România a înregistrat sistematic un rezultat negativ al execuției bugetare pe parcursul ultimilor 20 de ani. Practic, s-a încetățenit ideea de normalitate a deficitului bugetar, singura discuție fiind referitoare la mărimea acestuia. De fapt, pe termen lung, ar trebui să avem un echilibru între venituri și cheltuieli. Altminteri, tot ce acumulăm punctual, din varii motive (justificate sau nu), se va transla în plăți sistematice de dobânzi. Plăți care au ajuns să consume în 2022 nu mai puțin 2,1% din PIB (atenție, 70% din spațiul permis de regula Maastricht a celor 3%) iar în 2023 au reprezentat 1,9% din PIB. Adică o treime din minusul consemnat în finanțele publice.
De fapt, contrar rezultatelor mai recente, România s-a încadrat în cerința specifică de macrostabilitate în 11 din ultimii 20 de ani. Dacă intervalul 2008 – 2011 este imputabil în principal crizei financiare mondiale, seria ultimilor cinci ani are un început în zona roșie fără legătură cu epidemia de Covid. După care, spre desosebire de ieșirea anterioară în decor, cu caracter temporar, a ajuns să permanetizeze sistemul cheltuielilor fără corespondență în venituri.
Din păcate, după anul 2015, în care am îndeplinit pentru ultima dată cerințele de trecere la moneda unică europeană (altminteri, prevedere înscrisă în tratatul de aderare), situația finanțelor publice s-a deteriorat semnificativ. Cea mai mică valoare a datoriei publice în intervalul analizat a fost exact în anul aderării, 2007, respectiv 11,9% din PIB. A urmat triplarea acestui procentaj în deceniul următor, cu un salt în perioada de pandemie și creșterea lentă dar sigură spre limita de 50% din PIB.
De reținut, acum am ajuns să purtăm cu noi povara unor unor împrumuturi luate și de mult cheltuite (dacă vă mai amintiți, de-abia anul trecut am terminat de rambursat celebra sumă de aproape 20 miliarde euro luat pentru a ne salva în criza din 2009). Practic, consumul din trecut ne împiedică să facem investiții pentru viitor.
Din 2016 încoace, paradigma a fost reducerea taxării prin diverse metode, de la scăderea nivelului și până la tot felul de scutiri discreționare, simultan cu creșterea cheltuielilor publice, îndeosebi prin majorarea nesustenabilă a pensiilor, cu mult peste ritmul (altminteri foarte bun) de creștere economică.
Refacerea treptată a echilibrului bugetar presupune, pe cale de consecință, creșterea încasărilor la buget și păstrarea avansului beneficiilor promise (electoral) în limita posibilităților indicate de creșterea prognozată a PIB. Creșterea încasărilor se poate face eficient , potrivit efectului dat de dimensiunea încasărilor pe anul trecut, la nivelul CAS (circa 158 miliarde lei) și TVA (104 miliarde lei).
În pofida atenției exagerate acordate public, impozitarea progresivă nu ar avea mare lucru de adus în plus, în condițiile în care impozitul pe salarii și venit a reprezentat doar 40 miliarde lei iar costurile suplimentare de administrare ar fi semnificative. Mai degrabă impozitarea capitalului (doar 28 miliarde lei aduși la buget) , căruia îi revine partea majoritară din rezultatul economic ( contrar situației din țări precum Germania sau Franța) ar fi de luat în calcul (compensarea salariaților deține doar 37% din PIB).
Cât despre partea de cheltuieli, nu face sens atât reducerea celor 133 miliarde lei cu bugetarii (care, în treacăt fie spus sunt în număr insuficient raportat la populație) cât limitarea asistenței sociale ajunsă la 195 miliarde lei. Cu încadrarea ei strictă, prin lege, în limita veniturilor colectate cu scop expres pentru plata pensiilor în bugetul asigurărilor sociale de stat.
Drept referință, un CAS de 30% în loc de 25%, o cotă standard de TVA de 20% cu minime excepții la 10%, impozitarea dividendelor cu 20% (adică reducerea decalajului sumelor care revin efectiv beneficiarilor de la 77% în cazul profitului și 57% în cazul salariului la „doar” 67% -57%) și stabilirea valorii punctului de pensie nu arbitrar, din pix, ci după ce se împarte suma bugetată la numărul punctelor adunate în sistem, ar trebui să constituie liniile de acțiune pentru reducerea deficitului public.
Altminteri, se conturează tot mai clar scenariul grec, cu diferența importantă că noi nu suntem în Zona Euro iar corecția o pot face piețele internaționale mult mai brutal. Pentru că aceste deficite publice făcute sistematic an de an nu sunt doar o vorbă goală cu care ne-am obișnuit ci trebuie finanțate de cineva sau cumva. Asta ne costă foarte mult pe termen lung și ne expune unor „șocuri neplăcute”. Cel mai bine ar fi să trăim pe banii altora într-o măsură din ce în ce mai mică, preferabil spre deloc.
COMMENTS