Prof. univ. dr. Marieta Avram, Avocat titular AVRAM LAW,
Analiza controversatei Decizii a Consiliului Concurenței de sancționare a băncilor participante la procedura de fixing a ROBOR relevă, fie și la nivelul aparenței dreptului, încălcarea unor principii fundamentale ale dreptului național și european. Astfel, Decizia sancționează o conduită a băncilor în executarea unui mecanism legal, reglementat și administrat de B.N.R. În lipsa autonomiei reale a băncilor față de cadrul normativ aplicabil, calificarea conduitei drept practică anticoncurențială apare ca fiind profund vulnerabilă din punct de vedere juridic. O eventuală incompatibilitate între Regulile B.N.R. și dreptul concurenței trebuia corectată la nivel normativ și instituțional, cu efecte pentru viitor. Sancționarea retroactivă a băncilor, precum și faptul că, în raport cu investigația anterioară, Consiliul Concurenței se dezice de propria practică, prin care același mecanism de fixing a fost analizat fără constatarea unei încălcări, nesocotește grav principiul securității juridice și principiul protecției încrederii legitime. Decizia Consiliului nu stabilește existența și întinderea unui prejudiciu individual al consumatorilor. Aceste elemente pot fi stabilite exclusiv de instanță, într-o procedură distinctă, după rămânerea definitivă a Deciziei. În concluzie, decizia indică un posibil exces de putere: transferă asupra instituțiilor de credit costul unei contradicții de viziune între autoritățile statului (Consiliul Concurenței versus B.N.R.), ignoră propria practică și afectează principii fundamentale ale statului de drept.
Prin Ordinul nr. 1267 din 24 octombrie 2022, Președintele Consiliului Concurenței a declanșat o investigație cu privire la potențiala încălcare a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței nr. 21/1996 republicată, cu modificările şi completările ulterioare și a art. 101 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene începând cu anul 2018 prin: fixarea coordonată a valorii ROBOR de către băncile participante la stabilirea acestei rate de referință în cadrul procedurii de fixing, prin schimbul direct de informații comerciale sensibile și coordonarea comportamentului concurențial.
Prin Decizia[1] anunțată public de Consiliul Concurenței pe data de 7 iunie 2026, Consiliul Concurenței a aplicat celor 10 bănci din România implicate în procedura de stabilire a valorii ROBOR amenzi în valoare totală de 3,73 de miliarde de lei, reținând că acestea și-au coordonat comportamentul în cadrul procedurii de stabilire a indicelui ROBOR.
Caracterul extrem de ridicat al amenzilor aplicate, pe fondul unor discuții istorice despre ROBOR și mecanismul de fixing a acestuia în cadrul regulilor instituite de B.N.R., precedate de o investigație anterioară a Consiliului Concurenței care a fost închisă pentru că nu exista temei pentru o intervenție a Consiliului Concurenței, urmată de reforme legislative în materia protecției consumatorilor, care au înlocuit ROBOR cu IRCC, fac ca această Decizie a Consiliului Concurenței să fie extrem de controversată și dificil de asimilat din punct de vedere rațional, întrucât, cel puțin la prima vedere, inspiră încălcarea unor principii fundamentale ale dreptului național și european.
Îngrijorările sistemului financiar-bancar în fața unei asemenea decizii sunt legitime cu atât mai mult cu cât, chiar fără o analiză a Deciziei, fie și la nivelul aparenței dreptului, imixtiunea Consiliului Concurenței într-o materie atât de tehnică, care ține de piața monetară și financiară, guvernată de B.N.R., face ca asupra acestei Decizii să planeze o serioasă suspiciune de exces de putere. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în condițiile în care nici măcar Decizia Consiliului Concurenței nu era motivată, au fost inițiate și demersuri legislative pentru a se reglementa despăgubirea consumatorilor care ar fi fost prejudiciați prin pretinsa faptă anticoncurențială[2].
În acest context, înțelegem să prezentăm câteva reflecții pe marginea acestei Decizii a Consiliului Concurenței.
Mirajul Consiliului Concurenței. Evoluția legislativă a indicelui ROBOR. Protecția legislativă specială a consumatorilor în materia contractelor de credit
Analiza evoluției legislative a indicelui ROBOR înlătură, în opinia noastră, mirajul creat în jurul deciziei Consiliului Concurenței, în sensul că această Decizie ar fi fost una necesară și indispensabilă pentru protecția consumatorilor[3].
ROBOR este un indice financiar obiectiv, transparent (public), în funcție de care se calculează dobânda variabilă la creditele acordate în RON, la care fiecare instituție de credit aplică marja fixă prevăzută în contractul cu împrumutatul. Prin urmare, variația dobânzii se produce în funcție de variația acestui indice la o anumită perioadă, la care se raportează toate instituțiile de credit.
Primele reguli privind dobânda variabilă în contractele de credit încheiate cu consumatorii au fost stabilite prin O.U.G. nr. 174/2008 pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind protecţia consumatorilor care a introdus în O.U.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor art. 93 lit. g), potrivit căruia „în contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele reguli:
- variaţia ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voinţa furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţă verificabili, menţionaţi în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru;
- dobânda poate varia în funcţie de dobânda de referinţă a furnizorului de servicii financiare, cu condiţia ca aceasta să fie unică pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv şi să nu fie majorată peste un anumit nivel, stabilit prin contract;
- formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicităţii şi/sau a condiţiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât şi în cel al reducerii acesteia;”.
Ulterior, prin O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, la art. 37 alin. (1) lit. a) s-a prevăzut în mod expres că, în contractele de credit cu dobândă variabilă, „dobânda va fi raportată la fluctuaţiile indicilor de referinţă EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata dobânzii de referinţă a B.N.R., în funcţie de valuta creditului, la care creditorul poate adăuga o anumită marjă, fixă pe toată durata derulării contractului;”. Ulterior, prin Legea nr. 288/2010, textul a fost ușor reformulat, în sensul că: „dobânda va fi compusă dintr-un indice de referinţă EURIBOR/ROBOR/LIBOR la o anumită perioadă sau din rata dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, în funcţie de valuta creditului, la care creditorul adaugă o anumită marjă fixă pe toată perioada derulării contractului”.
O.U.G. 50/2010 a transpus și implementat în legislaţia naţională Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori şi de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului[4].
În oglindă cu reglementarea cuprinsă în O.U.G. nr. 50/2010, indicele ROBOR a fost consacrat legislativ în art. 38 din O.U.G. nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, precum şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, care a transpus Directiva 2014/17/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 februarie 2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidenţiale şi de modificare a Directivelor 2008/48/CE şi 2013/36/UE şi a Regulamentului (UE) nr. 1.093/2010.
Rezultă că rolul ROBOR a fost acela de a asigura un standard ridicat de protecție a consumatorilor, prin caracterul public, transparent și obiectiv al acestui indice de referință, eliminându-se practica anterioară a instituțiilor de credit de a folosi indicele de referință al băncii în cadrul mecanismului de variație a dobânzii.
În timp, principala critică care a fost adusă mecanismului de stabilire a indicelui ROBOR a fost aceea că nu are la bază tranzacțiile reale, efective, ci cotații (oferte) ale celor 10 bănci participante la depozitele în lei pe piața interbancară.
Cu privire la acest aspect, sunt importante 3 precizări.
În primul rând, acest element nu este de natură să invalideze per se, din punct de vedere juridic, acest indice de referință. În acest sens, prin Hotărârea (Camera a treia) din 12 februarie 2026 [5], în Cauza C-471/24, C.J.U.E. s-a pronunțat cu privire la indicele de referință WIBOR 6M. În speță, reclamantul din litigiul principal a pus la îndoială obiectivitatea indicelui de referință WIBOR 6M pentru motivul că valorile sale succesive sunt determinate pe baza unor date de intrare care, în marea lor majoritate, nu rezultă din tranzacții realizate efectiv pe piața interbancară poloneză, ci din oferte de prețuri făcute pe această piață, ceea ce ar conferi o marjă de apreciere discreționară contribuitorilor la acest indice. C.J.U.E. a reținut (par.133) că: „atunci când o clauză dintr-un contract de împrumut ipotecar stipulează o rată variabilă a dobânzii bazată pe un indice de referință în sensul Regulamentului 2016/1011, pe de o parte, lipsa informării consumatorului cu privire la anumite particularități ale indicelui de referință contractual, în special faptul că metodologia acestuia prevede utilizarea unor date de intrare care nu corespund neapărat unor tranzacții efective și că creditorul este una dintre băncile care contribuie la stabilirea acestui indice, și, pe de altă parte, aceste particularități în sine nu sunt de natură să confere acestei clauze caracter abuziv, în măsura în care indicele menționat poate fi considerat ca fiind conform cu acest regulament[6] la momentul încheierii contractului respectiv.” Prin urmare, clauza care consacră un asemenea indice de referință nu este per se considerată abuzivă în sensul Directivei 93/13.
