Scris într-o epocă a imperiilor solide, a înfruntărilor declarate și a împăcărilor solemne, Război și pace, al lui Tolstoi, pornea de la o premisă pe care modernitatea târzie a contorsionat-o până la caricatură: că „războiul” și „pacea” sunt stări distincte, recognoscibile, cu praguri morale clare și cu o memorie a rușinii. La el, războiul este experiență totală, care topește destine, răstoarnă ierarhii și demască vanități. Iar pacea este aspirație fragilă, dar inteligibilă, legată de sens și responsabilitate, nu de statistică sau rating. Recitirea de azi nu mai e doar exercițiu de istorie, ci test de vocabular: cât mai înseamnă, pentru noi, aceste două cuvinte, când trăim într-un prezent care le folosește ca etichete pe cutii? Între „Napoleonul” zugrăvit de Tolstoi și „hibrizii” de astăzi, diferența nu este doar de tehnologie, ci de conștiință: acolo unde romanul vede consecințele, prezentul sare direct la concluzii. Titlul ne biciuie, deci: atunci când confunzi războiul cu o știre și pacea cu o pauză publicitară, pierzi tocmai instrumentul de a pricepe lumea.
În dicționarele p(r)ostmoderne, războiul și pacea nu mai funcționează ca antonime morale, ci ca termeni compatibili, chiar interșanjabili, ca două produse dintr-un asortiment de pe același raft. Războiul devine „preventiv”, „asimetric”, „umanitar”, „hibrid”, iar pacea, „monitorizată”, „condiționată”, „temporară”, „revizuibilă”. Această polisemie bolnavă nu îmbogățește limbajul, ci îl neutralizează: nu mai avem morți, ci „pierderi colaterale”; nu invazii, ci „dinamici regionale”; nu frică, ci „atenție-și-îngrijorare”. Și mai și avem „operațiuni speciale” (precum în Ucraina, așa și-n Venezuela). Ambiguitatea încetează să fie finețe intelectuală și devine tehnică de guvernare: dacă sensurile alunecă, responsabilitatea se evaporă. Într-o asemenea limbă, războiul poate fi purtat fără să fie declarat, iar pacea poate fi proclamată fără să fie trăită. Dicționarul nu mai descrie, ci prescrie letargie, iar ambiguitatea (ne) pregătește acceptabilitatea, într-un nou episod al „banalității răului” (Arendt), care nu s-a născut din și nu a murit în lagăre.
În acest peisaj semantic degradat, Donald Trump nu reprezintă o anomalie, ci e un amfitrion. Când rebranduiește Department of Defense în Department of War (ce clausewitzian sună adresa web – war.gov!), el dă înapoi ceasul civilizației postbelice până în antichitatea barbară. Spune „război” acolo unde alții spun „securitate” și refuză limbajul amortizat al diplomației (formule moi, verbe pasive, intenții bune). Gestul irită nu pentru că ar fi fals, ci fiindcă e brutal de onest: barbaritatea lui e sinceritatea abruptă, fără pudră lexicală. Trump e un tolstoian sucit: nu caută vreun sens al istoriei, ci randamentul ei imediat. În loc de morală, contabilitate; în loc de tragedie, retitrare; în loc de datorie, show. Rebrandingul nu este doar glumă de campanie, ci pedagogie a cinismului: dacă schimbi eticheta, schimbi și așteptarea publicului. Îți spui dinainte că vei face război și ceri aplauze pentru consecvență. În felul lui, demontează convenția limbajului frumos, înlocuind-o cu estetica urâtului aferent unei lovituri date direct în… laringe.
Aceeași logică îl face și impresar al păcii: nu pacea ca reconciliere, ci pacea ca produs tranzacționabil, cu termen de valabilitate nespecificat, un contract care poate expira odată cu prima trezire cu fața la cearșaf, după o noapte grea de pupături și păruieli pe Truth Social. Se înfiripă, astfel, o mândrețe de spectacol planetar – amestec de teatru și tombolă –, în care se vând bilete scumpe la Consiliul Păcii (Board of Peace) pentru o promisiune fragilă, cu sume de până la un miliard de dolari per loc „la lojă” (altminteri, te așezi la „strapontină”), așteptând să umfli potul (sau măcar să nu te umfle plânsul). Războiul și pacea par că se integrează pe verticală într-același circuit al puterii-și-profitului: Ministerul de Război induce tensiune, iar Consiliul Păcii o monetizează. În final, nu se opun, ci colaborează, precum două companii dintr-un conglomerat. Ca mușteriu, dacă plătești, primești culcuș (securitate) și un os de ros (prosperitate); dacă nu, baftă! La tombola asta teatrală se mai „servesc” și taxe vamale, apropo.
În decorul acesta, desantul Președintelui României, Nicușor Dan, la Washington, D.C. capătă o semnificație dureros de românească: „privitor ca la teatru”, prezent ca protocol, absent ca voință, atent să nu strice decorul. Și totuși, „acolo”. Periferiile își confundă prudența cu înțelepciunea și discreția cu influența, apoi se miră că rămân în figurație, cu rol fără replică. Eminescu „glosa” profetic în a sa Glosă: lumea este un soi de scenă, timpul, ireparabil și nereperabil, ne mai joacă repetitiv renghiuri, iar noi învățăm să nu ne implicăm din cale-afară, să „privim”, să așteptăm să „treacă”. Doar că și-n piesa asta biletele se vând scump, iar tăcerea costă: se plătește în vulnerabilități, în dependențe, în umilințe. În timp ce alții revopsesc ministerele și vând pacea la bucată, noi – România – trebuie să decidem unde stăm (sau ne stă) mai bine: în sală, pe scenă, în culise? Aplaudaci sau butaforie, actori sau regizori – „roluri” să tot fie. Sau dacă teatrul ne-o fi prea greu de „jucat”, avem soluții. Tombola. Păcăneaua. Bingo!
Octavian-Dragomir Jora este profesor universitar doctor la Academia de Studii Economice din București, redactor-șef al jurnalului Œconomica, fondator al revistei The Market for Ideas (themarketforideas.com) și președinte al Asociației Piața Ideilor.
COMMENTS