Sunt un mare și constant admirator al celui care a fost omul cheie din spatele aderării României la UE. Un interviu cu profesorul Vasile Pușcaș este o adevărată provocare și îl consider cel mai valoros expert în problematica integrării europene. Și, recunosc, că nu înțeleg de ce experiența sa și cunoștințele sale de netăgăduit, nu sunt folosite de actualii guvernanți în folosul României. În aceste zile, când se discută aprins despre aderarea Republicii Moldova și a Ucrainei la UE, am dorit să auzim și părerile domniei sale despre aceste negocieri, despre cum poate România să-și consolideze relațiile cu democrațiile occidentale și UE, despre actualele conflicte militare care pun sub semnul întrebării pacea mondială. Și deși, spune Vasile Pușcaș, „ decizia recentă a Consiliului European și a celorlalte instituții europene de a repune în mișcare procesul de extindere a Uniunii Europene nu poate estompa nesăbuințele, neputințele și neștiința liderilor europeni din cei 20 de ani care au trecut”, domnia sa rămâne optimist, „fiind convins că ar putea să revitalizeze întregul proces de integrare europeană și să repună Uniunea Europeană pe calea pe care au imaginat-o Părinții ei Fondatori. Doar să existe lideri europeni având valoarea și caracterul acelora!”
Publicăm mai jos interviul apărut în revista „Piața Financiară” nr. 12/2023.
- Aveți o vastă expertiză în ceea ce privește problematica extinderii UE și aderării noilor state membre: cum vedeți acest proces de extindere acum, după ce s-au făcut primii pași de către Ucraina și Republica Moldova? Ar trebui tratată „la pachet” extinderea către est sau individual, separat, Ucraina și respectiv Republica Moldova?
În ultimele două decenii politica Uniunii Europene de extindere a fost destul de ezitantă și imprecisă. Deși s-a discutat mai mult de două decenii despre aderarea la Uniunea Europeană a statelor din Balcanii de Vest, sunt și astăzi destule necunoscute la nivelul instituțiilor europene și mai multor state membre. Procesul de negociere a aderării Turciei a fost inadecvat gestionat și a întâlnit obstacole care l-au „înghețat”. Acum procesul de extindere pare că a fost revigorat de situația geostrategică generată de conflictul armat ruso-ucrainean, decizându-se începerea negocierilor de aderare cu Rep. Moldova, Ucraina, Bosnia-Herțegovina, dar și prin semnalul candidaturii Georgiei. Se speră într-o accelerare a derulării procesului și în celelalte state din Balcanii de Vest. Această reangajare a Uniunii Europene față de procesul extinderii în est și sud-est are necontestate rațiuni geostrategice, dar fără a părăsi obiectivele geopolitice. Atitudine care prezintă vizibile similitudini cu argumentele extinderii europene decisă în anii ‘90(sec.al XX-lea), atunci când războiul din Balcani bătea la ușa Occidentului. Și tot ca în vremea menționată, se afirmă că procesul de extindere este legat de reforma Uniunii Europene, pentru ca o Uniune extinsă să fie nu doar mai mare spațial, ci și mai solidă intern, mai puternică și prestigioasă în sistemul internațional. Diferența este că liderii europeni și ai statelor membre ale Uniunii din anii 90 credeau că procesul de extindere trebuia însoțit de o intensificare a integrării, ceea ce liderii de după 2004 nu au mai apreciat a fi la fel de important. Căci statele membre vechi s-au mulțumit cu îngurgitarea rapidă a avantajelor extinderii Pieței Unice spre Europa Centrală și de Sud-Est, pe când noile state membre s-au bucurat de acceptabilitatea Vestului și de primirea fondurilor europene nerambursabile. Iar integrarea a fost lăsată pe seama eurobirocraților din Bruxelles care se pricepeau mai bine la proceduri de standardizare și mecanicizare a convergenței economice, în loc să dezvolte armonios mecanismele Pieței Interne și să realizeze o integrare europeană societală profundă. Anul viitor (2024) vor fi organizate alegeri europene și alegeri generale în câteva state membre, ceea ce ne-ar îndreptăți speranța că viitorii lideri europeni și ai statelor membre vor trata cu seriozitate angajamentele Consiliului European, din 14-15 decembrie 2023, în privința derulării procesului de extindere. Adică vor da exemplu pozitiv statelor candidate, cărora li se recomandă îndreptățite și ample reforme economice, sociale, administrative etc., susținând și ei realizarea unei reforme de substanță a Uniunii Europene (nu doar a procedurilor decizionale!), desigur ținând cont de valorile fundamentale care au stat la baza constituirii Comunității/Uniunii Europene, o construcție organizațională care a făcut istorie glorioasă prin dedicarea ei procesului de integrare europeană. Căci în funcție de cum se va reforma Uniunea Europeană, de felul cum aceasta va face față provocărilor viitorului, inclusiv de capacitatea de a gestiona benefic relațiile internaționale, va depinde cadrul negocierilor de aderare și ritmul înaintării acestora cu statele din Balcanii de Vest și Ucraina, Rep. Moldova, Georgia. Iar dacă decizia de începere a negocierilor aderării Ucrainei, Rep. Moldova a fost luată în contextul aceluiași Consiliu European (14-15 decembrie 2023), procesul va continua separat cu fiecare stat candidat, căci guvernele acelor state vor trebui să decidă strategii distincte de negociere, armonizarea intereselor lor cu cele ale Uniunii Europene fiind dependentă de evaluările, opțiunile, resursele, determinările proprii (inclusiv voința politică exprimată de fiecare guvern național). Și nu trebuie să omitem faptul că aceste negocieri de aderare sunt derulate de parteneri și pe un fond de evoluții geopolitice, geostrategice, geoeconomice și geoculturale specifice lor, dar și regionale și globale. Dacă ritmul ducerii negocierilor și ajungerii la elaborarea Tratatului de Aderare de către