În acest context, trebuie precizat că, potrivit Regulilor privind stabilirea ratelor de referinţă ROBID şi ROBOR (operaționale începând cu data de 11 noiembrie 2019)[7], adoptate de B.N.R., în exercitarea competențelor în domeniul politicii monetare conferite băncilor centrale membre ale Sistemului European al Băncilor Centrale, în calitate de administrator al indicilor de referință ROBID/ROBOR și emitent al Regulilor ROBID/ROBOR, cotațiile celor 10 bănci nu sunt orientative, ci ferme, în sensul că acestea sunt obligate să tranzacționeze la aceste cotații, dacă este necesar. Aceasta înseamnă că procedura de fixing nu este un „joc cu mărgele de sticlă”, o pură speculație. Mai mult decât atât, tocmai pentru a evita excesele, cotațiile minime și maxime se exclud, astfel încât media aritmetică a cotațiilor să fie una realistă. Prin urmare, teza în sensul că ROBOR poate să crească/să scadă oricât pe baza unei presupuse înțelegeri între băncile participante este falsă. De asemenea, Regulile B.N.R. stabilesc clar obligațiile participanților la procedura de fixing. Astfel, potrivit art. 5.1 din Reguli, participanții la fixing se vor asigura că:
a) dispun de un cadru de control adecvat care să asigure integritatea, exactitatea, fiabilitatea şi transmiterea ratelor dobânzilor cotate;
b) ratele dobânzilor cotate reflectă condițiile de piață la momentul respectiv și nu sunt afectate de conflicte de interese existente sau potențiale. Participarea la procesul de fixingse va realiza într-o manieră independentă și onestă, pe baza informațiilor relevante;
c) păstrează evidențele legate de activitatea de audit intern și extern.
În al doilea rând, prin adoptarea O.U.G. nr. 19/2019 s-a realizat o reformă importantă, în sensul introducerii unui nou indice de referință (IRCC) pentru creditele acordate consumatorilor care a înlocuit ROBOR, începând cu data de 2 mai 2019. Din preambulul O.U.G. nr. 19/2019 rezultă că, printre altele, această măsură a fost luată având în vedere că indicele ROBOR se stabilea exclusiv pe bază de cotaţii şi nu pe tranzacţii efective pe piaţa interbancară, fapt care se reflecta „în costul crescut al creditelor acordate de instituţiile de credit, cu efect negativ asupra activităţii de creditare a economiei reale şi a populaţiei”.
Prin urmare, tocmai pentru a veni în sprijinul activității de creditare și a reduce costul creditelor în România s-a reglementat un nou indice de referință, bazat pe volumele tranzacțiilor reale interbancare (IRCC).
În acest sens, prin art. II din O.U.G. nr. 19/2019 a fost introdus art. 37 lit. a1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, potrivit căruia „pentru creditele acordate în monedă naţională, dobânda va fi compusă dintr-un indice de referinţă calculat exclusiv pe baza tranzacţiilor interbancare la o anumită perioadă, la care creditorul poate să adauge o anumită marjă fixă pe toată perioada derulării contractului. Indicele de referinţă pentru credite acordate în lei cu dobândă variabilă se publică în fiecare zi lucrătoare pe website-ul Băncii Naţionale a României şi reprezintă rata de dobândă calculată ca medie ponderată a ratelor de dobândă cu volumele tranzacţiilor de pe piaţa interbancară. Indicele de referinţă se calculează la finalul fiecărui trimestru, ca medie aritmetică a ratelor de dobândă zilnice determinate pentru trimestrul anterior, urmând a se aplica de fiecare instituţie de credit pentru trimestrul următor.”
Un text similar a fost introdus prin art. III care a modificat art. 38 alin. (1) din O.U.G. nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, precum şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 20 septembrie 2016.
De asemenea, este relevant faptul că, potrivit dispozițiilor tranzitorii cuprinse în art. XI din O.UG. nr. 19/2019, „(1) Prevederile art. II şi III intră în vigoare la data de 2 mai 2019 şi se aplică creditelor acordate consumatorilor după această dată, precum şi refinanţării creditelor acordate consumatorilor aflate în derulare la această dată.
(2) Prevederile art. II şi III se pot aplica şi contractelor aflate în derulare la data prevăzută la alin. (1) cu acordul părţilor formalizat prin act adiţional la contractul de credit.
(3) La cererile formulate de consumatori pentru refinanţarea creditelor în derulare sau pentru modificarea contractelor în derulare, instituţiile bancare răspund în termen de maximum 60 de zile de la data solicitării formulate de aceştia.”
Rezultă că, începând cu data de 2 mai 2019, indicele ROBOR nu a mai fost utilizat ca indice de referință pentru dobânda variabilă în contractele de creditare încheiate cu consumatorii după această dată. Mai mult decât atât, noul indice de referință s-a aplicat și contractelor în curs de derulare, cu acordul părților. Aceasta înseamnă că, practic, în cazul contractelor în curs de derulare, consumatorul avea și are și în prezent un drept de opțiune fie pentru a menține ROBOR, fie pentru a trece oricând la noul indice de referință IRCC, ceea ce înseamnă că, după această dată, el nu a fost și nu este (pentru contractele vechi) captiv indicelui ROBOR în cazul creditelor cu dobândă variabilă. Dacă dorea să i se aplice noul indice de referință IRCC, putea, începând cu data de 2 mai 2019, și poate oricând pe durata derulării contractului de credit să solicite instituției de credit încheierea unui act adițional la contractul de credit prin care să se înlocuiască ROBOR cu IRCC.
În concluzie, Decizia Consiliului Concurenței vine pe un fond legislativ complex, național și european, dinamic, dar echilibrat în ceea ce privește respectarea atât a normelor privind protecția consumatorilor, cât și a normelor de concurență. Este o decizie greu de asimilat rațional, în condițiile în care vizează perioada noiembrie 2018 – la zi, deși, cel puțin începând cu data de 2 mai 2019, consumatorii au avut și au posibilitatea să opteze pentru noul indice de referință IRCC, în cazul contractelor în curs de derulare, și, oricum, indicele ROBOR nu a mai fost practicat în contractele încheiate cu consumatorii după data de 2 mai 2019. În aceste condiții, apreciem că Decizia Consiliului Concurenței trebuie privită cu serioase rezerve, față de mirajul pe care l-a creat public în jurul dezideratului de protecție a consumatorilor.
În acest context, astfel cum s-a arătat, trebuie avut în vedere faptul că dreptul concurenței are încă de la începuturi un rol esențial în cadrul dreptului UE, dar funcția lui este discutabilă. Principalul obiectiv rămâne eficiența economică, în condițiile unei concurențe, care nu este niciodată perfectă, dar care trebuie să fie cel puțin funcțională[8]. Protecția consumatorilor este un al doilea obiectiv, însă sfera dreptului concurenței și cea a protecției consumatorilor nu se suprapun. Pot fi încălcări ale concurenței care să nu aibă ca efect direct vătămarea intereselor consumatorilor, după cum protecția juridică a drepturilor consumatorilor se realizează autonom de apărarea liberei concurențe, prin mecanisme juridice specifice. Or, cazul analizat relevă faptul că problematica ROBOR, privită strict din perspectiva costului creditului, era cunoscută demult legiuitorului român și că acesta a și intervenit în amonte pentru a asigura protecția consumatorilor, la un moment la care Consiliul Concurenței abia inițiase investigația, astfel încât, practic, acest obiectiv de interes public nu mai era unul stringent din perspectiva dreptului concurenței și nu putea justifica Decizia Consiliului de sancționare a celor 10 bănci.
Clarificări conceptuale privind limitele Deciziei Consiliului Concurenței, inclusiv în raport cu eventuale pretenții civile
Delimitarea atribuțiilor Consiliului Concurenței
Articolul 5 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 și 82 din tratat enumeră competențele autorităților de concurență ale statelor membre care, în cazuri individuale, pot lua următoarele decizii: să solicite încetarea unei încălcări; să dispună măsuri provizorii; să accepte angajamente, să impună amenzi, penalități cu titlu cominatoriu sau orice alte sancțiuni prevăzute de dreptul lor național. De asemenea, atunci când, pe baza informațiilor de care dispun, condițiile de interdicție nu sunt îndeplinite, ele pot decide, de asemenea, că nu există motive pentru a interveni.
În mod corespunzător, art. 25-28 din Legea concurenței nr. 21/1996 stabilesc atribuțiile Consiliului Concurenței, care nu sunt însă limitate doar la constatarea și sancționarea faptelor anticoncurențiale, preluate în mod corespunzător în Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Concurenței[9], având, în sinteză, un obiect amplu și complex de activitate privind administrarea și punerea în aplicare a prevederilor Legii concurenței nr. 21/1996, ca autoritate administrativă autonomă în domeniul concurenței, cu personalitate juridică.
Sub aspectul constatării și sancționării contravenționale a faptelor anticoncurențiale, art. 12 din Regulamentul privind constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor de către Consiliul Concurenței[10] prevede că:
„(1) Plenul Consiliului Concurenței constată și aplică sancțiuni pentru contravențiile prevăzute la 55 alin. (1) lit. a) – c) din Legea nr. 21/1996.
(2) Constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor de către Plenul Consiliului Concurenței se realizează prin decizii.”
De asemenea, potrivit art. 15:
„Deciziile prin care se constată și se sancționează o contravenție de către Plenul Consiliului Concurenței trebuie să cuprindă următoarele elemente: datele de identificare ale contravenientului, descrierea faptei contravenționale, indicarea dispoziției legale încălcate, punctul de vedere al făptuitorului cu privire la fapta sa, modalitatea de individualizare a amenzii și cuantumul acesteia, termenul și modalitatea de plată, termenul de contestare și instanța competentă să soluționeze contestația.”
Art. 17 alin. (2) prevede faptul că deciziile Consiliului Concurenței prin care se constată și se aplică sancțiuni pentru săvârșirea contravențiilor prevăzute de Legea nr. 21/1996 constituie titlu executoriu, fără vreo altă formalitate, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora.
Art. 20 prevede expres și procedura contestației:
„(1) Deciziile Plenului și comisiilor Consiliului Concurenței prin care se aplică amenzi contravenționale potrivit prevederilor Legii nr. 21/1996 și Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2014 pot fi contestate în contencios administrativ, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Curtea de Apel București.
