Dr. MIHAIL E. IONESCU
În aşteptarea contraofensivei ucrainene. Poate cel mai bun rezumat în legătură cu războiul Rusiei din Ucraina în ultimele două luni şi, concomitent, o perspectivă pe termen scurt realistă, le oferă atmosfera şi deciziile summit-ului ‘Grupului celor 7 state cele mai industrializate’ (G-7), reunit la sfârşitul celei de a doua decade a lunii mai 2023 în Japonia, la Hiroshima (de reţinut şi semnalul semnificativ transmis de alegerea de către Japonia a celui dintâi oraş bombardat nuclear din istorie la 6 august 1945, ca loc al reuniunii). În cadrul acestei reuniuni a “comitetului de conducere al lumii libere” (“the steering committee of the free world”), cum l-a numit Jake Sullivan, consilierul pentru securitate naţională al preşedintelui SUA, Joe Biden, a reieşit cu claritate stadiul adevărat de azi al războiului Rusiei din Ucraina, declanşat în februarie 2022, fără impactul deformat, uneori devastator, al războiului hibrid, într-o desfăşurare fără precedent între cele două tabere în conflict, coagulate sistemic, cu rapiditate, în ultimul an. La acest summit G-7 a fost prezent şi preşedintele Ucrainei, V. Zelensky, aflat la finalul unui turneu de vizite în străinătate, care a inclus Italia, inclusiv Vatican, Germania, Anglia şi Franta , iar atenţia care i-a fost acordată a fundamentat un sprijin consistent pentru eroica luptă de apărare a ţării sale. Dar, aşa cum observa G. Rachman, iscoditorul comentator al relaţiilor internaţionale, titular al rubricii de profil la “Financial Times”, într-o analiză a reuniunii din oraşul martirizat de SUA în precedenta conflagraţie mondială: “Sprijinul diplomatic și militar oferit lui Volodymyr Zelenskyy la G7 a fost un mare impuls pentru președintele ucrainean. Dar, pericolul este că ar putea fi amintit ca marcajul maxim al sprijinului internațional pentru Ucraina.(s. n.) Ucrainenii știu că cel mai bun mod de a menține sprijinul occidental este de a face progrese sensibile pe câmpul de luptă. Dar pretențiile rușilor că au preluat, în sfârșit, controlul asupra orașului Bakhmut, în mare parte distrus și disputat, subliniază cât de dificil ar putea fi făcut acest lucru.” Cu alte cuvinte, semn al unei atitudini complex motivate în ansamblul Occidentului, acesta aşteaptă rezultate palpabile pe câmpul de luptă pentru sprijinul acordat cu largheţe Kievului. Referinţa comentatorului este direct făcută la aşteptată “ofensivă de primăvară”, despre care, încă din cursul iernii trecute, s-a vorbit repetat că va fi lansată de Ucraina, dar care întârzie, astfel că nici azi nu este în desfăşurare. Desigur, comunicatul final, dar şi coreografia întregii reuniuni au încredinţat Ucraina şi liderul ei că Vestul va continua să sprijine războiul împotriva agresiunii, fără termen definit în viitor şi cât mai consistent, dar că se aduna nori negri privind continuitatea acestui ajutor atât de masiv până acum (inclusiv promisiunea făcută la Hiroshima de a livra Ucrainei avioane de vânătoare F-16, instruirea piloţilor având a începe imediat).
Comentatorul citat este necruţător. El descifrează în atmosfera G-7, la Hiroshima, o temere nemărturisită a Vestului, a SUA, în special, că, în absenţa unor rezultate notabile ale Ucrainei pe câmpul de luptă cât mai curând, atunci sprijinul pentru Kiev este în mare primejdie, mai ales că acest dosar a devenit unul strâns conexat campaniei prezidenţiale americane. Ori, cum se ştie, principalul candidat republican este fostul preşedinte Trump, a cărei victorie în prezidenţialele americane anul viitor, în noiembrie, ar însemna amorsarea procesului de pace în Ucraina, aşa cum acesta a încredinţat, prin declaraţii, opinia publică americană. Asemenea declaraţii angajament au fost însoţite de Trump de comentariul că, dacă el ar fi fost la Casa Albă, un astfel de război nu ar fi izbucnit pentru că ar fi procedat la o înţelegere cu Rusia. Este de menţionat că, chiar în condiţiile unei campanii prezidenţiale, firesc a fi derulată din plin anul viitor, impactul ei se va evidenţia chiar din toamna acestui an, pentru că sondajele dominate de Trump în privinţa candidaturii republicane, precum şi primirea cu mare reţinere a anunţului unei noi candidaturi Biden pentru democraţi de către întregul electorat, și astfel va pune mari probleme sprijinului acordat Ucrainei (până acum cifrat doar din partea SUA la 113 miliarde de dolari) .