două sau mai multe state candidate este asemănător, Comisia Europeană, Consiliul UE, Consiliul European și Parlamentul European pot propune finalizarea negocierilor deodată și chiar semnarea la aceeași dată a Tratatului de Aderare, dar aceasta este doar o formulă de concentrare a agendei instituțiilor europene. Altminteri, fiecare nou stat care aderă își asumă propriile angajamente rezultate din procesul negocierii aderării la Uniunea Europeană. Spre exemplu, în 2002, s-au încheiat negocierile de aderare cu grupul celor 10 state candidate din așa-numitul „val al cincilea de extindere”, iar în 2004 au finalizat negocierile de aderare celelalte două țări din același grup-România și Bulgaria. Fiecare din cele 12 state membre noi și-a avut propriile specificități cuprinse în Tratatul de Aderare și au continuat să meargă distinct pe calea europeană. Nu toate au înțeles la fel relațiile parteneriale care sunt caracteristice conduitei statelor membre ale Uniunii Europene, după cum s-a văzut din istoria ultimelor două decade.
Pe scurt, aș spune că decizia recentă a Consiliului European și a celorlalte instituții europene de a repune în mișcare procesul de extindere a Uniunii Europene nu poate estompa nesăbuințele, neputințele și neștiința liderilor europeni din cei 20 de ani care au trecut. Și nici nu pot elimina neîncrederea cetățenilor europeni față de amânarea și escamotarea rezolvării unor crize structurale prin care Uniunea a trecut în aceeași perioadă. Dar poate fi un semnal pentru noii lideri ai Uniunii și statelor membre că scadența a sosit, fiind nevoiți a găsi soluții optime pentru depășirea greutăților cotidiene și tulburărilor succesive pe care le cunosc cetățenii și statele membre ale construcției integraționiste cu sediul la Bruxelles. Și chiar dacă mi s-ar reproșa că închei răspunsul la această întrebare complexă pe un ton optimist, am să afirm că politica de extindere nu trebuie să fie văzută ca un panaceu la celelalte politici europene, eu fiind convins că ar putea să revitalizeze întregul proces de integrare europeană și să repună Uniunea Europeană pe calea pe care au imaginat-o Părinții ei Fondatori. Doar să existe lideri europeni având valoarea și caracterul acelora!
- Cum vedeți aderarea pentru Republica Moldova, având în vedere faptul că sunteți consultant pentru frații noștri de la est de Prut în acest proces ce nu se anunță deloc ușor. Ce plusuri are acum Republica Moldova? Ce obstacole are în față și cum le poate depăși?
Vă rog permiteți-mi să vin cu o precizare: nu am fost și nu sunt consultant pentru vreo instituție statală din Rep. Moldova. Pentru că am multe cunoștințe în mediile academice, culturale, economice, politice, civice din Chișinău, lucrând cu un număr apreciabil de studenți de dincolo de Prut, am întreținut legături strânse cu aceștia după proclamarea Independenței Rep. Moldova. Cam de un sfert de veac am purtat multe discuții cu unii dintre aceștia despre procesul de aderare la Uniunea Europeană și-mi amintesc că am fost printre primii care am anunțat Chișinăul că Rep. Moldova va fi invitată să semneze Acordul de Asociere cu U.E., cu cca. un deceniu în urmă. Din păcate, conduita sinuoasă și dubitativă a unor lideri politici din Rep. Moldova a făcut să apară, la Bruxelles și în mai multe capitale europene, un sentiment de neîncredere față de guvernele acestei țări. Explicația mea a fost că elita din această țară, cultura ei politică nu erau încă apte/dispuse să accepte o reală europenizare. Știm cu toții că fazele inițiale ale întemeierii Comunității Europene au fost rodul viziunii și acțiunii elitei politice, intelectuale, economice din Europa Vestică. Desigur, de câteva decenii este tot mai important și rolul cetățenilor. Și procesul de aderare la Uniunea Europeană necesită o intervenție consistentă a elitei unei țări candidate, doar că acest proces trebuie să aibă și o susținere populară. Am simțit, după 2020, că la Chișinău se înfățișa o elită politică mai decisă să meargă spre Uniunea Europeană. Aceasta a văzut oportunitatea din primăvara anului 2022 și s-a antrenat convingător pe calea europeană. De aceea, merită toată aprecierea munca d-nei președinte Maia Sandu, a premierilor Gavrilița și Recean, ministrului de Externe Nicu Popescu. Mă limitez doar la aceste nume, dar felicitări trebuie adresate populației Rep. Moldova, care s-a atașat tot mai mult de ideea europeană, altor lideri politici, intelectuali, oameni de afaceri etc. În acest context am răspuns invitației ministrului de Externe, dl.Nicu Popescu, la începutul lunii octombrie a.c., de a prezenta experiența mea ca negociator șef al României pentru aderarea la Uniunea Europeană, atât echipei diplomatice a Rep. Moldova cât și celorlalți factori guvernamentali și parlamentari implicați în pregătirea aderării. Am fost încurajat și de demersul Ministerului Afacerilor Externe de la București, prin Institutul Diplomatic Român, să arăt cum s-au derulat negocierile de aderare a României, mai ales că uneori mergeau din capitala românească la Chișinău și așa-ziși „experți” și „negociatori” care expuneau acolo povești confuze și chiar pe lângă subiectul real al procesului aderării (știau și ei ceva despre aderare doar din auzite/citite). Desigur, în ultimele luni am continuat să comunic cu colegii din Chișinău și să le răspund la chestiunile pe care considerau că aș putea să le clarific. În aceasta a constat “consultanța” pe care am oferit-o Chișinăului și consider că guvernamentalii de acolo vor ști cel mai bine ce și cum să facă pentru ca interesul Rep. Moldova să fie realizat optimal în relația cu U.E. Și le voi sta alături și pe mai departe celor care de acum înainte vor fi antrenați în negocierile de aderare a Rep. Moldova la Uniunea Europeană.