(2) Contestarea deciziilor Consiliului Concurenței date în aplicarea art. 8, 13, art. 25 alin. (5) lit. c), art. 46 și 47 din Legea nr. 21/1996 nu suspendă de drept executarea, instanța putând dispune, la cerere, suspendarea executării deciziei atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. În cazul amenzilor, suspendarea se va dispune doar cu condiția plății unei cauțiuni stabilite conform prevederilor Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, cu privire la creanțele bugetare”.
Se observă faptul că decizia administrativă constituie titlu executoriu sub aspectul măsurilor dispuse, fiind exclus caracterul executoriu din punct de vedere al reparării prejudiciului produs consumatorilor, dat fiind că autoritatea administrativă nu are competența de a se pronunța asupra pagubei, respectiv asupra întinderii acesteia.
Din analiza dispozițiilor legale, rezultă că, în calitate de autoritate administrativă autonomă, Consiliul Concurenței nu are atribuția de a se pronunța asupra existenței prejudiciului, respectiv cu privire la cuantificarea acestuia.
Chestiunea privind repararea unui eventual prejudiciu este, așadar, distinctă și, de lege lata, constituie obiectul unor reglementări distincte.
Astfel, potrivit art. 552 alin. (4) din Legea concurenței nr. 21/1996, „Prezentul articol nu aduce atingere dreptului victimelor care au suferit un prejudiciu cauzat de o încălcare a legislației în materie de concurență de a solicita despăgubiri integrale pentru prejudiciul respectiv, conform prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 170/2020 privind acțiunile în despăgubire în cazurile de încălcare a dispozițiilor legislației în materie de concurență, precum și pentru modificarea și completarea Legii concurenței nr. 21/1996.”
O.U.G. nr. 170/2020 instituie cadrul legislativ special în materie care transpune Directiva 2014/104/UE privind anumite norme care guvernează acţiunile în despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul încălcărilor dispoziţiilor legislaţiei în materie de concurenţă a statelor membre şi a Uniunii Europene.
Preambulul Directivei 2014/104/CE prevede expres la pct. (2) că atribuțiile autorităților naționale în materie de concurență se exercită potrivit prevederilor Regulamentului (CE) nr. 1/2003 al Consiliului. De asemenea, este expres limitată competența în materie de concurență, care nu acoperă și aspectele privind repararea eventualelor prejudicii cauzate victimelor. Astfel, se reține că: „(…) Pentru a spori securitatea juridică, a evita incoerența în aplicarea articolelor 101 și 102 din TFUE, a crește eficacitatea și eficiența procedurală a acțiunilor în despăgubire și a facilita funcționarea pieței interne pentru întreprinderi și consumatori, constatarea unei încălcări a articolului 101 sau 102 din TFUE printr-o decizie definitivă a unei autorități naționale în materie de concurență sau a unei instanțe de control judiciar nu ar trebui să fie repusă în discuție în acțiuni în despăgubire ulterioare. Prin urmare, această constatare ar trebui să fie considerată drept stabilită irefutabil în acțiuni în despăgubire legate de încălcarea respectivă introduse în statul membru al autorității naționale în materie de concurență sau al instanței de control judiciar. Cu toate acestea, efectul constatării ar trebui să acopere doar natura încălcării și domeniul de aplicare material, personal, temporal și teritorial al acesteia, astfel cum a fost constatat de către autoritatea în materie de concurență sau de către instanța de control judiciar în exercitarea competenței sale. În cazul unei decizii prin care s-a constatat încălcarea unor dispoziții ale legislației naționale în materie de concurență în cazuri în care se aplică atât legislația Uniunii, cât și legislația națională în materie de concurență aceleiași cauze în paralel, încălcarea respectivă ar trebui, de asemenea, considerată a fi stabilită irefutabil.”
În acest sens, art. 2 lit. i) din O.U.G. nr. 170/2020 definește expres decizia definitivă de constatare a unei încălcări ca fiind „o decizie de constatare a unei încălcări a legislaţiei în materie de concurenţă, care nu poate sau nu mai poate fi contestată prin mijloace obişnuite”.
Totodată, art. 9 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 170/2020 reglementează efectul deciziilor definitive, în sensul că: „(1) O încălcare a legislaţiei în materie de concurenţă, constatată printr-o decizie definitivă a Consiliului Concurenţei sau a Comisiei Europene ori printr-o hotărâre definitivă a unei instanţe judecătoreşti, se consideră a fi stabilită în mod irefragabil pentru instanţa de judecată învestită cu soluţionarea unei acţiuni în despăgubire în temeiul legislaţiei în materie de concurenţă.
(2) O decizie sau hotărâre definitivă, prevăzută la alin. (1), pronunţată într-un alt stat membru al Uniunii Europene face dovada, până la proba contrară, a faptului că a avut loc o încălcare a legislaţiei în materie de concurenţă şi, după caz, poate fi evaluată împreună cu alte probe introduse de părţi.”
De asemenea, art. 16 reglementează cuantificarea prejudiciului, după cum urmează:
„(1) Instanţa judecătorească are competenţa de a estima cuantumul prejudiciului în litigiul aflat pe rolul acesteia, asigurându-se că nici sarcina probei şi nici standardul probatoriu necesar pentru cuantificarea prejudiciului nu fac practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea dreptului la despăgubiri integrale.
(2) Se prezumă că încălcările sub forma unor carteluri provoacă prejudicii constând în creşterea preţului produselor sau serviciilor vizate de cartel cu 20%. Autorul încălcării poate răsturna o astfel de prezumţie.
(3) Se prezumă că încălcările sub forma abuzului de poziţie dominantă provoacă prejudicii. Autorul încălcării poate răsturna o astfel de prezumţie.
(4) În cadrul unei proceduri referitoare la o acţiune în despăgubire, Consiliul Concurenţei poate, la cererea instanţei judecătoreşti, să acorde asistenţă acesteia în vederea determinării cuantumului despăgubirilor, dacă autoritatea de concurenţă consideră adecvată această asistenţă.”
Din analiza acestor dispoziții legale, se pot desprinde următoarele concluzii privind limitele deciziilor Consiliului Concurenței:
În primul rând, Decizia Consiliului Concurenței este supusă controlului judiciar în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel încât aceasta nu devine o decizie definitivă decât dacă nu este atacată în instanță în termenul legal sau, dacă este atacată, după soluționarea acțiunii în anulare formulată de partea interesată la Curtea de Apel București, respectiv după judecata recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva sentinței pronunțate în primă instanță în acțiunea în anulare. În egală măsură, se poate solicita instanței de contencios administrativ suspendarea efectelor Deciziei Consiliului Concurenței până la soluționarea acțiunii în anulare, în condițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004.
Controlul judiciar asupra legalității Deciziei Consiliului Concurenței privește atât respectarea de către acesta a procedurilor aplicabile, cât și pe fondul deciziei atacate, inclusiv în privința măsurilor intermediare, dacă prin lege nu se prevede expres altfel (de exemplu, controlul deciziilor privind regimul informației privilegiate)[11].
Întrucât materia contravențională este asimilată materiei penale din punctul de vedere al gravității faptelor și al sancțiunilor aplicate, până la rămânerea definitivă a Deciziei Consiliului Concurenței, băncile sancționate se bucură de o prezumție de nevinovăție.
Aplicarea principiului prezumției de nevinovăție în materia dreptului concurenței a fost confirmată în jurisprudența Curții de Apel București[12]. Aceasta a subliniat obligația autorităţii de concurenţă de a dovedi încălcarea regulilor de concurenţă, orice dubiu fiind necesar a fi interpretat în favoarea întreprinderii investigate, ca efect al aplicării principiului prezumţiei de nevinovăţie:
„Curtea subliniază că, astfel cum s-a statuat constant în jurisprudenţa comunitară, autorităţii de concurenţă îi revine obligaţia de a dovedi încălcarea regulilor de concurenţă, orice dubiu fiind necesar a fi interpretat în favoarea întreprinderii investigate, ca efect al aplicării principiului prezumţiei de nevinovăţie. Semnificative în acest sens sunt următoarele repere jurisprudenţiale: – Cauza T-44/02, T-54/02, T-56/02, T-60/02, T-61/02, ”(60) Orice dubiu în analiza Curții trebuie să fie interpretat în favoarea întreprinderii căreia îi este adresată decizia ce stabilește încălcarea. Curtea nu poate deci decide că ####### a stabilit existența încălcării la standardul cerut dacă încă identifică dubii, în particular cu ocazia procedurii pentru anularea deciziei de sancționare.” – Cauza T-110/07, Siemens AG – „45. Astfel, în această ultimă situație, este necesar să se țină cont de principiul prezumției de nevinovăție, astfel cum rezultă în special din cuprinsul articolului 6 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care, potrivit jurisprudenței Curții, reafirmată, de altfel, la articolul 6 alin. (2) UE, constituie principii generale ale dreptului comunitar. În considerarea naturii încălcărilor în cauză, precum și a naturii și a gradului de severitate ale sancțiunilor aferente acestora, principiul prezumției de nevinovăție se aplică în special procedurilor referitoare la încălcările normelor de concurență aplicabile întreprinderilor, care pot conduce la aplicarea unor amenzi sau a unor penalități cu titlu cominatoriu” . – Cauza T-133/07, Mitsubishi- „73. În acest context, existența unei îndoieli a instanței trebuie interpretată în favoarea întreprinderii căreia îi este adresată decizia de constatare a unei încălcări. Prin urmare, instanța nu poate concluziona că existența încălcării în cauză a fost dovedită de ####### la un standard juridic corespunzător dacă există încă o îndoială cu privire la acest aspect, în special în cazul unei acțiuni în anulare a unei decizii de aplicare a unei amenzi (Hotărârea Dresdner și alții, punctul 72 de mai sus, punctul 60).” Potrivit pct.62 din Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Dresdner şi alţii, autoritatea de concurenţă trebuie să furnizeze dovezi precise şi concordante pentru a dovedi existenţa încălcării. În acord cu aceeaşi jurisprudenţă însă , nu este necesar ca fiecare element de probă furnizat de autoritatea de concurenţă să satisfacă aceste criterii în relaţie cu fiecare aspect al încălcării. #### suficient ca ansamblul probatoriu pe care se bazează autoritatea, văzut ca întreg, să întrunească această cerinţă ( Dresdner şi alţii v. parag. 63).”
