-->

Mircea Ursache, Vicepreşedinte ASF: lumea pare că a uitat cum era România în 1990

Mircea Ursache, Vicepreşedinte ASF: lumea pare că a uitat cum era România în 1990

Oamenii cu har sunt cei care scriu istoria, oriunde sunt puşi sau oriunde îi prind schimbările istorice de regim şi paradigmă. Pentru că valoarea răzbeşte oricâte oprelişti i s-ar pune. E şi cazul actualului vicepreşedinte al Autorităţii de Supraveghere Financiară, Mircea Ursache, persoană care a jucat roluri cheie în procesul de transformare a unei economii centralizate într-una capitalistă. Probabil că cel mai important moment al carierei sale ţine de poziţia de şef al privatizărilor, deţinută la un moment dat.

Cum vedeaţi la momentul decembrie 1989 economia României? Aveam destule fabrici şi uzine şi multă producţie. Ce era greşit?

E un lucru care mă surprinde în toate analizele jurnalistice de orice gen şi chiar în serialele de televiziune. Toată lumea pare că a uitat cum era România în 1990. La Revoluţie, România era ţara cu cel mai centralizat sistem economic răsăritean. Nu se putea face nicio investiţie dacă nu era prinsă în planul naţional unic de dezvoltare. Toate investiţiile din acea vreme depăşiseră de multe ori graniţele de rentabilitate şi utilitate şi căpătau amprenta investiţiilor megalomane, care au înghiţit extraordinar de mulţi bani. Şi nu mă refer numai la Casa Poporului. Lipsa dezbaterii publice asupra problemelor României era un fapt generalizat. În timp ce Iugoslavia, Ungaria şi Polonia construiau autostrăzi, investiţiile din România erau de o cu totul altă natură. Practic nu exista oraş mijlociu şi mare care să nu dezvolte un anumit tip de industrie, inclusiv industrie uşoară unde lucrau femei.
Cred că dacă mai adăugăm aici că nu criteriile de rentabilitate erau cele care dirijau viaţa economică, ci cele de rambursare a creditului extern, ca urmare a acordului cu Fondul Monetar Internaţional, vedem că întreaga economie era substituită unui singur ţel – acela de a face valută şi de a echilibra financiar sectoarele economice ale României. Erau sectoare rentabile, dar şi altele foarte păguboase care erau beneficiarele unor returnări de valută ca urmare a exporturilor.
Mai erau şi alte restricţii. Lumea uită că nu puteai să produci orice. Producţia era limitată şi pentru că la nivelul comunităţii economice dependente de tratatul de la Varşovia erau limitate producţiile. Costurile nu erau importante. Dacă exista undeva, oriunde, ceva care se putea transforma rapid în lichiditate, atunci era mai puţin important cu ce costuri.
Din această cauză, economia românească ajunsese să producă pe stoc, prosperau datoriile între sectoarele economice şi nu se sinchisea nimeni de ele. Aşa le-am şi găsit în 1990.

De aici şi piedici în a le privatiza…

Când a început procesul de privatizare, am văzut că toate marile unităţi economice aveau datorii uriaşe la gaze, la energie electrică, la buget. Astfel, legiuitorul român, care trebuia să decidă ce face cu această industrie, a avut o mare problemă. CAER-ul a dispărut. Deci nu mai puteai merge pe o piaţă care îţi cumpăra contingentul tău de anumite produse. Relaţiile cu ţările africane şi asiatice au încetat, în special ca urmare a faptului că acele state erau debitoare faţă de România. Nu mai aveau nici un interes să-şi ramburseze datoriile. S-a pus problema ce se va face cu cele 11.200 de unităţi economice pe care statul le-a preluat în 1990. A venit o soluţie, la presiunea societăţii, de a da 30% dintre acţiuni poporului. Efectele abia astăzi se văd, când în piaţă avem cinci fonduri de investiţii care nu răspund sub nicio formă misiunii căreia au fost încredinţate. Nu în sensul rău al cuvântului, ci în sensul în care foarte mulţi oameni nici nu mai ştiu de existenţa cupoanelor pe care le-au primit. Potrivit Depozitarului Central, 6 milioane de certificate nici nu au fost revendicate.
Anii 1990-1991 au fost puternic convulsionaţi de mişcări sociale. Legiuitorul era supus unei mişcări osmotice a străzii. Populaţia României era obişnuită să aibă imediat de muncă după terminarea facultăţii. Cei care nu aveau studii superioare erau absolvenţi ai unei şcoli profesionale şi erau imediat înghiţiţi de industrie. Exista, paradoxal, o protecţie socială neexplicitată. Faptul că muncitorii puteau pleca într-o vacanţă în ţară, să-şi cumpere în rate o maşină sau o casă, era o formă de protecţie socială tacită dată de regim. Ruperea bruscă din 1989 a obligat legiuitorul român să gândească o lege a privatizării, numită aşa mai mult pentru impactul media. Aveam de fapt de-a face cu un proces de transfer al proprietăţii statului către privat.