Am observat că actuala echipă guvernamentală din Rep. Moldova a știut să extragă oportunități din conjunctura regională și internațională foarte imprevizibilă și uneori chiar contondentă. Tot un atu al acestei guvernări a fost stabilirea clară a obiectivelor Rep. Moldova în diferitele etape ale evoluției politicii europene. Este pozitiv faptul că se conștientizează necesitatea susținerii unui ritm accelerat de reforme interne care să dea populației percepția empirică a îmbunătățirii situației socio-economice, ceea ce în cei doi ani de când Chișinăul a solicitat oficial aderarea la U.E. a fost greu să se îndeplinească într-o măsură mulțumitoare. Dar este clar că aducerea standardului de trai și civilizație din Uniunea Europeană cât mai extins în casele oamenilor din Rep. Moldova este ceea ce poate convinge cel mai lămuritor despre beneficiile aderării la Uniunea Europeană. Cred că ar fi un avantaj în negocierile de aderare faptul că o țară precum Rep. Moldova își va putea armoniza mai lin interesele cu cele din Uniunea Europeană, mergând mai repede spre fuziunea intereselor celor doi parteneri de negocieri, chiar dacă unul-Uniunea Europeană- este foarte puternic și complex prin diversitate. Este un plus faptul că Rep. Moldova are acum limba română ca limbă oficială, aceasta fiind, prin aderarea României la U.E., și limbă recunoscută oficial în Uniunea Europeană. Ceea ce înseamnă că negociatorii de la Chișinău vor avea acces direct la documentele Uniunii Europene în limba română, le vor putea prezenta mai pe înțeles legiuitorilor, mediului de afaceri, agricultorilor și majorității populației. Căci printr-o comunicare publică eficace a temelor europene pot fi eliminate multe neînțelegeri și rețineri ale populației față de rezultatele reformelor și efectele negocierilor de aderare. Nu în ultimul rând, poate fi un câștig faptul că România este deja membru al Uniunii Europene, dimensiunea acestuia depinzând de capacitatea României de a negocia în Uniunea Europeană, dar și de politicile bilaterale și regionale desfășurate de guvernele din București și Chișinău. Deschiderea guvernului din Chișinău și a administrației locale spre experiența românească, dar și a altor state care au aderat la U.E. în ultimele decenii, aduce un folos netăgăduit pregătirii și negocierii aderării. Fără a mai adăuga alte posibilități favorizante, aș vrea să subliniez că va fi deosebit de important modul cum guvernul Rep. Moldova va strategiza procesul pregătirii interne și pe cel al negocierii aderării la U.E.O corelare cât mai convingătoare între enunț strategic și acțiune socială va permite negociatorilor să adopte cele mai bune tactici pentru înaintarea spre obiectivul elaborării și semnării unui Tratat de Aderare.
Negocierile de aderare la Uniunea Europeană sunt foarte complexe și au un grad recunoscut de dificultate. Dar pe parcursul negocierilor pot să apară multe, foarte multe obstacole, unele provenind din politicile interne, iar altele din evoluția contextuală europeană și internațională. Este deja remarcat faptul că în Constituția Rep. Moldova sunt cuprinse anumite aranjamente politice și teritoriale care vor trebui clarificate pentru ca țara să poată intra deplin în politicile europene. Pentru aceasta ar fi necesară o cât mai largă participare la procesul pregătirii aderării a celor mai diverse grupuri și orientări politice democratice. Nu va fi ușoară pregătirea structurilor interne de piață pentru a înțelege principiile și mecanismele economiei funcționale de piață și cuprinderea tuturor în obiectivarea intereselor fundamentale ale societății și țării. Includerea mediului academic și a cât mai multor comunități epistemice, grupuri de interese în procesul de evaluare a efectelor aplicării legislației și politicilor europene poate aduce un ajutor semnificativ în negocierile de aderare. Sunt posibile noi și grave provocări geopolitice și geostrategice în zonă care, în mod sigur, vor avea reverberații asupra mersului negocierilor de aderare. Nu aș vrea să înșirui alte posibile greutăți cărora negociatorii din Rep. Moldova vor trebui să le facă față, spunând doar că acestea vor fi numeroase, unele deosebit de solicitante și vor apărea în cele mai neimaginabile momente. Dar adaug imediat că așa se derulează procesul de negociere și dacă există voință politică internă și europeană pentru susținerea procesului aderării, dacă echipa de negociere este foarte profesionistă, inteligentă, abilă, determinată și credibilă vor fi evitate și/sau eliminate toate barierele care ar putea apărea în calea efortului Rep. Moldova pentru obținerea statutului de membru al Uniunii Europene. Căci un factor major al întăririi capacității/puterii de negociere este dat de calitatea echipei negociatorilor.