În al doilea rând, chestiunea reparării eventualelor prejudicii cauzate victimelor prin fapta anticoncurențială se soluționează pe cale separată și este condiționată de o Decizie definitivă a Consiliului Concurenței, care nu mai poate face obiectul unei căi de atac, în sensul art. 2 lit. i) din O.U.G. nr. 170/2020.
Condiționarea mecanismului de acordare a daunelor victimelor prejudiciate prin fapta anticoncurențială de hotărârea definitivă a Consiliului Concurenței nu este întâmplătoare, ci are în vedere respectarea echivalenței și a securității juridice, respectiv ca o autoritate judiciară să se poată întemeia în pronunțarea soluției sale având ca obiect acordarea despăgubirii pe o concluzie care, la rândul său, a fost supusă aceluiași control judiciar.
Hotărârea pronunțată de instanța de judecată în exercitarea controlului de legalitate a Deciziei Consiliului Concurenței se bucură de puterea lucrului judecat (autoritatea de lucru judecat pozitivă), în sensul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., fiind obligatorie pentru instanța care va soluționa acțiunea în daune, însă limitat la aspectul săvârșirii încălcării (a faptei ilicite), urmând ca instanța să analizeze și celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale, în special prejudiciul și întinderea acestuia, precum și legătura de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită, ținând cont și de dispozițiile speciale în materie, cuprinse în O.U.G. nr. 170/2020.
În al treilea rând, întrucât legiuitorul european a avut în vedere ca, la baza reparației asigurate consumatorilor, să existe certitudinea existenței faptei ilicite (în speță, fapta anticoncurențială), apreciem că această regulă trebuie să fie respectată în egală măsură și de legiuitor, ca o componentă a statului de drept, deoarece reflectă principii fundamentale ale dreptului în această materie (prezumția de nevinovăție, principiul securității raporturilor juridice).
Fără a pătrunde in extenso în analiza Propunerii legislative (înregistrată la Senat sub nr. B399/17.06.2026) pentru compensarea financiară a consumatorilor de credit prejudiciați ca urmare a unor practici anticoncurențiale, întrucât excedează obiectului prezentului studiu, nu putem să nu remarcăm că această propunere legislativă este viciată de neconstituționalitate, în condițiile în care tinde să instituie o procedură de despăgubire a consumatorilor victime ale pretinsei fapte anticoncurențiale care ar urma să aibă ca fundament o decizie (nedefinitivă) a Consiliului Concurenței[13].
Nesocotirea unor principii fundamentale ale dreptului național și european
Fie și la nivelul aparenței, Decizia Consiliului Concurenței suscită serioase discuții din perspectiva conformității ei cu principiul securității juridice, al protecției încrederii legitime și ne bis in idem, două fiind elementele definitorii pentru analiza acestor principii: existența Regulilor B.N.R. privind stabilirea ratelor de referinţă ROBID şi ROBOR și existența unei investigații anterioare care a fost închisă de Consiliul Concurenței prin constatarea inexistenței unei fapte anticoncurențiale în procedura de fixing a ROBOR.
În ceea ce privește Regulile B.N.R. privind stabilirea ratelor de referinţă ROBID şi ROBOR, trebuie precizat faptul că acestea au cunoscut o primă versiune în forma aplicabilă începând cu 6 martie 2008 și au suferit unele modificări tehnice începând cu 11 noiembrie 2019[14]. În ambele variante procedura de fixing presupune existența ferestrei de deschidere care permite vizualizarea de către fiecare bancă participantă a cotațiilor/ofertelor celorlalte bănci participante.
În ceea ce privește investigația anterioară, cu privire la care Consiliul Concurenței păstrează o tăcere totală, precizăm că acesta a desfășurat o amplă investigație declanșată în anul 2008 care a avut ca obiectiv posibile înțelegeri între băncile participante la procedura de fixing cu privire la ratele dobânzii cotate pentru calculul indicilor de referință.
Prin Raportul emis în 2011 și prin Ordinul Președintelui Consiliului Concurenței nr. 260/2013 de închidere a investigației anterioare s-a stabilit că transparența ferestrei de cotare nu generează îngrijorări de natură concurențială și că nu există temei pentru intervenția autorității de concurență. S-a reținut, în esență, că „sistemul tehnic permite o transparență ridicată a comportamentelor comerciale ale concurenților, făcând previzibilă intenția lor” și că, în acest context, „la dosarul investigației nu au fost identificate informații sau documente din care să reiasă că alinierea cotațiilor individuale ale băncilor este rezultatul unei înțelegeri comune/comportament concertat al participanților”.
Așadar, se reține faptul că investigația anterioară s-a finalizat cu „achitarea băncilor”, dar mai ales faptul că, deși sistemul tehnic de fixing al ROBOR presupunea și la momentul respectiv o transparență ridicată în ceea ce privește cotațiile băncilor participante, Consiliul Concurenței nu a calificat-o ca fiind un acord/faptă anticoncurențială.
Apreciem că aceste două elemente fac să planeze asupra Deciziei Consiliului Concurenței o puternică suspiciune de nelegalitate, prin nesocotirea unor principii fundamentale ale dreptului național și european.
Principiul securității juridice
Chiar dacă, la nivel doctrinar, s-a arătat că acest principiu este polivalent și greu de definit, existența lui, cu origini istorice în dreptul roman, este incontestabilă, deoarece apără ”siguranța” persoanei ca valoare care reflectă o nevoie de bază a omului[15]. Securitatea juridică presupune stabilitatea raporturilor juridice, ceea ce presupune existența unor norme juridice clare și accesibile, stabile și predictibile, iar, la nivelul măsurilor și actelor autorităților publice presupune predictibilitate și respectul pentru situațiile juridice trecute. Rolul acestui principiu este acela de a proteja particularii în relația cu autoritățile publice, precum și ordinea juridică. Este un principiu cunoscut Curții Europene a Drepturilor Omului, în special în materie de previzibilitate a legilor[16], precum și în materie procesuală, considerându-se că principiul securității raporturilor juridice decurge din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și constituie unul dintre principiile fundamentale ale statului de drept. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai statuat că, odată ce statul adoptă o soluție, aceasta trebuie să fie pusă în aplicare cu claritate și coerență rezonabile pentru a evita pe cât este posibil insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiectele de drept vizate de către măsurile de aplicare a acestei soluții.
Principiul securității juridice este, de asemenea, reținut la nivelul C.J.U.E., în special, în contextul în care un act este lipsit de certitudine sau predictibilitate sau când se pune în discuție aplicarea în timp a unei dispoziții de drept european.
Cu aplicare strictă în materia concurenței, este relevantă Hotărârea C.J.U.E. din 9 septembrie 2023, Cauza CIF, C-198/01, în care s-a reținut că:
„Dacă o legislație națională împiedică întreprinderile să adopte un comportament autonom susceptibil să prevină, restrângă sau distorsioneze concurența, trebuie constatat că, pentru a nu se încălca principiul general de drept comunitar al securității juridice, obligația autorităților naționale de concurență de a înlătura aplicarea unei astfel de legi anticoncurențiale nu poate expune întreprinderile vizate la nicio sancțiune, penală sau administrativă, în privința conduitei trecute, atunci când conduita era impusă de legea respectivă. Decizia de a înlătura aplicarea legii respective nu modifică faptul că legea a stabilit cadrul conduitei trecute a întreprinderilor. Legea continuă astfel să constituie, pentru perioada anterioară deciziei de înlăturare a aplicării sale, o justificare care protejează întreprinderile vizate de toate consecințele unei încălcări a articolelor 81 CE și 82 CE (…).
Nu poate fi vorba de o faptă anticoncurențială a întreprinderilor în cazul în care pretinsa conduită anticoncurențială nu era una autonomă, întrucât întreprinderile s-au conformat unor reglementări în materie, ceea ce exclude posibilitatea sancționării lor. În acest sens, în doctrină, s-a arătat că dependența juridică, în sensul că autonomia decizională a întreprinderii este împiedicată sau influențată într-o manieră semnificativă de dispoziții legale sau administrative, constituie o cauză de exonerare de răspundere[17].
În mod evident, nu este exclusă posibilitatea revizuirii și a modificării reglementărilor respective de către autoritățile publice, însă, tot principiul securității juridice impune ca o asemenea modificare să respecte principiul neretroactivității și să producă efecte doar pentru viitor, nefiind admisibilă aplicarea noilor reguli pentru trecut[18].
Raportat la Decizia Consiliului Concurenței, s-a reținut încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței nr. 21/1996, potrivit cărora: „Sunt interzise orice înţelegeri între întreprinderi, decizii ale asocierilor de întreprinderi şi practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care: a) stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii de tranzacţionare”. Textul corespunde art. 101 din TFUE.