Diminuarea drastică a sprijinirii militare a Kievului sau chiar sistarea acestei acţiuni nu sunt deloc de exclus. Deja, sondajele de opinie recente arată o scădere a suportului societăţii americane în această privinţă. Astfel, din martie 2022 până în ianuarie 2023, procentajul democraţilor care sunt favorabili acestui sprijin a scăzut de la 48 la sută la 40, iar al intervievaţilor republicani de la 35 la 17 la sută. În acelaşi declin trebuie inscrisă şi scăderea procentuală faţă de aplicarea de sancţiuni Rusiei şi statele care le nesocotesc au scăzut de la 75 la 60, în acelaşi interval, după cum acceptul pentru refugiaţi ucrainieni de la 73 la 42, iar privind furnizarea de armament şi furnizarea de fonduri financiare au evoluat procentual de la 63 la 39, respectiv de la 59 la 21 şi evidenţiază accentuarea acestei mişcări .
Avem aşadar de a face cu ceea ce se sconta că va apare, anume acel war fatigue, care într-un anumit sens face greu inteligibilă afirmaţia oficială a componenţilor taberei vestice că vor sprijini Ucraina “atât cât va fi nevoie” sau că rezultatul războiului (continuarea luptelor şi evitarea păcii) depinde de voinţa exclusivă a Kievului.
Dar, la Hiroshima nu a fost doar atât. Evoluţiile recente, accelerate de războiul din Ucraina au declanşat alte modificări de anvergură sistemică. Aş aşeza la locul întâi, pentru că referim la “steering committeee” al lumii libere, faptul neaşteptat că întărirea solidarităţii occidentale – ceea ce se socotea că este un rezultat remarcabil al ultimului an în faţă provocării venite dinspre competitor – a vădit fisuri neaşteptate şi, posibil, în creştere accelerată. Macron, după o vizită în China în luna aprilie, a declarat tranşant că nu vede interesul Europei de a se alinia SUA în chestiunea Taivanului. Cum se ştie, declaraţia sa, nelipsită de suspans – era făcută, în avion, unui grup de ziariști selecţionaţi, şi astfel calibrate încât să determine o discuţie la eşalon continental, referind la “autonomia strategică“ a UE, aşadar nefiind o decizie deja asumată -, a fost catalogată ca fiind o abordare teoretică. Ceea ce s-a numit şi se numeşte “vasalizarea” Europei de către SUA – subiect asupra căruia vom reveni – pare să continue netulburată, mai ales sub presiunea statelor din prima linie a Estului, întâi de toate al balticilor şi Poloniei. Să mai amintesc că o discuţie asupra subiectului drag Parisului al “autonomiei strategice” a continentului are duşmani declaraţi în această parte a continentului aflată în fața colosului rusesc, iar conceptul anunţat de Germania (Zeitwende) acum mai bine de un an, aşadar alocarea a 100 miliarde de euro pentru consolidarea forţei militare germane a rămas doar pe hârtie.
Dar, alături de această prezumată dizidență a Franţei – şi oarecum fără urmă vizibilă la Hirohima – s-au mai ivit în rândurile G-7 şi alte voci, rezervate în fața impunătoarei puteri americane, dar, totuşi, existente şi urmărind propria agendă. Dacă China a fost ridicată la rangul de principala provocare faţă de SUA, şi s-a intenţionat a fi amorsat un proces de de-cuplare economică pentru a putea să se răspundă eficient provocării ei, de la Japonia la UE (Germania, întâi de toate, dar, desigur, Macron), care au reuşit să impună continuarea cooperării cu China. Numai că această cooperare a fost acceptată să răspundă unei strategii “de-risking”, despre care SUA ştiau de când şefa Comisiei Europene, Ursula Van der Leyen, fusese în aprilie în China. ceea ce înseamnă că relaţia economică cu gigantul chinez va fi strict controlată aşa cum cazul Huawei sau cel al Tik-tok-ului deja o arată). Să mai adăugăm aici că SUA – Joe Biden din acest punct de vedere se vădeşte un preşedinte cu energie, inițiativă şi la post în rolul de manager de hegemon sistemic – a vădit supleţe, dar şi dârzenie, amorsând procesul de asumare a conducerii de acest ‘steering committee’ a afacerilor occidentale, inclusiv prefigurând astfel rolul formatului Grupului de 20 de state (G-20), unde se află şi China şi Rusia, precum şi puteri regionale, acum multe candidate la membership BRICS. Viitoarea reuniune G-20 urmează să se desfăşoare în India, în septembrie 2023, aşadar, pe linia urmărită de americani de a echivala organizarea acesteia în formatul avut, un fel de naştere a unui multilateralism sistemic controlat de la Washington şi, eventual, excluzând Rusia. Nu este desigur un G-7 versus G-20, dar celui dintâi i se conferă rolul de formator şi de conducere într-o lume în care hegemonul acceptă un multilaterialism după voia şi interesele sale. Este indiscutabil că o astfel de evoluţie relevă două majore influențe ale războiului din Ucraina în ansamblul sistemic: cea dintâi referă la grăbirea instalării formatului multilateral- cerinţă a Rusiei şi Chinei- în afacerile globale, iar secunda, la faptul că SUA, în pofida acestei aparente cedări, nu este încă pregătită să cedeze rolul de lider (hegemon) al sistemului internaţional.