Frământarea europeană nu se oprește asupra extinderii granițelor UE, ci și pe partea de extindere a Spațiului Schengen: cum vedeți ieșirea cu bine a României din acest impas? Ce e de făcut pentru a trece de actualele blocaje, fie ele și parțial flexibilizate?
Într-adevăr, pe masa negocierilor în Uniunea Europeană sunt foarte multe subiecte importante care durează de ani de zile. Nu le voi enumera deoarece ele sunt și în atenția opiniei publice aproape în fiecare zi. Din păcate nu și a cetățenilor din România, ceea ce dovedește că țara noastră are o participare și contribuție modestă la vastul proces de negociere europeană. Acum se discută la noi despre aderarea la Spațiul Schengen, dar mai des în termeni partidiști și politicianiști. Îmi amintesc de ditirambele de anul trecut ale unor lideri ai partidelor guvernamentale care se întreceau în lansarea unor răcnete patriotarde, unul dintre ei afirmând chiar că, în sfârșit, exista un „proiect de țară”-aderarea României la Schengen. Apropo de această politizare barbară a temei Schengen, nu m-ar mira ca ea să fi inspirat pe cancelarul austriac și colegii lui de partid să electoralizeze subiectul, generând pagube apreciabile României. Or, aderarea la Spațiul Schengen se bazează pe criterii clare de îndeplinire a acquis-ului specific, pe demonstrarea existenței bunelor practici și rezultatelor pozitive, dar are și o dimensiune aparte-construcția încrederii parteneriale. Acest din urmă element a fost pierdut de România încă de la finalul anului 2009 și constatăm că liderii noștri nu au fost capabili să-l recâștige nici până acum. Așadar, guvernele României au avut o abordare neadecvată a obiectivului nostru de aderare la Schengen, care în mod normal nici nu are un grad sporit de dificultate, transformându-l într-o adevărată traumă națională și o problemă delicată pentru instituțiile europene și unele state membre care s-au străduit să aducă Bucureștii pe drumul cel bun. Însă deocamdată fără rezultatul scontat.
Am mai scris destul de recent în revista dvs. despre demersul României de a adera la Spațiul Schengen și nu aș vrea să repet cele spuse după episodul penibil din decembrie 2022. Mi-ar plăcea să pot afirma că guvernanții noștri au înțeles ceva din experiența nefericită de anul trecut, dar trebuie să constat că boala politicianismului este acută în România și produce efecte devastatoare și de durată. Speranța românilor este în acțiunile de sprijin ale altor state membre și ale instituțiilor europene din Bruxelles care se străduiesc să aducă României o rezolvare, căci altfel se încarcă și ele cu plaga penibilului și imposturii. Așa cum mai ziceam, liderii noștri politici ar avea obligația să reconstruiască încrederea în instituțiile statului și să negocieze continuu în capitalele statelor membre și la Bruxelles. Nu voi menționa cum s-ar putea îndeplini acestea, deoarece sunt absolut convins că astfel de enunțuri nu vor fi luate în seamă la București, iar dacă în Palatele Puterilor ar exista voința să facă bine societății românești s-ar găsi repede căile cele mai potrivite. Vedem că lumea este într-o amplă transformare și complexitatea interacțiunilor statale și non-guvernamentale sporește, ceea ce face ca mediul de negociere europeană și internațională să fie tot mai dificil. Cu cât mai des se zice, la București, că „am mai pierdut un tren, dar vine altul”, cu atât dimensiunea costurilor este mai crescută și cetățenii români sunt marginalizați în Uniunea Europeană. Reafirm că această situație se datorește incapacității guvernului român de a gestiona afacerile europene, incluzând cazul aderării noastre la Spațiul Schengen. Căci despre intrarea în aria Euro nici nu se mai vorbește, părând că ne tot îndepărtăm de ea. Și în niciun fel acest deziderat integraționist nu poate fi înlocuit de aderarea la OCDE, obiectiv recent preluat la București, dar la care nu se va putea ajunge de-azi-pe-mâine!
Nu mi-aș dori, pentru nimic în lume, ca și la sfârșitul anului 2024 să fim nevoiți a discuta iarăși despre aspirația noastră de a adera la Spațiul Schengen, de altfel o obligație pe care ne-am asumat-o prin Tratatul de Aderare la U.E. Sunt tot mai frecvente presiunile ca Uniunea Europeană și majoritatea politicilor europene să se reformeze, astfel că fereastra oportunităților nu va mai sta deschisă mult timp pentru România. Așa că ar face bine decidenții politici și statali români să servească interesele fundamentale ale Țării, între care și aderarea la Spațiul Schengen și Aria Euro, așa cum au jurat pe Constituție!
