Ciprul este a treia insulă, după Islanda şi Irlanda, scufundată în faliment după aceeaşi reţetă greşită, a sectoarelor bancare umflate peste măsură, precum partea nevăzută de sub apă a unui iceberg. Prima soluţie pentru salvarea ţării, propusă de troika internaţională (FMI, UE şi BCE) – naţionalizarea unei părţi din depozitele garantate la nivel european, de sub 100.000 de euro, s-a dovedit nefericită şi a născut aşa-zisul „precedent Cipru”.
Chiar dacă în final, datorită indignării publice şi a opoziţiei parlamentului cipriot, doar economiile peste plafonul garantat vor avea de suferit, un hazard moral ca un viscol tăios dinainte de Paşti s-a răspândit fulgerător în toată Europa, dând frisoane celor care au depozite în bănci şi declanşând un efect de contagiune, inclusiv în România.
De ce ne-a fost frică n-am scăpat
Dar adevărata lovitură sub centură a venit câteva zile mai târziu, când autorităţile cipriote au decis să aplice şi românilor acelaşi tratament ca deponenţilor din Cipru, deşi pentru clienţii sucursalelor cipriote din Grecia şi Marea Britanie s-au găsit soluţii, astfel încât aceştia să nu aibă deloc de suferit. Ştirea că Bank of Cyprus România se închide o săptămână în vederea vânzării a fost şocantă, chiar dacă este vorba de o bancă mică! S-a materializat, din păcate, cel mai mare pericol la adresa sistemului bancar, acela ca o bancă-mamă să nu-şi mai poată susţine o sucursală din România, asupra căreia BNR nu are niciun fel de control, după cum atenţiona de mult Nicolae Cinteză, şeful supravegherii băncilor din cadrul BNR: „Eu de 2 ani spun că principalul risc ce planează asupra sistemului bancar românesc este cel venit de afară. După cum avertizam şi în februarie, la o conferinţă cu jurnaliştii organizată de Piaţa Financiară la Sinaia, pericolul este reprezentat de capacitatea acţionarului de a sprijini banca. În cazul Ciprului, e clar că băncile din această ţară nu-şi mai pot susţine nici sucursala (Bank of Cyprus) şi nici filiala de aici (Marfin Bank). Pentru filială putem lua nişte măsuri, fiind sub controlul nostru, dar în privinţa sucursalei nu putem face nimic, pentru că directiva europeană şi legislaţia internă spun că măsurile pot fi luate doar de Cipru”.
Cinteză menţionează că sucursala Bank of Cyprus e prea mică pentru a afecta sistemul bancar românesc, are doar 0,7% din totalul activelor acestuia. „Mi-e teamă însă să nu fie afectată, din punct de vedere al credibilităţii, relaţia deponenţilor cu celelalte sucursale. Mi-a mai fost teamă să nu contamineze într-un fel şi băncile cu capital grecesc, dar nu s-a întâmplat nimic. Şi oricum, băncile cu capital grecesc nu au probleme, totul e rezolvat acolo şi toate au statut de subsidiare, astfel încât avem controlul asupra lor”, menţionează el. Competenţa BNR în privinţa sucursalelor e limitată la regimul rezervelor minime obligatorii şi la indicatorii de lichiditate. „Dacă în privinţa acestor două elemente găsim probleme raportate la legislaţia românească, aliniată la cea europeană, nici măcar nu avem dreptul să luăm măsuri, obligaţia noastră fiind să informăm banca-mamă şi autoritatea de supraveghere pentru ca acestea să îndrepte lucrurile. Dacă problema continuă, anunţăm din nou autoritatea de supraveghere şi solicităm să dispună băncii-mamă înlăturarea problemelor. Dacă acestea se menţin, conform OUG nr.99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, putem interzice sucursalei să desfăşoare operaţiuni pe teritoriul României“, adaugă Cinteză.
În aceste condiţii, trebuie găsite soluţii alternative, aşa cum au făcut englezii sau grecii: în Marea Britanie, depozitele sucursalei Laiki au fost transferate la Bank of Cyprus, care acolo are statut de subsidiară, iar în Grecia, cele două bănci cipriote au fost cumpărate de Piraeus, deponenţii fiind astfel salvaţi. La noi, Banca Transilvania este cea care a transmis o ofertă de preluare a Bank of Cyprus România, în condiţiile în care banca cipriotă deţine 8,9% din acţiunile băncii româneşti, care are, la rândul său, o sucursală la Nicosia.