Or, din perspectiva principiului securității juridice, Decizia Consiliului Concurenței apare ca fiind cel puțin bizară, în măsura în care Consiliul Concurenței ar reține existența unui acord obiectiv anticoncurențial între băncile participante (acord care ar avea per se un obiect anticoncurențial în sensul tezei I a articolului citat) motivat de faptul că așa-numita ”fereastră” de contribuție permite acestora vizualizarea reciprocă, în timp real, în perioada de fixing, a cotațiilor/ofertelor pentru stabilirea indicelui de referință ROBOR.
Regulile B.N.R. privind stabilirea ratelor de referinţă ROBID şi ROBOR au natura juridică a unui act administrativ unilateral cu caracter normativ, care respectă condițiile de claritate și predictibilitate și care sub aspectul reglementării, au asigurat în timp stabilitatea și continuitatea în ceea ce privește mecanismul de fixing.
Mai mult, stabilitatea mecanismului a fost asigurată chiar de Consiliul Concurenței care a închis investigația anterioară, reținând că regulile de fixing a ROBOR nu generează per se probleme din perspectiva legii concurenței, chiar dacă fereastra de deschidere permite vizualizarea reciprocă a cotațiilor/ofertelor băncilor participante.
Prin urmare, prin ipoteză, nu poate fi vorba de o înțelegere/un acord anticoncurențial prin obiectul lui, în sensul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, teza I (acord care ar avea ca obiect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenței prin fixarea prețului).
În acest context, apreciem că este exclus a se considera că, prin acordul ulterior pe care cele 10 bănci l-au dat de a participa la procedura de fixing ROBOR, acestea ar fi încheiat un acord anticoncurențial, deoarece un asemenea acord nu are decât valoarea unei puneri în executare a actului administrativ, respectiv a Regulilor B.N.R. De asemenea, nu întrunește trăsăturile unui asemenea acord nici faptul că băncile participante au fost consultate de B.N.R. în procedura de elaborare și de modificare a Regulilor din 2019. Aceasta a reprezentat o procedură legală și normală de consultare a băncilor[19], ca principale destinatare ale actului administrativ cu caracter normativ. Ideea că oricare bancă participantă s-ar fi putut retrage oricând este irelevantă, deoarece mecanismul de fixing era stabilit prin actul administrativ al B.N.R. cu putere de lege, ca autoritate centrală de reglementare și supraveghere, și, sub acest aspect, este irelevantă prezența uneia sau alteia dintre bănci privită individual, deoarece oricare ar fi fost banca participantă, mecanismul era același.
Rezultă că, în realitate, din perspectiva principiului securității juridice, nu suntem pe tărâmul unei pretinse fapte concurențiale, pentru că nu se poate vorbi de o inițiativă/autonomie a băncilor în sensul unei conduite anticoncurențiale, ci mai degrabă a unui conflict instituțional în care instituțiile de credit sunt prinse la mijloc, între Scila și Caribda. În timp ce, în viziunea Consiliului Concurenței, transparența pe care o presupune vizualizarea cotațiilor în timp real de către băncile participante ar fi malignă din punctul de vedere al liberei concurențe, în schimb, în viziunea B.N.R. transparența ar fi benefică, pentru că permite realizarea unor cotații realiste și elimină orice suspiciuni privind caracterul ocult al stabilirii indicelui ROBOR.
Fără a tranșa această chestiune, un argument în favoarea transparenței procedurii de fixing ar fi și acela că, din punct de vedere istoric, tocmai standardul ridicat de protecție a consumatorilor a impus reformarea legislației prin instituirea unui indice de referință public, transparent, care să înlocuiască indicele de referință al băncii. În această linie de gândire, transparența procedurii de fixing a ROBOR, prin vizualizarea cotațiilor între băncile participante, apare ea însăși ca o garanție a faptului că mecanismul de stabilire a ROBOR este unul transparent, iar nu ocult, și că, în orice caz, un asemenea mecanism nu poate să genereze prezumția unor înțelegeri anticoncurențiale oculte între băncile participante. Înțelegerile ilicite, respectiv comportamentul duplicitar anticoncurențial al întreprinderilor se nasc în condițiile în care există incertitudine privind funcționarea pieței și opacitate cu privire la conduita celorlalți jucători pe piață, tocmai din dorința de a elimina această incertitudine și de a asigura un control asupra prețului, prin restrângerea concurenței. Din această perspectivă, apare ca paradoxală ideea că tocmai o asemenea procedură de fixing a ROBOR, bazată pe transparență, ar sta la baza unor acorduri care, prin obiectul lor, restricționează concurența.
În acest context, se remarcă faptul că, în realitate, factorul de insecuritate juridică a fost generat exclusiv de Consiliul Concurenței care se dezice de soluția dată în investigația anterioară și ajunge la o concluzie diametral opusă. Dacă, în cadrul investigației anterioare, Consiliul Concurenței a apreciat că transparența cotațiilor nu ridică probleme anticoncurențiale per se, în cadrul investigației ulterioare realizează o recalificare a mecanismului, apreciind că însăși transparența ridicată a mecanismului ar constitui temeiul unui acord anticoncurențial prin obiectul lui.
Or, în acest context, schimbarea de viziune a Consiliului Concurenței și concilierea cu viziunea B.N.R. puteau și trebuiau să se realizeze la nivel instituțional și legal, iar nu prin sancționarea instituțiilor de credit participante la procedura de fixing, care au respectat Regulile B.N.R. și care, în temeiul aplicării principiului securității juridice, cât timp s-au bazat pe regulile B.N.R., ar trebui să fie la adăpost de acuzație și sancțiune.
În acest sens, Consiliul Concurenței avea, potrivit Legii concurenței nr. 21/1996 și Regulamentului de organizare și funcționare, atribuția de a emite un punct de vedere, de a sesiza oricând B.N.R. în vederea modificării normelor B.N.R. în acord cu legea concurenței, dacă ar fi apreciat că acestea nu sunt conforme. A realiza timp de 4 ani o investigație, în condițiile în care aprecia că Regulile B.N.R. nu ar fi fost conforme legii concurenței, pentru a decide apoi sancționarea băncilor participante și a face recomandări B.N.R. de modificare a normelor, apare ca un demers contrar bunei-credințe, un veritabil exces de putere din partea Consiliului Concurenței, de natură să aducă atingere gravă principiului securității juridice.
În sfârșit, este adevărat că, astfel cum s-a arătat în doctrină[20], atât autoritățile publice centrale, cât și cele locale pot „răspunde” administrativ, pentru încălcări, în temeiul Legii nr. 21/1996. Nu este vorba propriu-zis de o sancționare a autorităților publice, ci mai degrabă de obligarea acestora de a lua măsuri de natură să restabilească mediul concurențial normal (prin revocarea sau modificarea actului administrativ), cu posibilitatea Consiliului Concurenței (dacă situația nu se remediază pe cale grațioasă) de a acționa în instanță autoritatea publică în cazul în care nu se conformează deciziei de sancționare, pentru a obține anularea în tot sau în parte a actului administrativ, obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ sau pentru efectuarea unei alte operațiuni administrative. În acest context, situația generată de Decizia Consiliului Concurenței este una cu adevărat extrem de delicată la nivel instituțional și chiar sistemic, însă, dincolo de tensiunea între B.N.R. și Consiliul Concurenței în această privință, însăși poziția publică B.N.R. de asumare a Regulilor privind stabilirea ratelor de referință ROBID şi ROBOR constituie un element important în evaluarea dependenței juridice a instituțiilor de credit, ca și cauză de exonerare de răspundere a băncilor participante.
Principiul protecției încrederii legitime și ne bis in idem
Decizia Consiliului Concurenței apare ca fiind vulnerabilă sub aspectul legalității și din perspectiva principiului protecției încrederii legitime, respectiv a principiului ne bis in idem.
Conținut și aplicații în jurisprudența națională și europeană
Creație jurisprudențială, principiul protecției încrederii legitime, care este un reflex al principiului echității în dreptul administrativ, limitează puterea discreționară a autorității administrative, putând fi invocat de orice particular căruia autoritățile, prin conduita lor, i-au creat încrederea legitimă în privința aplicării, respectiv interpretării unor dispoziții legale pe care autoritățile în cauză le pun în aplicare în exercitarea activității lor. Fie că este privit ca o fațetă, fie ca un corolar sau doar complementar principiului securității juridice, principiul protecției încrederii legitime are o relativă autonomie în dreptul administrativ, fiind acceptat ca un principiu de sine-stătător, care presupune îndeplinirea unor condiții specifice în vederea aplicării lui. S-a spus că, dacă principiul securității juridice are un caracter predominant obiectiv, principiul protecției încrederii legitime are un pronunțat caracter subiectiv, prin protecția juridică a intereselor lezate ale particularilor, care s-au încrezut legitim în conduita autorităților publice.
Preluat din dreptul german, acest principiu este utilizat în dreptul european și în jurisprudența C.J.U.E. care l-a propagat pe larg[21].
Ilustrăm, în acest sens, considerentele Hotărârii din 16 ianuarie 2025 (Camera a cincea) în Cauza C-376/23 „Baltic Container Terminal” SIA:
„64 Potrivit unei jurisprudențe constante, principiul protecției încrederii legitime face parte din ordinea juridică a Uniunii și se impune oricărei autorități naționale însărcinate cu aplicarea dreptului Uniunii (Hotărârea din 14 iulie 2022, Sense Visuele Communicatie en Handel vof, C-36/21, EU:C:2022:556, punctul 26 și jurisprudența citată).
