Daniel Apostol, editorialist, analist economic și expert în politici publice, prim-vicepreședinte ASPES
Ai 11.000 de euro de dat? Este factura pe care statul ți-a pus-o în cârcă pentru a plăti doar dobânzile eșecului politic.
Imaginați-vă următoarea scenă, comună în multe familii din România: este ziua de salariu. Iei banii, te așezi la masă și începi să socotești. Ai câștigat, să zicem, 4.000 de lei. Dar, când te uiți pe caietul de datorii, vezi că în luna care a trecut ai cheltuit 7.000 de lei. Diferența? Ai luat-o cu împrumut de la vecini sau de la bancă, doar ca să pui mâncare pe masă, să achiți întreținerea, gazele, curentul. Acum, vecinul bate la ușă. Nu vrea doar banii înapoi, vrea și o „atenție” (dobânda) pentru că te-a păsuit. Problema este că, după ce îi dai datoria și dobânda, nu-ți mai rămân bani nici de pantofi pentru copii, nici să repari mașina de spălat sau gardul care stă să cadă. Cam așa arată, la scară mică, dezechilibrul financiar al multor familii românești. Dar tot cam așa arată, la scară mare, situația economiei României.
Mulți dintre noi spunem: „Ce treabă am eu cu datoria externă? Eu nu m-am împrumutat de la nicio bancă străină!”. Realitatea este că statul s-a împrumutat în numele nostru. În acest moment, datoria externă totală a României a ajuns la amețitoarea sumă de 227,5 miliarde de euro. Statul s-a împrumutat anul trecut cu 45.000 de euro pe minut! Dacă am împărți această sumă la toți românii, de la nou-născuți la pensionari, fiecare dintre noi poartă în spate o povară de peste 11.300 de euro.
De ce ne doare acest lucru? Pentru că, deși producem mai mult (PIB per capita este de aproximativ 18.500 de euro), o mare parte din această bogăție este doar pe hârtie. În realitate, statul român consumă pe datorie. La fel ca românul care își cumpără mașină nemțească din bani împrumutați, în timp ce acoperișul casei îi plouă.
Cea mai mare dramă nu este doar suma împrumutată, ci costul ei. Statul român a ajuns să plătească anual peste 10 miliarde de euro (50,5 miliarde de lei) doar pe dobânzi. Ce înseamnă 10 miliarde de euro? Înseamnă spitale regionale care nu se mai construiesc; sute de kilometri de autostradă care rămân doar desene pe hartă; înseamnă școli de la sat unde copiii încă merg la toaletă în curte. Acești bani nu se duc în dezvoltarea țării, ci „se ard” pur și simplu pentru a plăti încrederea celor care ne-au împrumutat. Este ca și cum ai munci o săptămână pe lună doar ca să plătești dobânda la cardul de credit, fără să apuci să stingi vreodată datoria principală.
De ce nu simțim că o ducem mai bine?
Relația dintre datorie și sărăcie este simplă și brutală. Atunci când statul cheltuiește mai mult decât produce (deficitul bugetar), trebuie să acopere gaura. Cum o face? Se împrumută mai scump, ceea ce pune presiune pe bănci să crească ratele la creditele noastre, ale tuturor. Crește taxele, ceea ce înseamnă că din salariul tău brut, în mână îți rămân tot mai puțini bani. Și cumva, profită și de inflație (scumpirile la toate produsele și serviciile), acea taxă ascunsă ce „mănâncă” puterea de cumpărare a tuturor.
Deși pe hârtie suntem mai bogați decât acum 10 ani, sentimentul general este de sufocare. De ce? Pentru că dezvoltarea noastră este frânată de această „bilă de fier” legată de picior. Un stat care face datorii de aproape 60% din PIB și dă 8% din buget pe dobânzi este un stat care a pierdut controlul asupra viitorului său.
Tu nu poți trăi la infinit cu un salariu de 4.000 de lei și făcând cheltuieli de 7.000. Vine un moment în care vecinul și bancherii nu-ți mai bat la ușă cu zâmbetul pe buze, ci cu somația. Pentru România, acel moment nu este departe. Este revoltător faptul că trei decade la rând o întreagă clasă politică a tratat bugetul țării ca pe un bancomat personal de scos voturi, preferând să cumpere liniște socială prin consum pe datorie în loc să clădească o economie care să stea pe propriile picioare. Această iresponsabilitate cronică a transformat guvernarea într-un exercițiu de supraviețuire de la un împrumut la altul, în timp ce singura „viziune” reală rămâne aruncarea notei de plată pe umerii cetățeanului de rând.
Prea puțin dintre politicienii care s-au prins în coaliția de guvernare dau semne că înțeleg cu adevărat că statul nu are banii lui. Are doar banii tăi, ai mei, ai celor simpli de pe stradă și, din păcate, banii pe care i-a luat deja din viitorul nepoților noștri. Prea puțini politicieni doresc să repare asta. Restul vor doar să le meargă în continuare bancomatul de scos voturi.
Iar tu, eu, el, ea, noi toți rămânem în cârcă cu factura de 11.000 de euro.
COMMENTS