Era cu adevărat privatizare sau o cosmetizare de ochii FMI şi ai Băncii Mondiale?

Era un act tipic de vânzare în care statul, care mai avea 70% din economia naţională, vindea pachete de acţiuni. Sincer să fiu, nu ştiu ce a fost în capul celor care au gândit legea la momentul respectiv. A fost o combinaţie de factori puşi în această operă a privatizării din care cel mai puţin important a fost preţul cu care s-a vândut. Cine nu vrea să recunoască asta face o mare greşeală. Nu este vorba de un reproş. Au fost nişte circumstanţe care au determinat realizarea acestei legi. Legea de privatizare miza pe faptul că trebuiau puse condiţii ca activitatea agentului economic vândut să continue cel puţin 5-10 ani, să păstreze numărul de angajaţi şi obiectul de activitate. Este ca şi cum aş vinde astăzi un apartament, dar i-aş impune noului proprietar să primească înăuntru numai rudele de gradul I şi să nu schimbe mobila. Societatea a acceptat la început aceste condiţii pentru că România a intrat imediat în nişte acorduri cu organismele internaţionale care au finanţat operaţiunile de privatizare. Autoritatea de privatizare, Fondul Proprietăţii de Stat, APAPS şi AVAS nu au făcut privatizările după bunul plac. A existat un acord. România începea să se alinieze unor politici europene şi în legislaţie s-au mai pus nişte condiţii referitoare la investiţia minimă, dar şi altele referitoare la mediu. Era evident că niciuna dintre aceste companii, în regimul de dinainte de 1989, nu îndeplinea condiţiile europene de mediu. A ieşit o lege pe care în nici un caz nu ar fi profesionist să o catalogăm în vreun fel. Gândeam altfel atunci şi gândim altfel azi. Niciuna dintre guvernările alternative, stânga şi dreapta, nu a schimbat legislaţia. Asta înseamnă că fie a convenit structurilor puterii, fie a fost luată ca o cutumă. Au apărut mici modificări care au completat legea, pentru că urma aderarea la Uniunea Europeană.

Se putea face mai mult, existau soluţii pentru ca România să fie astăzi mai departe şi mai bine decât este?

La aceste întrebări ar trebui să răspundă cei care au făcut legislaţia. Existau deja nişte modele. Se puteau lua exemplele altor state sau se putea apela la consultanţa unor corporaţii internaţionale. Astăzi, indiferent de domeniu, tranzacţiile sunt conduse de consorţii internaţionale, de intermediari şi nu de autorităţile statului. Autoritatea alege un consorţiu de consultanţi care derulează procesul. Este foarte greu de spus dacă în acei ani ne-ar fi trecut prin cap astfel de soluţii.
Mi se pare că un lucru ar fi putut fi evitat. Dacă până în 2004 am avut de reproşat o serie de privatizări nereuşite, întrebarea este de ce nu ne-am mutat cu casa direct în zona pieţei de capital. Dacă a funcţionat prost, de ce nu s-a apelat la altceva? Aveam la dispoziţie o altfel de soluţie. Nu cred că cineva poate să răspundă la această întrebare. Piaţa a arătat şi arată că cele mai transparente şi profitabile privatizări au fost cele de pe piaţa de capital. Au fost şi erori.
Pe de o parte, procesul a fost bun pentru că a asigurat pentru un număr de ani o protecţie socială a oamenilor. După zece ani, cumpărătorul a racordat situaţia la nevoile economice. A asigurat o producţie internă într-o trecere lentă. Sigur, pe măsură ce entităţile economice româneşti au început să dispară, a luat avânt importul.
Cu toate că sumele din privatizări nu au fost cele mai bune, România a reuşit să stingă datoriile publice interne, pentru că sumele din privatizare erau folosite în acest scop, nu intrau la bugetul consolidat.