- Cum vedeți azi locul României în UE și pe ce poziții ar trebui consolidată prezența noastră: este domeniul energetic unul în care ar trebui să fim mai insistenți, având în vedere atuurile? Dar cel din domeniul tehnologiei?
Destui lideri români au spus că România are resurse pentru a se situa între primele 6-10 state membre din Uniunea Europeană. Dar ei nu au avut în vedere că o resursă deosebită constă tocmai în calitatea guvernării. Eu constat că dumnealor și-au supraevaluat propria valoare, sau nu au o percepție realistă despre ce înseamnă a fi un stat puternic dezvoltat în Uniunea Europeană, dar nici nu înțeleg încă mecanismele integrării europene! Să recunoaștem că după mai bine de un deceniu și jumătate de apartenență la Uniunea Europeană continuăm să avem un comportament abulic la Bruxelles și mediocru în privința aplicării politicilor europene de dezvoltare la noi acasă. Nici măcar astăzi nu avem o strategie clară, un program agreat de toate partidele politice și de partenerii sociali prin care să ne propunem a performa în procesul integrării europene. Nici până în prezent nu există la București o concepție serioasă și o structură instituțională de decizie în afacerile europene, deși vedem mereu cum liderii noștri înregistrează eșecuri răsunătoare pe care le trâmbițează ca împliniri mărețe sau, cu aroganță nedisimulată, le trec sub tăcere. Conducătorii țării acesteia nu vor să înțeleagă că aderarea la Uniunea Europeană a fost o șansă de a porni pe calea dezvoltării accelerate prin evidențierea avantajelor competitive care pot fi mereu amplificate de strategii de țară care să multiplice oportunitățile planului european și al celui internațional. Liderii noștri nu vor să priceapă că a fi puternic în Uniunea Europeană înseamnă a-ți construi capacități proprii cu care să participi/contribui maximal la politicile europene de dezvoltare. Desigur, sectoarele energetic și tehnologiei de vârf pot fi performante pe Piața Internă, dar avem nevoie de o strategie și politici serioase, de durată în domeniul energetic, industrial, agro-alimentar, financiar-bancar, social, educațional, cercetare științifică și inovare etc. Toate acestea și altele să fie cuprinse într-un Proiect de Țară consistent, cu durată medie și lungă de aplicare, agreat de societate, iar guvernele de orientări diferite să se întreacă în a-l transpune cât mai eficient în realitate.
Avea dreptate Hans J. Morgenthau când, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, spunea că în deceniile următoare suveranitatea unui stat se va manifesta prin participarea, desigur prin reprezentanți autorizați, la masa negocierilor regionale și internaționale. Parafrazându-l pe fostul șef al Trezoreriei americane, aș zice că în sec.al XXI-lea suveranitatea statului nu se demonstrează prin simpla prezență la masa negocierilor, ci prin capacitatea de a negocia rezultate pozitive concrete pentru țară. În caz contrar, transferul de suveranitate către anumite organizații regionale sau/și internaționale devine o evidentă cedare de suveranitate, binele fiind așteptat să vină, întâmplător, de la respectivele organizații ori dinspre alte state care-și mai amintesc și de prezența la masa negocierilor a reprezentanților unor state „mărginașe”. În concluzie, eu sunt convins că România are resurse pentru a se clasa între primele 10 state membre în Uniunea Europeană. Condiția este ca noi, societatea românească, să fim capabili a gestiona resursele de care putem dispune, atât cele materiale cât și umane, însă e dovedit și din experiența neîmplinirilor noastre istorice că avem nevoie de un alt spirit de muncă și mai ales de o guvernare responsabilă, competentă și dedicată binelui României. O Românie puternic dezvoltată ar contribui substanțial la întărirea Uniunii Europene!
- Pentru România vine un an cu 4 rânduri de alegeri: ce e de făcut pentru a mobiliza electoratul și a nu ne trezi cu un extremism la 25%, unul în măsură să sperie și UE, nu numai pe noi?
Să fim serioși! Trăim într-o Românie în care partidele politice sunt într-o campanie electorală permanentă. Să nu se supere, dar le spun că au transpus expresia bolșevică a “revoluției permanente” prin campanie electorală continuă. Așa că anul 2024,cu patru rânduri de alegeri, nu va fi decât o finalizare pentru mandate a acestei campanii electorale permanente, prin deciderea unor liste nomenclaturiste pentru autorități locale, județene, centrale și…europene. De tipul, ”tot noi în noile organe vechi”! După care se va continua campania electorală, iar pe scena politicii autohtone vom vedea aceleași moravuri și metehne în costume de culori tot mai stridente. Dar va fi un efort maraton pentru administrația publică locală și sperăm că alegerile se vor desfășura liber, corect, civilizat, chiar dacă într-o democrație mlăștinoasă.