Că un astfel de multilateralism este avut în vedere a fost indirect exprimat chiar la reuniunea de la Hiroshima, unde alături de conducătorii statelor G-7 s-au aflat, ca invitaţi, liderii altor opt țări, anume India, Brazilia, Coreea de Sud, Australia, Vietnam, Indonesia, Comore, Insulele Cook. Dar, reacţia Beijingului, care a protestat energic faţă de deciziile asumate de G-7, arată că noul multilateralism de tip american este departe de viziunea competitorului. Nouriel Rubini, economist de calibru, a menţionat într-un editorial (30 mai) că SUA au eşuat la Hiroshima în a convinge că nu se urmăreşte‚ prin noile aranajamente globale, containment-ul’ Chinei. El a argumentat că, faţă de reuniunile sale anterioare, G-7 întrunit la Hiroshima s-a vădit cel mai activ aproape din întreaga sa istorie, membrii lui vădind nu doar voinţa de a-şi agrega forţele pentru a se opune Chinei, dar, în acelaşi timp, au încercat să atragă şi alte state – între care cel mai important este India, deja aflată într-o rivalitate geopolitică cu dragonul chinez – cu manifestări minore, chiar militare, la frontiera comună în Himalaia – în această tabără anti-sinică.
Ceea ce prezumă – şi credem că Roubini are dreptate – că politica urmărită de SUA – a evita coalizarea Sudului colectiv, bazându-se întâi de toate pe India – mai are mult până a se consolida şi deveni realitate sistemică. Chiar la Hiroshima, premierul indian, de pildă, a arătat că ONU este instituţia existentă, chemată şi reprezentativă a soluţiona chestiunile globale actuale: „Se ridică întrebarea de ce ne confruntăm cu necesitatea de a discuta chestiuni de pace și stabilitate în foruri distincte. De ce Organizația Națiunilor Unite (ONU), înființată chiar cu scopul de a instaura pacea, deseori nu reușește să prevină conflictele astăzi? De ce, nici măcar definiția terorismului nu a fost încă acceptată în ONU?” Şi Modi a specificat răspunsul său : „Instituțiile create în secolul trecut nu sunt în concordanță cu sistemul secolului XXI. Ele nu reflectă realitățile prezentului. De aceea, este necesar ca reformele să fie concretizate în instituții mari, precum ONU. De asemenea, va trebui să devină vocea Sudului Global. În caz contrar, vom continua să vorbim despre încheierea conflictului. ONU și Consiliul de Securitate vor deveni doar un club de discuții.”
Revenind la situaţia frontului din Ucraina- amintitor străveziu şi aproape intenţionat de Primul Război Mondial şi înfruntarea prioritară de tranşee, dar de această dată pe muchea unui eventual schimb de lovituri nucleare anihilatoare de continente- sunt de subliniat câteva lucruri. Astfel, echilibrul operaţional pe fronturi – de 10 luni încleştările principale au loc la Bachmut, cu însemnătate strategică doar de beligeranţi înţeleasă, pentru că altminteri pe harta războiului nu vădeşte vreuna, dar cu pierderi enorme în oameni de ambele părţi – şi acalmia relativă instalată clar încă din noiembrie 2022 au fost prevalente. Aşadar, nicio ofensivă de iarnă rusă, aşteptată şi mult trâmbiţată – dacă nu cumva ea a fost materializată de facto chiar distrugerea accelerată prin lovituri de artilerie şi atacuri cu rachete şi noruri de drone a infrastructurii critice adverse şi lipsirea Kievului de orice posibilitate de ripostă militară de anvergură – şi, până acum nicio contraofensivă de proporţii ucraineană. Această realitate, diferită complet de cea tradiţională a războaiele precedente, singurele la care se pot face referinţe istorice, a deschis calea unor interpretări diametral opuse la ceea ce se întâmplă militar în Ucraina, mai ales din toamnă anului trecut.
