demografic nu ne ajută: în următorii 5-7 ani vor ieși la pensie generațiile, numeroase, cunoscute sub numele de “decreței”; adică, vom avea o piață a muncii mai restrânsă, care va plăti pensii unui număr mai mare de pensionari.
Situația a fost și este pe muchie de cuțit. Nu avem decât o singură soluție: să ținem cu dinții de programul de diminuare a deficitului asumat de guvern și aprobat de parlament, program care a fost agreat și cu Comisia Europeană. Nu este plăcut, este cu mult mai confortabil să trăim pe datorie, pe seama deficitelor care se tot acumulează, nu? Ei bine, nu! Din 2017 încoace am tot înregistrat deficite ce au arătat doar un lucru: iresponsabilitatea guvernanților din această perioadă. A venit momentul notei de plată pentru bunăstare pe datorie. Pentru că nu a fost inventat încă mecanismul prin care o țară să trăiască la nesfârșit mai bine decât reușește să producă.
De ce ne costă mai scump datoria?
Cifrele legate de deficitul bugetar și datoria publică sunt pentru mine, ca macroeconomist, la fel de semnificative ca rezultatele analizelor medicale ale unui pacient pentru un medic. Sunt pregătit să înțeleg că marea majoritate a oamenilor nu au cunoștințele care să îi ajute să realizeze ce grav este să ai un deficit care reprezintă cam o treime din veniturile bugetare ale unui an, așa cum puțini din noi știu cât ar fi bine să fie acidul uric în sânge. Când mergem la doctor, însă, rezultatele analizelor noastre sunt comparate cu nivelurile considerate normale, așa că știm imediat că un parametru sau altul este în afara plajei aferente omului sănătos – chiar dacă, desigur, semnificația abaterilor ne scapă celor mai mulți dintre noi, profanii.
Indicatorii macroeconomici nu se bucură, nici pe departe, de tabele ale valorilor recomandate recunoscute de breasla specialiștilor în domeniu. Revenind la deficitul bugetar, nu doar valoarea absolută, de peste 9% din PIB, contează, ci și cât reprezintă ea din totalul veniturilor, fiscale sau totale, ale statului și, mult mai important, cu ce dobânzi se poate împrumuta statul pentru a acoperi deficitul respectiv. Dacă luăm toți acești parametri împreună, vedem că dobânzile plătite de România pentru o datorie de 60% din PIB, sunt mai mari decât cele plătite de Franța, pentru o datorie de peste 120% din PIB.
Motivele pentru această stare de lucruri sunt destul de numeroase. Ele țin, desigur, de capacitatea de a produce a economiei, de adâncimea pieței financiare, de nivelul rating-ului de țară. Un aspect mult prea puțin discutat, probabil pentru că nu prea ne convine, este cel al credibilității: de câte ori autoritățile unei țări au facut exact ce s-au angajat să facă și de câte ori au găsit scuze ca să nu facă? Or, aici, țara noastră nu are deloc o istorie care să o avantajeze. Da, am achitat datoria externă, nu am (prea) avut sincope ale plăților (cea mai recentă a fost în 1982, când am înregistrat un “default”, adică nu am achitat la scadență datorii ale statului), dar programele de restructurare economică la care s-au angajat autoritățile au fost arareori duse la bun sfârșit, așa cum ne angajasem.
Nu știu dacă își mai amintește cineva, dar în 2010 parlamentul a adoptat Legea responsabilităţii fiscal-bugetare (nr. 69/16 aprilie 2010), care prevede măsuri judicioase, aliniate standardelor internaționale, pentru a evita derapajele fiscale, inclusiv din cauze electorale. Un spațiu amplu al legii este dedicat respectării limitelor maxime ale cheltuielilor de personal. Este înființat Consiliul fiscal, “o autoritate independentă, compusă din 5 membri cu experienţă în domeniul politicilor macroeconomice şi bugetare, care va sprijini activitatea Guvernului şi a Parlamentului în cadrul procesului de elaborare şi derulare a politicilor fiscal-bugetare, pentru a asigura calitatea prognozelor macroeconomice care stau la baza proiecţiilor bugetare şi a politicilor fiscal-bugetare pe termen mediu şi lung. Membrii Consiliului fiscal îşi exercită mandatul potrivit legii şi nu vor solicita sau primi instrucţiuni de la autorităţile publice ori de la orice altă instituţie sau autoritate.”