65 Rezultă că, la punerea în aplicare a dispozițiilor Codului vamal, autoritățile naționale sunt obligate să respecte acest principiu. Or, dreptul de a se prevala de principiul menționat aparține, ca un corolar al principiului securității juridice, oricărui particular aflat într-o situație în care o administrație l-a determinat să nutrească speranțe întemeiate. Pot da naștere unor asemenea speranțe, indiferent de forma în care sunt comunicate, informațiile precise, necondiționate, concordante și emise de surse autorizate și de încredere. În schimb, nimeni nu poate invoca încălcarea principiului încrederii legitime în cazul în care administrația nu i-a furnizat asigurări precise [a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 octombrie 2024, Lituania și alții/Parlamentul și Consiliul (Pachetul privind mobilitatea), C-541/20-C-555/20, EU:C:2024:818, punctul 616]. În plus, comportamentul unei autorități naționale însărcinate cu aplicarea dreptului Uniunii, care contravine unei dispoziții a dreptului Uniunii sau a dreptului național adoptat în temeiul dreptului Uniunii, nu poate justifica încrederea legitimă a unui operator economic (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iulie 2022, Sense Visuele Communicatie en Handel vof, C-36/21, EU:C:2022:556, punctele 27 și 28 și jurisprudența citată). (…)
67 În consecință, existând o astfel de practică, titularul se poate prevala de o încredere legitimă în conformitatea evidențelor sale cu articolul 178 din Regulamentul delegat 2015/2446. Aceasta poate fi situația în special în cazul în care autoritățile vamale i-au indicat în trecut titularului într-un mod precis, necondiționat și concordant că includerea în evidențele sale a datelor care să permită identificarea unei scrisori de trăsură CMR care conține această indicație era suficientă pentru a considera că acesta și-a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului menționat. Într-un asemenea caz, titularul poate avea o încredere legitimă în faptul că autoritățile vamale au eliminat, în conformitate cu articolul 178 alineatul (3) din Regulamentul delegat 2015/2446, obligația de a furniza unele dintre informațiile prevăzute la alineatul (1) al acestui articol.”
De asemenea, C.J.U.E.[22] a statuat că, în lipsa unei avertizări individuale și în timp util cu privire la încetarea unei practici tolerate de Comisie, amenda aplicată este contrară așteptării legitime a operatorului.
Aplicarea principiului protecției încrederii legitime a fost reținută și în jurisprudența națională, conducând la anularea actelor administrative prin care s-a realizat încălcarea acestui principiu. În acest sens, exemplificăm soluțiile din practica instanțelor naționale[23]:
(i) Hotărârea nr. 104/2024 din 21.08.2024 pronunțată de Curtea de Apel Brașov. Instanța a reținut că: „Principiul protecţiei aşteptării legitime si a securităţii juridice a fost statuat de C.J.U.E. în multiple decizii de speţă şi poate fi invocat de orice persoană, în măsura în care legislaţia comunitară sau conduita autorităţilor i-au creat acesteia „speranţe fondate”.
În esenţă, principiul protecţiei aşteptărilor legitime presupune posibilitatea contribuabilului de a prevedea rezonabil modalitatea de aplicare a legii, de a avea încrederea legitimă că aşteptările lui, derivate din reglementare și din modul în care se aplică legea, nu vor fi deturnate sau nu vor fi substanţial modificate.
Acest principiu face parte din ordinea juridică comunitară și este obligatoriu a fi respectat de autorităţile din statele membre ale Uniunii Europene.
În plus, inclusiv în virtutea principiului securității juridice, justițiabilul nu trebuie înşelat în aşteptările sale sau, altfel spus, aparența rezonabilă a unui drept sau a unei situații juridice trebuie să producă aceleaşi efecte ca și dreptul însuşi sau ca și situația.”
(ii) Hotărârea nr. 1882/2021 din 22.11.2021 pronunțată de Tribunalul Dolj. În esență, instanța a reținut în considerente că: „În cererea de chemare în judecată, reclamantul a invocat ca motiv de nulitate încălcarea principiilor securității juridice și protecției încrederii legitime.
Instanța arată că potrivit unei jurisprudențe constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, principiile securității juridice și protecției încrederii legitime trebuie să fie respectate de instituțiile Uniunii Europene, dar și de statele membre în exercitarea competențelor care le sunt conferite prin directivele Uniunii (a se vedea în acest sens în special Hotărârea Gemeente Leusden și Holin Groep, C-487/01 și C-7/02, EU:C:2004:263, punctul 57, Hotărârea „Goed Wonen”, C-376/02, EU:C:2005:251, punctul 32, precum și Hotărârea Elmeka NE, C-181/04-C-183/04, EU:C:2006:563, punctul 31).
În ceea ce privește principiul protecției încrederii legitime, dreptul de a se prevala de acest principiu se extinde la orice justițiabil pe care o autoritate administrativă l-a determinat să nutrească speranțe întemeiate prin furnizarea unor asigurări precise (a se vedea în acest sens Hotărârea Europäisch-Iranische Handelsbank/Consiliul, C-585/13 P, punctul 95, Hotărârea C.J.U.E. din cauza C-183/14, punctul 44, Hotărârea C.J.U.E. din cauza C-144/14, punctul 43).
În această privință, este necesar să se verifice dacă actele unei autorități administrative au dat naștere în percepția unui operator economic prudent și avizat unei încrederi rezonabile, iar în caz afirmativ trebuie să fie stabilit caracterul legitim al acestei încrederi (a se vedea în acest sens Hotărârea Elmeka, C-181/04-C-183/04, EU:C:2006:563, punctul 32, Hotărârea C.J.U.E. din cauza C-183/14, punctul 45, Hotărârea C.J.U.E. din cauza C-144/14, punctul 44).
Instanța reţine, din probatoriul administrat în cauză, că reclamantul a fost supus unor inspecții fiscale cu privire la aceleași aspecte fiscale, ca cele analizate în prezenta cauză.
Astfel, inspecţia fiscală desfăşurată asupra activității economice a contribuabilului, finalizată prin raportul de Inspecţie Fiscală nr. DJG_AIF-3059/30.06.2016 (prin care s-a verificat TVA pe perioada 04.04.2014-31.03.2016, ocazie cu care au fost prezentate în integralitatea lor actele notariale de apartamentare şi partaj voluntar) nu a dus la interpretarea dată în prezenta cauză, în sensul că partajul ar reprezenta în fapt un contract de vânzare sau orice alt contract.
După doi ani de la această inspecţie fiscală, prin Raportul de Inspecţie fiscală nr. DJGAIF1709 încheiat la data de 24.09.2018 s-a efectuat o nouă verificare cu privire la impozitul pe venit şi CASS, fiind verificată perioada 01.01.2013-31.12.2016, deci inclusiv actul de apartamentare și partaj voluntar şi, cu această ocazie, actele au fost calificate ca un partaj şi nicidecum ca un contract de vânzare- cumpărare.
Aşadar, existând atât R.I.F. (raportul de inspecție fiscală), cât şi decizii de impunere în care problema analizării actului de partaj voluntar a fost deja tranşată de către inspectorii fiscali, prin actele administrative anterioare reţinându-se că actul de partaj voluntar nu poate fi asimilat unei vânzari-cumpărări, instanţa apreciază că reclamantul din prezenta cauză poate fi considerat un operator economic normal de prudent și de avizat căruia i s-a creat o încredere rezonabilă în neaplicarea unor taxe și impozite suplimentare.
(iii) Hotărârea nr. 16/2021 din 16.03.2021 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș. „Chiar dacă verificările efectuate de aceste organisme nu înlătură prerogativele Autorităţii de Management de a reverifica documentaţia în cauză, Curtea apreciază că această reverificare nu se poate face cu încălcarea principiului încrederii legitime a contribuabilului care și-a fundamentat comportamentul pe o aparență născută din comportamentul anterior al administrației față de el.
Administrația are obligaţia de a-și defini în mod clar exigențele și de a-și respecta angajamentele luate, iar comportamentul anterior al acesteia are consecinţe, creând o anumită aparenţă pe care contribuabilul de bună-credinţă îşi poate fundamenta propriul comportament.
Verificările anterioare efectuate de cele trei autorităţi menţionate au fost de natură să creeze în percepţia reclamantei, operator economic prudent şi avizat, o încredere rezonabilă că documentaţia de atribuire îndeplineşte toate condiţiile de legalitate. Infirmarea concluziilor celor trei autorităţi menţionate prin controlul efectuat de pârâtă şi stabilirea existenţei unor abateri, deşi anterior documentaţiile în discuţie au fost avizate favorabil ca respectând legislaţia internă şi comunitară, constituie o încălcare a principiilor protecţiei încrederii legitime şi securităţii juridice care decurge din jurisprudenţa C.J.U.E.
Acest principiu este regăsit constant în jurisprudența instanțelor europene, ceea ce arată importanța conferită de aceste instanțe protecției încrederii legitime a particularilor, deși nu există o reglementare legală a principiului în discuție.
Dintre numeroasele decizii pronunțate de C.J.U.E., în care s-a dat relevanță principiului protecției încrederii legitime a particularilor, Curtea aminteşte Hotărârea din 12 iulie 1957, prin care C.J.U.E. a stabilit că principiul încrederii legitime are prioritate asupra interesului instituțiilor publice de a reveni asupra propriilor decizii, recomandând statelor membre să nu revoce actele administrative care au conferit drepturi subiective persoanelor interesate, tocmai pentru a ocroti încrederea acestora în stabilitatea drepturilor dobândite.