Au fost alegerile potrivite în ceea ce priveşte noii proprietari?

În afară de dispariţia companiilor din industrie, un lucru nefast a fost şi acela că într-o perioadă atât de scurtă a fost transferat atât de mult. Aceasta a condus la aducerea în scenă a unei serii de oameni de rea credinţă, oameni veniţi la căpătuială în România, care au prăduit mare parte dintre unităţile economice. Exemple elocvente din media ar fi: ARO, IPRS Băneasa etc. Aş putea menţiona cu uşurinţă şi alte 20-30 astfel de cazuri.
Despăgubirile au fost iarăşi un moment aparte. Cum nu am urmat un model nici în cazul privatizărilor, nu am urmat vreunul nici aici. România a ales o cale proprie: restituirea terenurilor din administraţiile locale şi din administraţia domeniilor statului, precum şi a activelor să se facă printr-un procedeu care a încercat, în măsura posibilului, să amâne cât se poate de mult restituirile în natură. A fost una dintre marile probleme ale celor deposedaţi abuziv. Dacă existau acele active, de ce să îi despăgubeşti cu contravaloarea acestora sau cu acţiuni la companii şi să nu le restitui acele active? Sigur că există o explicaţie. Restituirea în natură era un proces extraordinar de greoi. La 1 iunie 1948, la naţionalizarea mijloacelor de producţie a avut loc şi etatizarea băncilor. Toţi agenţii economici aveau şi credite bancare. Avem exemple de fabrici mari, de exemplu cea de la 23 August, care făceau armament cu tehnologii moderne şi evident că evaluarea lor însemna sume mari. Această legislaţie proprie românească a dus pentru o perioadă foarte lungă de timp la mari nemulţumiri sociale. Practic, abia astăzi putem vorbi despre o despăgubire corectă la Fondul Proprietatea, unde valoarea acţiunilor a depăşit 0,80. Să nu uităm însă că, ani de-a rândul, valoarea la care au fost vândute acţiunile, pe o piaţă gri, a fost de 0,25-0,30 lei. Asta a creat, de fapt, şi un grup de investitori care nu aveau nicio legătură cu marii proprietari. Foarte mulţi au ajuns să deţină acţiuni ca urmare a cumpărării drepturilor litigioase.
Cred că modelul de restituiri pe care România ar fi trebuit să-l ia şi să-l aplice este cel german. La unificare, Germania s-a trezit cu o avalanşă de solicitări de distribuiri de proprietăţi confiscate abuziv de RDG. Atunci a dispus înfiinţarea unui fond obligatar. Statul german a emis obligaţiuni. Acestea au fost eşalonate pe mai mulţi ani, cu o perioadă de graţie de trei ani. După trei ani şi-a stabilit cât poate bugetul să suporte să transforme obligaţiunile în mărci. Germania a făcut asta pentru a nu-şi încărca deficitul bugetar.
Acum văd partea plină a paharului. Fondul Proprietatea este principalul nostru furnizor de lichiditate pe piaţa bursieră. Este unul dintre cele mai puternice fonduri de investiţii din Europa.

Sistemul bancar românesc a evoluat aproape tot timpul mai bine decât economia. Care ar fi motivaţia? Puteau fi totuşi evitate falimentele de prin anii ’90?