Sunt și eu curios cum va putea fi mobilizat electoratul pentru a ieși la vot. Până în prezent nu se întrevăd programe politice cu substanță cetățenească locală, națională și europeană. La partide nu există preocupări pentru clarificări ideologice și doctrinare. Dimpotrivă, predomină confuzia, tendințe sincretice care anunță o extindere a discursului populist. Nu se înfățișează alte tipologii de lideri, cu viziune realistă de evoluție a societății, capabili să atragă populația spre ei și concepțiile lor. Mai degrabă, politicienii de la noi se agață de tot felul de sondaje din care încearcă să descifreze ce dorințe imediate are populația pentru a simula că-i face pe plac și o va servi întocmai. Urmând ca prin tertipuri emoționale să atragă voturi, să obțină un mandat de 4-5 ani într-un Palat al Puterilor pentru ca pe parcursul acestuia să-și urmărească scopuri proprii sau/și interese de grup, pe când cetățenilor li se vor servi alte și alte promisiuni în campania electorală continuă.
Nu știu dacă sunt conștiente partidele politice de la noi și liderii acestora că democrația adevărată are nevoie de partide reale, nu doar de grupări politice organizate pe bază de interese sectare. De aceea, eu le spun celor care critică mereu „clasa noastră politică”: pentru ca democrația să fie adevărată și vie în România avem nevoie de partide serioase, moderne, de politicieni competenți și dedicați binelui public. Posibilul faliment al partidelor politice ar însemna ascensiunea populismului, demagogiei deșănțate, destrăbălării politicianiste, autoritarismului. Populismul contemporan nu a apărut din senin, fiind rezultatul manipulărilor politicienilor actualelor partide. Motiv pentru care susțin ca partidele politice să-și pregătească temeinic acțiunile electorale din 2024,în primul rând prin reformarea lor organizațională și doctrinară, dar și prin aducerea în fața alegătorilor a unor lideri credibili, profesioniști, serioși, cu caractere și moralitate probate de raportarea la valorile fundamentale ale umanității și societății noastre. Altfel, acestea vor fi devansate electoral de „platforme” și „mișcări” apărute din „spuma mării”, indicând un viitor de instabilitate politică și impredictibilitate societală.
Societatea românească din ultimele trei decenii a evoluat sub semnul unor inechități socio-economice strigătoare la cer. Vorbim mereu de necesitatea combaterii corupției, investim în așa-numitele „instituții de forță și de aplicare a legii” (constatând nelegiuirea chiar și în interiorul lor), dar nu se face aproape nimic pentru ca societatea însăși să-și dezvolte anticorpii față de actele de corupție. Sporirea inechităților creează falii în societate, generează tensiuni sociale, favorizează agresivitatea verbală și fizică, iar până la violențe nu mai rămâne decât o mică distanță. Radicalizarea unor grupuri sociale este un teren fertil pentru extremism, o platformă de dezintegrare națională și slăbire a statului ca actor al reglementărilor interne și al acțiunilor externe. Din păcate aici s-a ajuns cu dezechilibrele și disfuncționalitățile multiple din societatea românească pe care liderii politici și guvernele țării s-au prefăcut că nu le văd, negându-le astfel existența atât de evidentă. Pentru ca alegerile din 2024 să nu aducă în prim-planul vieții politice din România radicalismul și extremismul, ar trebui ca programele partidelor și angajamentele lor electorale să convingă cetățenii că societatea românească va fi reconfigurată pe principiile echității și că, vorba filosofului, ”sfânta măsură a lucrurilor” va fi instaurată în România. Dar cum majoritatea liderilor noștri politici s-au obișnuit cu purtarea mai multor tipuri de măști (plângătoare sau surâzătoare), cum manipularea și neasumarea responsabilității pentru demersul politic sunt frecvente la politicienii de la noi, mi-e puțin teamă că discursul politic radical, chiar extremist va fi auzit tot mai frecvent anul viitor, iar grupuri sociale nefavorizate și zombi le vor cădea victimă. Și, deodată cu aceștia, sănătatea sistemului politic și constituțional din România va intra sub zodia unor umbre care nu vor face bine cetățenilor și țării. Așa că, acum, nu ne rămâne decât să sperăm că vom avea noroc de aplicarea zicalei cu „mintea cea de pe urmă a românului” și că vom intra pe făgașul echilibrului și dreptății sociale.
- Suntem în plin proces de absorbție a fondurilor PNRR și de efectuare a unor reforme asumate: cum ați caracteriza realizările de până acum și cum se vede viitorul?