Ce schimbă „precedentul Cipru”
Indiferent de modalitatea în care se va rezolva cazul Bank of Cyprus, un lucru e sigur: precedentul Cipru ar putea schimba, cel puţin pe termen scurt, nu doar percepţia oamenilor privind siguranţa depozitelor în bănci, ci şi încrederea în sucursalele băncilor străine. Zadarnic vor spune toţi că Ciprul este un caz special, de paradis fiscal şi offshore, şi că ceea ce s-a întâmplat acolo nu se poate replica în alte ţări europene. Aşa cum investitorul este un „animal fricos”, după cum îi place guvernatorului Mugur Isărescu să-l citeze pe Keynes, deponenţii din toate ţările devin de-a dreptul panicaţi când aud că s-ar putea să-şi piardă banii din bănci. Pentru că micul deponent nu gândeşte la fel ca un mare investitor atunci când îşi face un depozit: el nu îşi pune problema riscurilor cu care s-ar putea confrunta o bancă, într-un anumit moment sau într-o atare situaţie. Nici nu ar avea suficientă expertiză pentru acest lucru. Instituţiile de supraveghere ar trebui să facă acest lucru! Nu doar românii au acest comportament, după cum vom vedea în continuare, iar greşelile cetăţenilor unei ţări nu prea ţin loc de lecţie pentru cei din alte state.
Trei insule, trei soluţii
Ciprul este a treia insulă europeană care suferă un colaps catastrofic al sectorului bancar, după Islanda şi Irlanda, unde deponenţii au pierdut bani, dar guvernele au adoptat măsuri de salvare diferite. În cazul Irlandei, a fost vorba de un bail-out (ajutor extern), pe când în Islanda a fost un bail-in, adică forţarea creditorilor şi a deponenţilor să accepte pierderi. După izbucnirea crizei financiare mondiale de la finalul lui 2008, primele trei mari bănci din Islanda au devenit insolvente, după ce au ajuns la active de 980% din PIB-ul ţării, cu peste 10 ori mai mult decât cele din SUA. Băncile din Irlanda au ajuns la 440% din PIB, faţă de Cipru, cu aproximativ 800%. Guvernul Islandei, care nu este în zona euro, a refuzat să ajute băncile şi le-a lăsat să falimenteze. Deponenţii din ţară garantaţi au fost protejaţi, dar celor neasiguraţi din străinătate le-au fos impuse pierderi substanţiale. Printre aceştia s-au aflat deponenţi din Marea Britanie şi Olanda, precum şi multe bănci străine care au finanţat băncile din Islanda.
Irlanda a acţionat altfel, oferind garanţii tuturor creditorilor băncilor sale, ceea ce a obligat-o să ceară ajutor de la FMI la finalul lui 2010. Abia recent ţara a început procesul de lichidare a unor bănci insolvente.
Ca şi băncile din Islanda, care au strâns depozite externe prin deschiderea de bănci pe internet în Marea Britanie şi Olanda, băncile din Cipru au reuşit să atragă depozite într-o mare proporţie datorită statutului său de paradis fiscal, cu doar 10% taxă pe profit, dar şi a dobânzilor ridicate la depozite pentru că aveau câştiguri ridicate din titlurile de stat greceşti pe care le-au achiziţionat masiv, strategie care le-a fost fatală.
Precedentul Cipru va diminua, cel puţin pe termen scurt, până ce criza actuală va fi uitată, şi apetitul investitorilor şi firmelor pentru paradisurile fiscale. După cum a declarat guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, dar şi preşedintele ING, Mişu Negriţoiu, cei care au depozite de peste 100.000 de euro în bănci sunt investitori, nu deponenţi, aşadar îşi asumă nişte riscuri şi au nişte griji pe care nu trebuie să le purtăm şi noi. De asemenea, este o ocazie pentru guverne să dea o lecţie concetăţenilor care vor să-şi scoată capitalurile din ţară. Prim-vicepremierul rus Igor Shuvalov a declarat că guvernul nu va ajuta persoanele fizice şi companiile care au pierdut bani în băncile din Cipru, în condiţiile în care o mare parte au profitat de tratamentul fiscal favorabil, iar unii au încercat să fugă de autorităţile fiscale. Ruşii au cele mai multe dintre cele 19 miliarde de euro deţinute în băncile din Cipru de către cetăţenii din ţările din afara zonei UE. Şi băncile din afara Europei deţin depozite de 13 miliarde de euro, din cele 38 de miliarde deţinute în total de bănci.
Nu a fost o surpriză pentru analişti
Analiştii au avertizat încă de anul trecut că Ciprul va trebui salvat şi că guvernul nu va putea suporta singur nota de plată, astfel că deponenţii din bănci vor fi taxaţi. Peterson Institute for International Economics spunea, înaintea izbucnirii crizei din Cipru, că Europa nu va fi de acord să salveze această ţară în stilul Irlandei, pentru că guvernul ar fi împovărat cu o datorie prea mare, de 150-200% din PIB, ceea ce i-ar periclita viitorul economic, cu preţul salvării deponenţilor şi creditorilor din afara UE şi a modelului de banking offshore. Aşadar, pentru iniţiaţi, măsurile luate în Cipru nu au fost o surpriză.