În acest sens, prin Decizia sus menționată, C.J.U.E. a statuat că „[…] în acest caz, din moment ce dreptul individual este legitim, necesitatea de a păstra încrederea în stabilitatea situației astfel create prevalează asupra intereselor unei administrații care dorește să își inverseze decizia.”
Principala condiție a aplicării principiului protecției încrederii legitime este „încrederea” care este legitimă în măsura în care este întemeiată pe un act, o practică sau o situație juridică anterioară deciziei administrației publice. Desigur, ipoteza tipică este aceea a unui act administrativ care fundamentează încrederea legitimă a particularului și este sursa cea mai puternică a încrederii. La rândul lui, actul administrativ poate să fie individual sau normativ. Actul administrativ individual poate constitui temeiul aplicării acestui principiu, cu condiția să fie un act favorabil particularului și să nu fie afectat de o clauză de revocare sau de o sarcină stabilită în favoarea particularului[24]. Principiul încrederii legitime se opune, în cazul actelor administrative individuale, revocării acestora intempestive, de natură să prejudicieze așteptările legitime ale particularilor. În ceea ce privește actele administrative normative, se consideră că acestea, în principiu, nu pot crea așteptări legitime particularilor, dată fiind puterea discreționară a administrației de a le modifica/abroga. Însă, modificarea/ abrogarea nu trebuie să producă efecte retroactive asupra situațiilor juridice definitiv consumate (aplicarea principiului neretroactivității, ca și componentă a securității juridice este însă distinctă de principiul protecției așteptărilor legitime), însă principiul analizat poate să își găsească aplicare în cazul așa-numitei ”retroactivități aparente”, adică atunci când se pune problema aplicării unor situații speciale, în curs de derulare[25].
Incidența principiului protecției încrederii legitime în cazul Deciziei Consiliului Concurenței. Ne bis in idem?
Principiul protecției încrederii legitime poate fi analizat și aplicat în raport cu Ordinul anterior al Consiliului concurenței de achitare a instituțiilor de credit, care este incontestabil un act administrativ individual și definitiv în sensul Legii concurenței, în condițiile în care nu a fost atacat de instanță la epoca respectivă.
Prealabil, însă, având în vedere materia contravențională specială în care a fost emis ordinul anterior, se poate pune în discuție, cu prioritate, aplicarea cu prioritate a principiului ne bis in idem care, însă, presupune o analiză comparativă a celor două proceduri sub aspectul faptelor analizate.
Cu privire la aplicarea acestui principiu, prin Hotărârea din 30 ianuarie 2025, în cauza C-205/23 (Engie România SA împotriva ANRE), C.J.U.E. s-a pronunțat în sensul că:
„Articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene coroborat cu articolul 52 alineatul (1) din aceasta trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca unui furnizor de gaze naturale să i se impună, în temeiul unor legislații naționale diferite care transpun Directiva 2009/73 și, respectiv, Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului („Directiva privind practicile comerciale neloiale”), două sancțiuni care trebuie calificate drept „sancțiuni de natură penală pentru fapte identice”, cu condiția:
– să existe norme clare și precise ce permit să se prevadă care acte și omisiuni pot face obiectul unui cumul de proceduri și de sancțiuni, precum și să se asigure coordonarea între cele două autorități competente;
– cele două proceduri în discuție să se fi desfășurat în mod suficient de coordonat, într-un interval de timp scurt, și
– toate sancțiunile aplicate să corespundă gravității contravențiilor.”
C.J.U.E. a avut în vedere că, potrivit articolului 50 din Carta drepturilor fundamentale a UE, „nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea”. Acest drept fundamental, expresie a principiului ne bis in idem, interzice cumulul atât de procese penale, cât și de sancțiuni care prezintă o natură penală, pentru aceleași fapte și împotriva aceleiași persoane.
Curtea reține fără echivoc că art. 50 din cartă „nu se limitează numai la procedurile și la sancțiunile care sunt calificate drept „penale” de dreptul național, ci acoperă – independent de o asemenea calificare în dreptul intern – și procedurile și sancțiunile care trebuie considerate ca având o natură penală ca urmare a naturii înseși a infracțiunii sau a gradului de severitate a sancțiunii pe care persoana în cauză riscă să o suporte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 martie 2022, bpost, C-117/20, EU:C:2022:202, punctele 25 și 26, precum și jurisprudența citată). Acest grad de severitate trebuie să fie apreciat în funcție de pedeapsa maximă prevăzută de dispozițiile relevante (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 septembrie 2023, Volkswagen Group Italia și Volkswagen Aktiengesellschaft, C-27/22, EU:C:2023:663, punctul 53, precum și jurisprudența citată).”
Prin urmare, pentru asimilarea unei materii cu materia penală în vederea aplicării acestui principiu, Curtea are în vedere două criterii alternative: cel al naturii înseși a infracțiunii sau a gradului de severitate a sancțiunii. Cu privire la criteriul referitor la natura încălcării, Curtea a reținut că acesta presupune „să se verifice că sancțiunea în discuție urmărește printre altele o finalitate represivă, independent de împrejurarea că ea urmărește și o finalitate preventivă. Astfel, este de însăși natura sancțiunilor penale ca acestea să urmărească atât reprimarea, cât și prevenirea comportamentelor ilicite. În schimb, măsuri care se limitează la a repara prejudiciul cauzat prin fapta ilicită în cauză nu prezintă natură penală (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 septembrie 2023, Volkswagen Group Italia și Volkswagen Aktiengesellschaft, C-27/22, EU:C:2023:663, punctul 49, precum și jurisprudența citată).”
Or, sub acest aspect, nu există niciun dubiu că procedura prevăzută de Legea concurenței nr. 21/1996 este asimilată materiei penale, deoarece sunt îndeplinite ambele criterii, respectiv atât criteriul referitor la natura însăși a încălcării (fiind evident că sancțiunile aplicate au o finalitate represivă, iar nu doar preventivă), cât și gradul de severitate a sancțiunii, date fiind amenzile exorbitante aplicate. Aceasta înseamnă că principiul ne bis in idem este aplicabil, cu atât mai mult cu cât art. 50 din Cartă are în vedere explicit ipoteza în care persoana a fost deja „achitată”.
Principiul prezintă relevanță în ceea ce privește chestiunea încălcării legii concurenței sub aspectul transparenței ridicate a ferestrei de deschidere în cadrul procedurii de fixing, care permitea fiecărei bănci participante să vizualizeze cotațiile celorlalte bănci, cu privire la care Consiliul Concurenței s-a pronunțat anterior în sensul că nu ridică probleme din punctul de vedere al legii concurenței.
În cazul în care, din analiza comparativă a celor două proceduri, nu s-ar reține îndeplinirea tuturor condițiilor referitoare la identitatea celor două proceduri, pe considerentul că, de exemplu, faptele investigate nu ar fi aceleași cu cele care au făcut obiectul investigației anterioare, deoarece vizează o conduită ulterioară închiderii investigației anterioare (perioada noiembrie 2018 – la zi), precum și Regulile B.N.R. adoptate ulterior și aplicabile începând cu data de 11 noiembrie 2018, oricum principiul protecției juridice a încrederii legitime ar trebui aplicat în ceea ce privește factorul comun al celor două proceduri care vizează, în esență, procedura de fixing bazată pe transparența cotațiilor, ca element de continuitate, care a fost analizată anterior de Consiliul Concurenței și cu privire la care a decis că nu contravine per se legii concurenței, în sensul că nu reprezintă un acord anticoncurențial prin obiectul lui, în sensul art. 5 alin. (1) lit. a din Legea concurenței nr. 21/1996.
În aceste condiții, apreciem că o recalificare ulterioară a procedurii de fixing, ale cărei coordonate esențiale au fost menținute prin Regulile B.N.R. din 2019, în sensul că transparența ridicată a cotațiilor între băncile participante la procedură ar constitui un acord anticoncurențial prin obiectul lui, echivalează cu o revocare intempestivă a calificării juridice date prin ordinul anterior de „achitare”, de natură să aducă atingere principiului protecției intereselor legitime ale băncilor participante.
Mai mult decât atât, Ordinul anterior al Consiliului Concurenței a fost de natură să creeze inclusiv B.N.R., ca emitent al Regulilor, confortul că aceste Reguli sunt conforme cu legea concurenței, ceea ce face ca „încrederea legitimă” a băncilor participante să fie cu atât mai puternică, în condițiile în care chiar autoritatea publică de reglementare și supraveghere s-a bazat pe soluția de „achitare” anterioară a Consiliului Concurenței.
Rezultă că, în realitate, pentru a fi în prezența unui acord anticoncurențial prin obiectul lui, Consiliul Concurenței ar fi trebuit să probeze indubitabil existența unui asemenea acord anticoncurențial autonom, independent de procedura de fixing.
Sub acest aspect, două precizări finale pot fi utile.
În primul rând, în ceea ce privește analogia care s-ar putea realiza cu jurisprudența Comisiei și a C.J.U.E. în materia EURIBOR, care probabil au constituit surse de inspirație pentru Consiliul Concurenței, trebuie precizat faptul că, astfel cum rezultă din Hotărârea Curții (Camera a treia) din 12 ianuarie 2023, prin care s-a soluționat definitiv acțiunea în anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 24 septembrie 2019, problematica în această cauză era distinctă de cea analizată de Consiliul Concurenței, deoarece nu s-a pus în discuție mecanismul însuși de fixing a EURIBOR, respectiv transparența cotațiilor, ci a unui veritabil acord anticoncurențial autonom, ceea ce se pare că în cazul investigației Consiliului Concurenței nu a existat, din moment ce nu s-a reținut, conform poziției oficiale a Consiliului Concurenței un „cartel” în sens clasic, ci doar un pretins și controversat schimb de informații sensibile.