Aș fi fost tare bucuros să vă pot răspunde că fondurile europene din PNRR și celelalte instrumente structurale financiare au fost investite în economie și în sistemul social, educațional, cultural etc. Dar guvernul ne vorbește de absorbție, raportând că au intrat în trezorerie tranșe de euro pe care nu-i vedem rodind în obiectivele strategice de dezvoltare a țării. Iar pentru PNRR mai sunt doar trei ani în care mai putem utiliza aceste finanțări, pe când din actualul exercițiu al fondurile structurale au trecut aproape trei ani și suntem doar în faza finalizării etapei pregătitoare. Nici la capitolul capacității administrative de gestionare a fondurilor europene, România nu excelează, probabil guvernanții noștri plănuind să devină cei mai mari filantropi din Uniunea Europeană. Vă rog să observați limbajul guvernamental de la noi, suprapunerea termenilor de „reformă” și „măsuri”. În realitate, guvernele succesive ale României și ceilalți factori decidenți ai țării nu au avut o concepție strategică elaborată de reforme structurale, ci au încropit o listă de măsuri pe care le considerau nevoi sau oportunități locale sau de grup, poate chiar în favoarea unor individualități. Iar acestea din urmă au suferit modificări în cei trei ani de când tot discutăm de PNRR, s-au schimbat prioritățile unora și altora. De unde întârzieri în aplicarea anumitor “măsuri”, adesea numite pompos “reforme”, pentru a concorda cu limbajul de la Bruxelles. Am înțeles că PNRR-ul inițial a fost revizuit, dar tot nu am văzut o concepție strategică elaborată, astfel încât modalitatea de realizare a acestei oportunități financiare europene se pare că va continua în același ritm și cu efecte asemănătoare și în perioada următoare. Măcar să nu rămânem datori de pe urma acestei inițiative bune a Uniunii Europene! Și să nu ajungem iarăși la concluzia, peste trei ani, că încă un tren cu oportunități europene a trecut prin stația România, dar noi ne-am ales cu costuri! Răspunsul simplu la această întrebare este că ar fi cazul să ne apucăm serios de muncă, să ne asumăm un rol constructiv față de noi înșine, ca națiune și ca stat-membru al Uniunii Europene, dar și în procesul integrării europene.
- Cum trebuie să evolueze construcția UE de azi și de mâine acum, când globalizarea pare a fi în impas și sunt voci care vorbesc chiar de dezintegrarea acestei construcții esențiale și pentru România? Cum pot fi netezite faliile adâncite de *prietenii lui Putin*, omul care are tot interesul să îi dezbine pe europeni?
Cred că astăzi s-ar răspunde la această întrebare cu o mulțime de „trebuie”. Căci sunt foarte multe opinii și toți emitenții ar pretinde că scenariul fiecăruia trebuie să fie luat în seamă. Eu aș fi mulțumit dacă o reconstrucție a Uniunii Europene s-ar porni urmându-se un scenariu articulat și agreat de toate statele membre și nu doar așteptând și văzând cum evoluează organizația și lumea. Este însă foarte evident că Uniunea Europeană de astăzi scârțâie din toate încheieturile. Tratatul de la Lisabona (2009) a creat un mediu european de tip Concert European și competiție de putere în interiorul organizației. Chiar în ultimele luni s-a văzut că metoda comunitară, pe care au propus-o Părinții Fondatori, nu mai este o preocupare pentru instituțiile europene și statele membre, că negocierea europeană-ca instrument de realizare a armonizării și apoi a fuziunii intereselor-este tot mai frecvent înlocuită de procedura votului clasic-politic. Aceasta este cea care dispersează statele membre într-o competiție tranzacțională care evoluează spre constituirea centrilor de putere care, apoi, aspiră la vechiul joc al echilibrului de putere, practicat în sec.al XIX-lea și al XX-lea, dar poate eșua în conflictualitate. Ori, nu cred că acesta a fost sensul constituirii Comunității/Uniunii Europene, nu așa s-a identificat spiritul european în deceniile anterioare! De aceea, eu mă alătur celor care susțin că ar fi momentul să ne readucem aminte de principiile fondatoare ale Uniunii și să readucem echilibrul și armonia în organizație. Ar fi trebuit să se întâmple aceasta cel târziu după deciderea Brexitului, care a fost o acțiune de dezintegrare, semnalând că procesul de integrare europeană este în criză gravă. Dar liderii de ieri și de astăzi ai Uniunii Europene nu au avut curajul să înainteze propuneri de reformare a întregului proces de integrare europeană, au lăsat organizația să supraviețuiască prin cultivarea fricii de multiplele crize care s-au succedat din 2005 încoace. Despre România ce am putea spune decât că, probabil, nu a trăit intensitatea acestor spasme deoarece doar a aderat la Uniunea Europeană și a simulat stângaci o participare la procesul integrării europene. De aceea, România nu e în Spațiul Schengen, nu aparține Zonei Euro și a folosit fondurile europene pe proiecte electoraliste, iar nu pentru investiții în infrastructura de bază, creșterea competitivității, realizarea unor reforme structurale și accelerarea dezvoltării.
Acum se discută iarăși despre reformarea procesului decizional european, cu accent pe procedura de vot, ceea ce este prea puțin și nu asigură soluții la provocările prezente și viitoare ale Uniunii. Constatăm aceeași teamă și slăbiciune a liderilor noștri de astăzi care nu au voința nici măcar să compună o viziune credibilă, inspirată și din intensele dezbateri privind viitorul Uniunii Europene pe care le-au organizat mai mult cu scop demagogic și pentru a scăpa de presiunea celor care solicitau o reformă structurală a construcției europene. Nu se intenționează recunoașterea slăbiciunii actualului leadership din Uniunea Europeană (statele membre și instituțiile din Bruxelles) și că aceasta este o cauză de netăgăduit a turbulențelor care s-au perpetuat în organizație, în ultimele două decenii. Desigur, au avut efect distructiv o seamă de crize internaționale și europene și, tot în aceeași perioadă, Uniunea Europeană a fost suspusă unor erodări cu proveniență externă. Ceea ce era de așteptat având în vedere efectul de atracție exercitat de Uniune în diferite zone geografice, îndeosebi după încheierea Războiului Rece. Sunt sigur că liderii europeni au considerat că acea atractivitate dinamică a Uniunii le va întări și lor poziția de putere, doar că și aceasta din urmă s-a șubrezit deodată cu scăderea capacității Uniunii Europene de a-și rezolva propriile crize și de a contribui constructiv la soluționarea problemelor globale.