Din raţiuni economice, pentru Cipru a fost mai potrivită soluţia mai apropiată de cea a Islandei. Sistemul bancar cipriot era de 8 ori mai mare decât PIB-ul ţării, faţă de 4 ori al Irlandei şi de 10 ori al Islandei. În acelaşi timp, datoria Ciprului era de 70% din PIB în 2011, mult mai mare faţă de cea de 30% a Islandei şi de 25% a Irlandei, înaintea crizei. Ciprul nu-şi putea permite, pur şi simplu, un bailout tip irlandez. Iniţial, nevoile Ciprului erau de 17 miliarde de euro, din care 10 miliarde pentru bănci şi 7 pentru finanţarea deficitului, ceea ce ridica datoria ţării la 100% din PIB.
În ianuarie 2012, BCE şi banca centrală a Ciprului au acordat băncilor cipriote asistenţă financiară de urgenţă de 9,1 miliarde de euro, jumătate din PIB-ul ţării, insuficient însă pentru ca acestea să nu intre în colaps în acest an. Aşa încât salvarea acestora nu poate fi realizată fără încărcarea facturilor contribuabililor ciprioţi şi impunerea unor pierderi adiţionale creditorilor. Acesta este preţul pentru o ţară membră a unei uniuni monetare cu o bancă centrală independentă cu adevărat, ce poate să se împotrivească tentativelor de finanţare monetară. Normele europene nu i-a permis Ciprului, pe de altă parte, să-şi protejeze doar deponenţii interni. Băncile cipriote deţin obligaţiuni de doar 10% din PIB, 1% din totalul datoriilor, un nivel minuscul, ceea ce face ca soluţia impunerii de pierderi pe deţinătorii de titluri, cum a fost cazul Greciei, să fie inutilă. Potenţialii contributori la restructurarea băncilor ar fi putut fi doar deponenţii din zona euro, care deţin 73,6 miliarde euro, 57% din totalul datoriilor băncilor, reprezentând peste 400% din PIB, şi creditorii din afara zonei euro, care deţineau 35 miliarde euro, 27% din totalul datoriilor băncilor, şi aproape 200% din PIB. (vezi graficul)
Dar poate că mai important decât stabilirea unui precedent este este evitarea altuia, şi anume acela că pentru salvarea Ciprului nu a fost utilizat Mecanismul European de Stabilitate (ESM), înfiinţat anul trecut pentru a deveni principalul mecanism de salvare în criza datoriilor europene, alături de asistenţa pentru lichidităţi de urgenţă (ELA) a Băncii Centrale Europene. Dacă ar fi făcut-o, băncile cu probleme din alte ţări ar fi fost încurajate să-şi continue comportamentul riscant, în speranţa că vor fi recapitalizate în caz de necesitate. În schimb, ESM a finanţat guvernul din Cipru, care a fost obligat astfel să treacă la restructurarea băncilor. Întrucât guvernele naţionale sunt cele care trebuie să suporte cea mai mare parte a căderii băncilor, autorităţile de reglementare naţionale vor fi mai atente pentru a releva mai devreme riscurile şi nu vor fi tentate să acopere problemele până când vine ESM.
Ce urmează?
Ca şi în cazul Greciei, se pune întrebarea dacă nu ar fi mai bine pentru Cipru să renunţe la euro, o variantă respinsă, până acum, de oficialii ţării. Krugman, un cunoscut critic al euro, este de părere că Ciprul ar trebui să renunţe la moneda unică, pentru că altfel va urma o criză de durată până când ţara va clădi un nou model de export, după prăbuşirea celui bancar. Fundamentele economiei Ciprului devin mult mai proaste decât ale Greciei, din cauza imploziei sistemului bancar, astfel că şi măsurile de austeritate ar putea fi mai drastice decât în Grecia. Dar în ciuda ororilor evidente cu care ţara urmează să se confrunte, politicienilor le va fi frică să facă pasul în necunoscut, apreciază Krugman.
Prin deprecierea abruptă a monedei locale, procesul de revenire a economiei va fi accelerat, pentru că exporturile şi inclusiv pachetele de servicii de turism vor deveni mai ieftine şi mai atractive. Ciprul este o economie foarte deschisă, cu doar două surse majore de exporturi: turismul şi sectorul bancar, care a dispărut. Problema este că renunţarea la euro este prea dificilă, deşi modelul cipriot ar fi putut reprezenta un pas spre ruperea cercului vicios dintre problemele băncilor şi datoriile guvernelor.
COMMENTS