Este de observat că, aflându-ne în faţa unor realităţi ale câmpului de luptă pentru care nu avem termene de comparaţie istorică, devine oarecum normal ca opiniile în această privinţă să se grupeze în funcţie de preferinţele autorilor- partizani ai Ucrainei/ Vestului şi ai Rusiei- , astfel că apartenența poate fi uşor identificată. Nu trebuie uitat că geneza, ca şi evoluţia acestor grupări de opinii are loc în prezenţa unor armate de troli pe reţelele de socializare sau chiar în reviste de prestigiu- omniprezenţi pretutindeni la rubricile de comentarii -, şi astfel nu trebuie inclusă influenţa nefastă a lor în chiar conţinutul şi orientarea reală ale decidenţilor – , expresie a unui război hibrid, pentru prima dată de asemenea dimensiuni şi general sistemic. Acest război paralel şi care covârşeşte pe cel real- în sensul influenţării chiar a responsabililor/decidenţilor politici şi militari – cuprinde capitole de informare/ dezinformare supradimensionate de ambele părţi, cu excrescenţe dificil de separat de adevăr/minciună, şi utilizate ca armă de luptă de prim ordin (adică la nivelul impactului numărului rachetelor, tancurilor etc.). Aşadar, ne aflăm astfel în faţa unei componente redutabile de ‘soft power’ a forţei militare reale ( hard power). Cei care încearcă să desluşească în acest păienjeniş de informare/ dezinformare şi generator nu doar de nedumeriri şi partizanate, dar îngreunând şi specialiştilor desluşirea realităţii (inclusiv comandamentelor taberelor implicate, probabil că sunt influenţate, într-o încă necuantificată măsură), sunt, vrând- nevrând, prizonierii circumspecţiei şi, uneori, confuziei grave. Iată unul dintre ei, care afirmă: “/…/linia frontului nu s-a mişcat prea mult: este mai mult Primul Război Mondial decât al Doilea Război Mondial în acest sens. Dar, în cele din urmă, factorul limitativ aici sunt ucrainenii: acesta este singurul lucru pe care NATO nu-l poate furniza Ucrainei. Și, judecând după clipurile pe care le-am văzut cu toții, în care autoritățile ucrainene abordează bărbați pe stradă și îi târăsc în birourile de înrolare, ucrainenii nu au mult mai mulți recruți dornici de luptă. Escobar poate supraevalua capabilitățile rusești, dar dacă le subestimezi dramatic, acest tip de subestimare îi costă cel puțin pe ucraineni zeci de mii de morți fără rost/ sublin. n./n . Ei/ ucrainenii-n.n./ ar fi putut negocia încetarea acestui război cu un an în urmă, dar Zelensky pare să fie foarte alimentat cu iluzia că va învinge Rusia sau că Occidentul va acţiona şi prevala asupra uneia din cele mai mari puteri nucleare din lume chiar în pragul uşii acesteia”. Este un comentariu al unui cititor apărut pe marginea unui articol – semnat de P. Escobar-, autor evident ultra-favorabil taberei rusești- care cauţionează în legătură cu deruta pe care o provoacă acest război hibrid inclusiv în rândurile decidenţilor şi imperativul de a asuma o anumită sobrietate şi decență în evaluarea situaţiei de pe teren, care poate salva mii de vieţi. Autorul articolului în discuţie aici (P. Escobar), prizonier al opiniei proprii că partea rusă deja a câştigat războiul din Ucraina, condamna în stil batjocoritor „speculațiile frenetice în rândul membrilor ThinkTankland- ului din SUA și NATO /care / ostatici ai emoției lor, ei chiar uită ceea ce știe oricine cu un IQ peste temperatura camerei: Kievul – dotat cu 30 de miliarde de dolari în armament NATO – poate avea efecte mai puțin de zero din ‘contraofensiva’ sa mult lăudată. Forțele ruse sunt mai mult decât pregătite, iar Ucrainei îi lipsește elementul surpriză “. Mai mult, el consideră că zgomotul în jurul posibilei contraofensive ucrainene este destinat învăluirii intenţionate a situaţiei militare în celebrul concept clausewitzian al “fog of war”(ceața, impredictibilitatea războiului), dar care hrăneşte şi iluzia că ea ar putea avea loc şi să fie desfăşurată cu success. Potrivit acestui autor pro- Putin, naraţiunea dominantă la Washington în rândurile analiştilor este că “leadership-ul de la Moscova este ‘fragmentat și imprevizibil’, ori asta poate duce la ‘o înfrângere convențională a unei puteri nucleare majore’ al cărei ‘sistem de comandă și control s-a defectat’ ” şi că “cel mai bun lucru de făcut este ‘protejarea Ucrainei fiind o necesitate strategică, deoarece amenințarea rusă crește dacă Moscova câștigă în Ucraina’ “. Partizanatul orb al autorului, captiv al naraţiunilor lansate de la Kremlin, dar şi complexitatea războiului hibrid la care referim au generat şi comentariul (poate chiar emis de un trol, dar cu nuanţă raţională), din care am citat, că iluziile astfel generate pot costa mii de vieţi sau pot duce la escaladare, prin înşelăciune, şi război nuclear.