A existat un interes mare pentru tot sistemul bancar european de a investi în sistemul bancar românesc. Au fost, de asemenea, câteva gesturi pe care statul român le-a făcut mai mult decât în oricare alt domeniu. Nu am fi avut niciodată un BCR-Erste puternic dacă statul român nu ar fi luat creanţele neperformante de la Bancorex şi le-ar fi dus la AVAB. Şi exemple mai sunt. Statul român s-a încărcat cu datorii, a emis titluri de stat pe care le-a dat cumpărătorilor, ceea ce a permis acestora să ia portofolii curate.
În economie nu s-a întâmplat asta. Am făcut foarte puţin pentru degrevarea agenţilor economici care se privatizau. Am încercat să preluăm nişte creanţe de la Romgaz şi Electrica, dar foarte puţine, pentru că între timp distribuitorii de gaz şi energie se privatizau şi nu mai aveam cum. Apoi, în 2003 au fost preluate toate creanţele de la Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, care era înglodată în debite de recuperat. Era într-o situaţie limită. Am preluat la AVAB tot portofoliul neperformant. Ultimul element de intervenţie a statului a fost curăţarea CEC de un balast imens, miile de deponenţi de la FNI. Fără aceasta, CEC ar fi fost astăzi o bancă cu probleme. Sistemul bancar a evoluat mult mai bine pentru că a avut o susţinere mult mai mare. A şi profitat foarte mult de pe urma boom-ului economic şi a ţinut în umbră piaţa de capital.

Cum putem echilibra pe viitor raportul sistem bancar-piaţă de capital?

Piaţa de capital, care este o sursă de finanţare a agenţilor economici, ca peste tot în lume, a rămas undeva în urmă. În Polonia sunt 23 de bănci listate, la noi 3. Numărăm pe degete agenţii mari privaţi care sunt tranzacţionaţi pe bursa din Bucureşti. Astăzi suntem într-o perioadă de căutări de soluţii pentru a revigora piaţa de capital, şi nu neapărat sub pretextul trecerii de la statutul de piaţă de frontieră la cel de piaţă emergentă, ci pur şi simplu dintr-un alt motiv: tot ce se întâmplă pe piaţa bursieră este cel mai transparent lucru posibil. O rămânere în expectativă a pieţei de capital ar conduce într-un timp nu foarte îndepărtat la înghiţirea acesteia de către o piaţă de capital dezvoltată din Europa. Tendinţa europeană de astăzi nu este către dezvoltarea unor burse regionale, ci a unor burse naţionale puternice, care să asigure condiţiile de finanţare pentru agenţii economici. În prezent, suntem în sfârşit pe drumul cel bun – un emitent principal, statul român, a regăsit bursa, fiind activ în ultimul an şi jumătate. După 2004, statul român a dispărut total de pe piaţă. Cred că este bine că a reintrat. România are mult să ofere. Nu în ultimul rând, cred că o majorare de capital la CEC, unde statul să aibă maximum 51%, ar revitaliza banca. Cred că există mulţi bani în piaţă şi că ofertele de recapitalizare a CEC-ului prin majorarea capitalului social ar fi o măsură benefică pentru sistemul bancar şi pentru finanţarea industriei.

Dacă ar fi să punem pe un masterplan acei factori ce pot duce România în următorii 25 de ani peste media UE, care ar fi cei mai importanţi? Ce resurse interne putem capacita în acest sens?

Cred mult în proiectul statelor unite europene. Cred că România va arăta peste 25 de ani ca un stat european, cu monedă unică europeană şi cu un sector industrial mult mai fărâmiţat decât astăzi. Micile entităţi economice care vin, de exemplu, din zona de componente auto, componente pentru telefoane mobile, vor continua. Forţa de muncă din România va fi în continuare sub costurile cu forţa de muncă din Europa. Aceasta va atrage investitori în România.
Sectoarele financiare vor rămâne la un nivel relativ. Nu o să mai asistăm la deschideri spectaculoase de noi bănci. Este suficient ce avem. Apoi, în agricultură vom câştiga din ce în ce mai mult teren. Pe măsură ce marii proprietari vor cumpăra teren, vom reasigura cele nouă milioane de km de irigaţii pe care le-am avut până în 1990. Dar va fi un alt sistem.
Mai cred şi că populaţia României va vorbi minimum două limbi străine. Şcolile din străinătate vor fi tot mai mult deschise pentru români. Văd deja o astfel de tendinţă. Cred că şi nivelul salariului mediu va încetini exodul minţilor inteligente. Poate că vom avea şi o viaţă politică mai civilizată. Avem multe de făcut. Cred că altă generaţie le va face. Ar fi necesară o strategie pentru România în 2030-2040. Până atunci, trebuie să scoatem 2014 din context, pentru că este un an aparte sub aspect electoral.

COMMENTS

WORDPRESS: 0
DISQUS: 0