Consiliul fiscal există și își face datoria de “a sprijini activitatea guvernului și parlamentului”. Rapoartele acestuia sunt publice și realizate cu profesionalism. Mă tem însă că, dincolo de asta, legea este o minunată și perfect inutilă înșiruire de dorințe pioase. Modificarea cheltuielilor bugetare, bunăoară, nu se face niciodată cu prevederea surselor de acoperire, așa cum cere expres legea. Când aleșii poporului stabilesc, cu entuziasm, majorarea cu o bagatelă de 40% a pensiilor, gata, nicio altă justificare nu mai este necesară, nicio analiză de impact, și cu atât mai puțin identifficarea surselor de acoperire! Îmi amintesc când, la una dintre majorările de pensii cu mult dincolo de cât puteau duce încasările bugetare, deoarece deficitul era deja dincolo de pragul de 3%, cum un politician de la guvernare declara, cu totală liniște și în dispreț suveran al legii și al realității: “avem prevazute fondurile necesare, sunt bani!” Sigur că sunt, ne împrumutăm și sunt câți bani vrem!
Cel mai recent caz: în 2023, când deficitul bugetar a depășit 7% din PIB, guvernul și-a asumat o reducere până la 5% în anul următor; rezultatul a fost un deficit de peste 9% din PIB, explicat în parte prin faptul că guvernul a descoperit cum să crească deficitul fără să ceară aprobarea parlamentului: tocând zeci de miliarde de lei din fondul de rezervă – cel constituit doar pentru cazuri excepționale; desigur, alegerile pot, la o adică, să fie asimilate calamităților naturale, ceea ce justifică utilizarea “la liber” a fondului de rezervă, nu?
Din păcate, piețele financiare înțeleg mai puțin “creativitatea” unor guverne și, fără pic de simț al umorului, adaugă tot mai multe puncte de bază (un punct de bază este 1% dintr-un punct procentual) la riscul de țară, pe măsură ce dezmățul bugetar devine tot mai irațional. Așa am ajuns să plătim cele mai înalte dobânzi dintre țările cu rating “recomandat investițiilor” din Europa (împărțind podiumul cu Ungaria, țara care are un acces foarte limitat la fonduri europene și are rezultate macroeconomice deplorabile de mulți ani), deși eram, încă, sub pragul celor 60% din PIB datorie bugetară totală. Acum am rezolvat-o și pe asta! Am trecut și de acest prag!
E bine, dar… nu e bine!
Primele 7 luni de aplicare a programului guvernului au fost încurajatoare. Deficitul bugetar de la finele anului 2025, încă foarte ridicat, de 7,7% din PIB (pe baza plăților efective) este, totuși, mai mic decât angajamentul guvernului, de 8,4% din PIB. Prima lună din acest an a adus un mic excedent, față de deficitul foarte mare din ianuarie 2025 (de notat: în ambele situații, bugetul pentru anul respectiv nu fusese adoptat, deci cheltuielile au fost oarecum reduse, dar cu rezultate foarte diferite între cei doi ani). Altfel spus, avem un început de a ne ține de promisiune, ceea ce nu ni s-a mai întâmplat de ceva ani.
Asta este o veste foarte bună. “Analizele” economiei se îmbunătățesc semnificativ – iar piețele financiare au reactionat pozitiv, reducând dobânzile la care ne putem împrumuta. Desigur, oamenii obișnuiți, fără pregătire de specialitate, pot să înțeleagă în mai mică măsură cu cât s-au ameliorat “analizele”. M-aș fi așteptat totuși ca, măcar oamenii de specialitate, să “citească” obiectiv aceste analize, să cadă de acord că suntem pe o cale încurajatoare.