În toată această perioadă a continuat să fie privite dihotomic cele două concepții organizaționale-interguvernamentalismul și federalismul. Am putea chiar spune că a fost favorizat masiv interguvernamentalismul, metoda comunitară a ajuns doar o anexă „istorică”, iar federaliștii nu au fost capabili să depășească oferta modelului american. Nici unii și nici ceilalți nu au analizat proiecte europene de federații în care teritorialitatea era reprezentată și de o entitate apărută din istoria europeană modernă-națiunea. Mai mult, s-au perpetuat doar clișeele negativiste ale orgoliilor naționale de pe continentul european. Fără a se încerca o adaptare a funcționalismului la realitățile contemporane și neținânându-se cont de multiple soluții reformatoare pe care le putea oferi constructivismul. Dacă aceste teorii ar fi fost încorporate în concepții înaintate despre integrarea europeană sunt convins că tentativele de dezintegrare, inițiate de forțe din interior sau/și din exterior, nu ar fi avut efectul destabilizator pe care-l vedem în zilele noastre. Având alegeri europene în 2024, poate că se vor găsi lideri care să explice cetățenilor europeni că Uniunea Europeană nu este doar o realizare de succes a ultimelor șapte decenii, ci un experiment care poate fi proiectat drept un exemplu pozitiv de acomodare creatoare la prezent și viitor, dar și pentru restructurarea sistemului internațional.
Cum vedeți reașezarea geopoliticii în anii care urmează? Cum va fi lumea când vor tăcea armele și vor răsuna vorbele la masa tratativelor?
În urmă cu treizeci de ani am fost implicat, la Washington,DC, în negocierea readucerii Clauzei Națiunii Celei Mai Favorizate pentru România. Dincolo de aspectele economice și comerciale, semnificația acelui moment consta în acceptarea de către SUA și Vestul Europei a participării țării noastre la întreaga platformă a relațiilor internaționale. Revenind din SUA am editat un succint manual universitar de Relații Internaționale în care spuneam că eu vedeam necesar un nou aranjament internațional de exercitare a multilateralismului, sub cupola unei Organizații a Națiunilor Unite complet reformată, având în vedere și posibilitatea constituirii unor poliarhii la care participau atât state, dar și actori non-statali. Lucrurile nu au evoluat chiar așa, ba s-a ajuns la ceea ce s-a numit „hegemonismul bun”, pentru ca apoi să se meargă spre unilateralism, din care lumea a intrat în criza manifestă și în aceste zile.
Ce va fi mâine și poimâine? Greu de prezis acum. Bazându-mă pe metoda empirică și istorico-logică aș putea veni doar cu anumite presupuneri. Sistemul internațional ar fi trebuit restructurat imediat după terminarea Războiului Rece, pentru ca lumea să primească o nouă arhitectură a păcii. Puținătatea ideilor valabile din comunitățile epistemice ale vremii nu a permis nici politicienilor să pornească la o astfel de schimbare. De mai bine de un deceniu citim despre tot felul de războaie, iar acum există războaie adevărate în diferite regiuni strategice ale globului, inclusiv în imediata apropiere a României, Uniunii Europene și NATO. Aceste stări conflictuale vor obliga la o restructurare a sistemului internațional de putere și sunt convins că cel puțin la nivelul Marilor Puteri și al guvernelor responsabile deja se elaborează principii, metode, scenarii care vor fi aduse la masa negocierilor regionale și internaționale. Menționez că astfel de contribuții vor veni și din partea piețelor, a marilor corporații și ONG-urilor internaționale. Fenomenul globalizării, așa cum l-a croit epoca neoconservatoare, se va acomoda noilor tendințe de regionalizare a piețelor și intereselor statale, fără ca prin aceasta să fie cenzurate interconectivitățile globale. Statele vor continua a fi actori importanți în viitorul sistem internațional, dar ele vor trebui să-și modifice caracteristicile și funcțiile pentru a face față interdependențelor complexe. Alături de state vor căuta să aibă un statut juridic recunoscut și alte tipuri de actori, precum corporațiile, deși egoismul statal mai arată destulă reticență. Piețele vor aduce în față proprii lideri pentru interacțiuni politice, statale, internaționale, iar Inteligența Artificială va spori intensitatea interdependențelor și va mări viteza de mobilitate și evoluție, ceea ce va determina aducerea tot mai insistentă a comunităților epistemice spre procesul decizional statal, regional, internațional.
Am putea aduce atenției și alte transformări care vor creiona viitorul sistem internațional, iar eu cred că următorul design mondial ar trebui sa ne fie o interogare cotidiană. Expresia SCHIMBARE DE AMPLOARE cred că ar defini cel mai bine zilele în care trăim și cele care vor urma. Iar față de schimbare au reținere numai oamenii/liderii slabi!
Mihai Săndoiu și Norel Moise
COMMENTS