În al doilea rând, în ceea ce privește schimbul de informații între băncile participante prin Hotărârea din 29 iulie 2024 (Camera a cincea), în cauza C-298/22, Banco BPN/BIC Português SA ș.a. împotriva Autoridade da Concorrência, C.J.U.E. a statuat că:
„Articolul 101 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că un vast schimb de informații reciproce și lunare între instituții de credit concurente, intervenit pe piețe care prezintă o concentrare puternică, precum și bariere la intrare și care privește condițiile aplicabile operațiunilor realizate pe aceste piețe, în special diferențele de rată a dobânzii de creditare și variabilele de risc, actuale și viitoare, precum și cifrele de producție individualizate ale participanților la acest schimb, în măsura în care, cel puțin, aceste diferențe de rată care au făcut obiectul schimbului sunt cele pe care aceste instituții intenționează să le aplice în viitor, trebuie calificat drept restrângere a concurenței prin obiect.”
Cu privire la schimburile de informații sensibile, Curtea a reținut că „un schimb de informații a cărui comunicare ar fi devenit, pe de altă parte, obligatorie printr-o reglementare națională nu poate aduce atingere articolului 101 TFUE, în măsura în care un astfel de schimb nu este susceptibil să producă o influență pe piață dincolo de cea deja ocazionată ca urmare a respectării acestei reglementări și pentru care întreprinderile avute în vedere nu pot fi considerate răspunzătoare.”
Precizăm că, în această cauză, în discuție nu era mecanismul de fixing a indicelui de referință, ci însăși marja fixă din structura dobânzii, cu privire la care, în principiu, băncile au deplina autonomie comercială.
Prin urmare, nu poate fi vorba de o aplicare prin analogie a acestei soluții, în condițiile în care mecanismul ROBOR presupune un mecanism de participare a celor 10 bănci și Reguli adoptate de B.N.R. și care, prin ipoteză, nu se plasează în zona autonomiei de voință.
Sub acest aspect, având în vedere că dobânda variabilă este formată din partea variabilă (ROBOR care este unic și se aplică de toate instituțiile de credit) și partea fixă pe care fiecare bancă o stabilește în mod autonom în contract, nu putem să nu remarcăm faptul că libera concurență pe piața împrumuturilor în RON este garantată tocmai prin partea/marja fixă a dobânzii, cu privire la care fiecare instituție de credit își menține deplina libertate comercială. Prin urmare, mecanismul de stabilire a ROBOR, ca și mecanism oficial, sub supravegherea B.N.R., oricât de discutabil ar fi sub anumite aspecte, inclusiv sub aspectul unui potențial schimb de informații, nu poate să fie, prin ipoteză, deturnat pentru a realiza un obiectiv anticoncurențial, respectiv un acord, chiar în interiorul mecanismului de fixing, susceptibil să producă o influență anticoncurențială semnificativă de piață, din moment ce libera concurență este asigurată și garantată de libertatea deplină pe care instituțiile de credit o păstrează cu privire la marja fixă la încheierea contractului ca și componentă principală, esențială, cu o pondere semnificativă în continuare în structura prețului creditului și cu privire la care funcționează regulile liberei concurențe. În acest context, nu se vede cum s-ar putea reține, dincolo de mecanismul reglementat de fixing a ROBOR, o restrângere a liberei concurenței printr-o pretinsă faptă anticoncurențială a băncilor participante la procedura de fixing, cu scopul de a crește valoarea indicelui ROBOR pentru a-și maximiza profiturile proprii în detrimentul celorlalte bănci concurente neparticipante la procedură, din moment ce indicele ROBOR, odată fixat, se aplică în tot sistemul financiar-bancar. O creștere a ROBOR profită, așadar, tuturor instituțiilor de credit, iar nu doar băncilor participante. Ceea ce face diferența de la o bancă la alta este tocmai marja fixă, element care nu a fost niciodată în discuție și cu privire la care este asigurată pe deplin libera concurență pe piața creditării.
[1] La data redactării articolului, Decizia Consiliului Concurenței nu era motivată.
[2] A se vedea propunerea legislativă (înregistrată la Senat sub nr. B399/17.06.2026) pentru compensarea financiară a consumatorilor de credit prejudiciați ca urmare a unor practici anticoncurențiale, disponibil aici.
[3] A se vedea Comunicatul de presă al Consiliului Concurenței, disponibil aici.
[4] Directiva 2008/48/CE a fost abrogată şi înlocuită prin Directiva 2225/2023 privind contractele de credit de consum şi de abrogare a Directivei 2008/48/CE. Potrivit art. 48 (1) din Directiva 2225/2023, ”Statele membre adoptă şi publică, până la 20 noiembrie 2025, actele cu putere de lege şi actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive. Statele membre comunică de îndată Comisiei textul dispozițiilor respective. Acestea aplică respectivele dispoziții începând cu 20 noiembrie 2026.” Directiva 2225/2023 este disponibilă aici.
[5] Disponibilă aici.
[6] Este vorba de Benchmark Regulation, adică Regulamentul (UE) 2016/1011 al Parlamentului European și al Consiliului din 8 iunie 2016 privind indicii utilizați ca indici de referință în cadrul instrumentelor financiare și al contractelor financiare sau pentru a măsura performanțele fondurilor de investiții și de modificare a Directivelor 2008/48/CE și 2014/17/UE și a Regulamentului (UE) nr. 596/2014.
[7] Disponibile aici. Aceste Reguli au înlocuit vechile Reguli din 6 martie 2008. Au fost aduse modificări din punct de vedere tehnic, însă, în esență, mecanismul de fixing este același.
[8] A se vedea P. Craig, Gráinee de Búrca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudență și doctrină, Editura Hamangiu, 2017, p. 1129.
[9] Pus în aplicare prin Ordinul Președintelui Consiliului Concurenței nr.1511/2023, publicat în Monitorul Oficial cu numărul 1090 din data de 4 decembrie 2023, cu modificările și completările ulterioare Versiune în vigoare la 31 ianuarie 2026, ultima modificare prin Ordinul Președintelui Consiliului Concurenței nr. 2565/2025, disponibil aici.
[10] Pus în aplicare prin Ordinul Președintelui Consiliului Concurenței nr. 407/2019, Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 13 mai 2019, versiune în vigoare la 31 ianuarie 2025, disponibil aici.
[11] A se vedea, A. Almășan, op. cit., p. 201.
[12] Sentința nr. 1091/2020 din 27 octombrie 2020, Curtea de Apel București, Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.
[13] A se vedea și Avizul Consiliului Legislativ care reține, cu privire la propunerea legislativă, că: ”aceasta prezintă deficiențe semnificative sub aspectul proporționalității, al clarității și al garanțiilor efective pentru respectarea drepturilor consumatorilor de credit, în ceea ce privește mecanismul de compensare, în situația in care, „urmare a implementării unor practici anticoncurențiale ori a unor erori de calcul a dobânzilor aplicate, în derularea contractului de credit, consumatorul de credit a fost prejudiciat”, după cum vom arăta în cele ce urmează. În lipsa unei fundamentări economice și juridice, apreciem că, în forma prezentată, proiectul este susceptibil să genereze dificultăți în aplicare, practici neunitare, conflicte de competență între autoritățile implicate, întrucât normele sunt lipsite de stabilitate juridică și sunt de natură să aducă atingere calității legii.” Disponibil aici.
[14] Disponibile aici.
[15] Pentru dezvoltări, a se vedea I. Păsculeț, Principiul încrederii legitime în dreptul administrativ, Editura Hamangiu, 2025, p. 68-75.
[16] A se vedea hotărârile din 4 mai 2000, 25 ianuarie 2007, 24 mai 2007 și 5 ianuarie 2010 pronunțate în cauzele Rotaru împotriva României (paragraful 52), Sissanis împotriva României (paragraful 66), Dragotonoiu și Militaru-Pidhorni împotriva României (paragraful 34) și Beyeler împotriva Italiei (paragraful 109).
[17] A se vedea A. Almășan, op. cit., p. 88-89.
[18] A se vedea și Hotărârea C.J.U.E. din 11 noiembrie 1997, Comisia și Republica Franceză c. Ladbroke Racing Ltd, cauzele conexate C- 359/95 P și C-379/95 P, EU:C:1997:531. Hotărârea C.J.U.E. din 14 octombrie 2010, Deutsche Telekom AG c. Comisia, C-280/08 P, EU:C:2010:603.
[19] A se vedea art. 31 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 24/2000, potrivit căruia la adoptarea actului normativ, acesta va face referire și la consultările derulate în vederea elaborării proiectului de act normativ, organizațiile și specialiștii consultați, esența recomandărilor primite.
[20] A se vedea A. Almășan, op. cit., p. 201-204.
[21] Pentru dezvoltări cu privire la acest principiu, a se vedea excelenta monografie a doamnei I. Păsculeț, op. cit.supra.
[22] Hotărârea din 12 noiembrie 1987, Ferriere San Carlo/Comisia, C-344/85, EU:C:1987:486, pct. 12–13.
[23] Soluțiile sunt disponibile pe portalul rejust.ro.
[24] A se vedea I. Păsculeț, op. cit., p. 95.
[25] A se vedea I. Păsculeț, op. cit., p. 105.
Articol preluat de pe Juridice.ro
COMMENTS