Nici vorbă! Social media, presa scrisă, televiziunile – toate cântă prohodul economiei, pentru că sunt câteva luni de când consumul scade, ceea ce este suficient pentru unii pentru a decreta decesul speranțelor de mai bine. Nu puțini sunt politicienii care repetă, la unison, aceeași melodie de “titanic”, iar ei oferă și soluția infailibilă: amânăm “puțin” strângerea curelei, că n-o fi foc! Că, nu-i așa, se apropie alegerile, iar “ceilalți” nu trebuie să primească muniție chiar de la ai noștri… Mai dramatic mi se pare că stau lucrurile când la corul bocitoarelor se adaugă și economiști care ar trebui să înțeleagă cum stau lururile și, cel puțin, să se abțină de la comentarii năucitoare. Nu, nu se întâmplă așa: opinia publică este bombardată din toate direcțiile cu predicții apocaliptice, însoțite de aceleași sfaturi: ne-am angajat să facem ceva? Ei, lasă, că n-o fi foc dacă mai amânăm puțin…
Toți aceștia poate chiar cred sincer în ceea ce susțin ori se fac că nu înțeleg că problema cea mai gravă este deficitul bugetar. Că, dacă nu facem tot ce este prevăzut în programul guvernamental aprobat de parlament, iar deficitul va depăși, din nou, nivelul țintă pentru acest an, atunci efectele pot fi dincolo de grave: piețele pot, pur și simplu, să se închidă pentru țara noastră, așa cum au fost închise în primii ani de după căderea regimului comunist, din motive care nu fac obiectul acestor însemnări. Dacă în acest moment piețele ne-ar întoarce spatele, pentru că noi iar nu ne ținem de cuvânt, efectele ar fi devastatoare și de lungă durată. (Am abordat această chestiune într-un recent articol, intitulat “Nu mai avem simțul pericolului?”)
Deocamdată, cum am mai spus, rezultatele sunt încurajatoare. Dar, în loc să vedem partea plină a paharului, opinia publică este zilnic hrănită cu predicții apocaliptice, care nu au vreo legătură cu realitatea, dar mai contează acest amănunt? Nu e de mirare că sondajele de opinie dau cifre cu totul alarmante în dreptul întrebării dacă România merge în direcția bună sau nu.
Eu încerc să fac notă discordantă de la acest cor. De când am vazut programul guvernamental am afirmat ca este un program bun, că aplicarea lui va aduce în final reluarea creșterii sănătoase. Până acum, aș zice că am avut ceva dreptate: măsurile efectiv aplicate dau rezultate, așa cum întârzierile din unele domenii-cheie, cum ar fi reducerea cheltuielilor administrației publice, riscă să deraieze un program judicios. Sunt de părere și că nu se putea începe altfel decât prin majorarea TVA și a accizelor la carburanți, așa cum cred că întârzierea în reducerea cheltuielilor în sectorul public și a pierderilor din întreprinderile cu capital de stat sunt deosebit de primejdioase pentru coerența întregului program.
Criticile pentru unele (inevitabile) efecte nefavorabile ale programului de reducere a deficitului bugetar par să nu se mai oprească, deși autorii acestor critici nu oferă vreodată o soluție rațională, aplicabilă, care să aducă același rezultat cu efecte adverse mai puțin sesizabile. Dar, parcă mai grave decât aceaste abordări nerezonabile, sunt nesfârșitele propuneri de a… o lăsa mai moale cu programul, că doare și, desigur, era mai bine înainte. De la sindicatele din învățământ, care cer, nici mai mult, nici mai puțin, decât revenirea la vechile norme didactice, la o nesfârșită listă de propuneri de a mai mări un pic cheltuielile bugetare, concomitant, desigur, cu reducerea unor venituri ale statului – toate caută justificări cât mai bine simțite pentru a se reveni, într-o formă sau alta, la risipa de cheltuieli și reducerea veniturilor statului.
Or, asta înseamnă, mai întâi, reducerea mai lentă a deficitului public și, ca urmare, un stoc al datoriei publice mai ridicat – cu dobânzile aferente. La care s-ar adăuga puncte de bază pentru riscul perceput mai ridicat, pe bună dreptate. Adică, mai multă durere, resimțită mai mult de întreaga societate. Nu am socotit aici situația extremă a incapacității de a ne mai împrumuta, dacă derapajul fiscal este mai însemnat.
O chestiune spinoasă: prețul carburantului
Din prea lungă lista a domeniilor care ar fi “îndreptățite” la cheltuieli mai mari ale statului sau la venituri mai mici am să mă refer aici la un singur articol, foarte important, nu este vreo îndoială, dar al cărui tratament de favoare ar face cu mult mai mult rău decât bine: carburantul auto. Războiul din Iran a aruncat în aer piața hidrocarburilor; prețul petrolului și al gazului lichefiat s-a dublat în câteva săptămâni, iar prelungirea conflictului ar putea împinge prețurile cu mult mai sus decât sunt ele astăzi. Desigur, implicațiile acestor evoluții sunt severe: numeroase produse și servicii se vor scumpi, ceea ce va împinge în sus ratele inflației și, mai mult ca sigur, va duce la reducerea creșterii economice. Agricultura ar avea, probabil, mai mult de suferit, întrucât lucrările agricole și irigațiile sunt afectate serios de prețul energiei, iar îngrășămintele s-ar scumpi foarte mult, de asemenea; datorită problemelor probabile de cash flow, fermierii ar putea întârzia unele lucrări, ceea ce ar putea duce și la diminuarea producției. În prezent, unii analiști avertizează asupra riscurilor unei perioade de stagflație, ca în cazul primului șoc petrolier, din 1973. (Personal, nu cred așa ceva: atunci criza nu a fost datorată numai creșterii de 4 ori a prețului petrolului, ci și politicilor inadecvate ale guvernelor occidentale.)
Aici suntem. Numeroase țări au adoptat deja măsuri de limitare a impactului creșterii prețului petrolului, fie prin reduceri temporare de taxe sau prin subvenții la pompă, fie prin ajutoare țintite pentru transportatori și gospodării vulnerabile. Guvernul României a anunțat și el o serie de măsuri, cum ar fi limitarea adaosului comercial la vânzarea de carburant, dar s-a ferit să promită reduceri, fie și temporare, de accize sau alte taxe. De ce? Simplu: plătim pentru dezastrul bugetar din anii anteriori! Este perfect rațional să ai un fond de rezervă la buget. Dar când îl faci praf prin încălcarea flagrantă a regulilor în materie fiscală, vine un moment în care iresponsabilitatea se plătește. Acel moment a venit! Astept acum ca cei responsabili pentru acest dezastru să arate cu degetul către guvernul actual, pus în imposibilitate de a ajuta prea mult pe consumatorii afectați de prețul în creștere al carburanților. Că așa e în politică: cine strigă mai tare, ăla are dreptate, nu?
Este adevărat că peste jumătate din prețul la pompă este impozit. Așa este peste tot în Europa. Benzina de la noi o fi mai scumpă decât cea din Bulgaria, dar e mai ieftină decât în marea majoritate a celorlalte state ale UE. Pe aceste impozite se bazează bugetul – adică cel care ar trebui să ajungă la un deficit de 6,2% din PIB în acest an. Ce alegem? Să reducem impozitul pe carburant sau să ținem cu dinții de obiectivul reducerii deficitului bugetar? Mă tem că a doua opțiune este singura rațională. Cred că posesorii de autovehicule ar putea experimenta pentru scurt timp transportul în comun, și așa mările orașe sunt sufocate de traficul rutier, asta dacă majorarea cu 50-100 de lei a costului unui plin de carburant este considerată prea mare. Iar dacă se va întâmpla ca, urmare a crizei, să continue creșterea prețului la hidrocarburi pe plan mondial, cred că guvernul va adopta măsuri țintite, care să îi protejeze, fie și parțial, pe agricultori și pe transportatori.
Nu mă aștept să îmi crească popularitatea după asemenea comentarii. Ceea ce înțeleg eu, poate mai bine decât mulți alții, este că anul acesta vom plăti peste 60 miliarde de lei doar dobânzi la datoria publică. Dacă ținem cu dinții de a folosi doar autoturismul pentru orice drum, la costuri “acceptabile”, aceste dobânzi vor crește până într-atât, încât nu vom mai avea resurse decât pentru a le plăti. Iar costurile “acceptabile” vor rămâne doar o amintire. (Articol publicat pe OpiniiBNR.ro)
COMMENTS