De altfel, chiar la sfârşitul lunii mai 2023, o convorbire substanţială între un corespondent de război aflat la Kiev şi excelent comentator al situaţiei militare şi un expert recunoscut al relaţiilor internaţionale ilustrează că este extrem de dificil de a desprinde în actualele împrejurări ale înfruntării- indiferent de afirmaţiile responsabililor ucraineni că ofensivă a început deja – semnele elocvente ale acestui fapt. Şi atunci, aşa cum este neapărat nevoie într-o evaluare realistă şi care să nu primejduiască defel viitorul, chiar şi eficiența acestei ofensive (care poate deveni una de vară în loc de primăvară), că trebuie să aşteptăm şi să vedem când se va întâmpla pentru că obiectivele urmărite de această operaţie militară a Kievului vor avea şanse să se împlinească. Iar acest lucru nu-l pot decide decât cei implicaţi.
Adiacent acestui subiect al războiului hibrid în curs, nu este de prisos a menţiona un interesant dosar de evoluţie a operaţiilor militare propriu-zise. Ne referim la faptul că unii responsabili militari americani de rangul cel mai înalt sunt preocupaţi de necunoscutele escaladării confruntării Rusiei cu SUA/ NATO, devenită temă frecventă a analiştilor de la Moscova, pentru care armata rusă are a se măsura în Ucraina cu forţa lor militară. Cititorii îşi amintesc probabil de câte ori fostul preşedinte rus D . Medvedev, azi deţinător al unui înalt post oficial în domeniul securităţii de stat al Rusiei, a ameninţat cu lovituri nucleare lansate asupra statelor occidentale care furnizează armament şi alt echipmanent militar Ucrainei. Deşi frecvenţa cu care a menţionat pe propriul cont de twitter asemenea ameninţări au determinat plasarea lor în categoria “vorbe goale”, lucrurile se par că stau cu totul altfel şi că pronunţarea lor are un rost bine stabilit. Anume de a atenţiona Vestul asupra “liniilor roşii” pe care Rusia le consideră apte, o dată depăşite de adversar, să determine escaladarea războiului către pragul nuclear.
Astfel, pentru a da un exemplu recent, în legătură cu presiunea fie a oficialilor, fie a unor analişti apropiaţi Kremlinului de a se recurge la escaladare şi folosirea armelor nucleare, menţionez că anunţul de la Hiroshima că SUA au admis livrarea de avioane de vânătoare “F-16” Ucrainei şi instruirea imediată a piloţilor, a îndemnat postul TV public principal din Moscova să organizeze o dezbatere în seara de 25 mai 2023. Tema a fost chiar escaladarea războiului, ca replică la această decizie a Washingtonului, prin folosirea armei nucleare tactice. Cel care a susţinut această escaladare a fost faimosul analist V. Soloviov, care a sugerat lansarea acesteia, de pildă, asupra unei zone din Anglia sau împotriva unui portavion din Marea Nordului (jocurile de război chineze au demonstrat că o flotă americană organizată în jurul unui portavion poate fi distrusă nuclear cu rachete supersonice) întrucât în domeniul acestui gen de rachete (Kinzhal) Rusia are acum (cel puţin aşa afirmă), dar nu pentru mult timp, avantaj faţă de SUA. Combătut de alt specialist pe temeiul că este sigură contralovitura nucleară a SUA, discuţia s-a prelungit, aşa cum menţionează un expert pe propriul cont de twitter, un expert de la BBC:
“@francis_scarr
S-a încins destul de mult la emisiunea lui Solovyov aseară. Gazda a încercat să-și convingă prietenii că distrugerea Europei este singura modalitate de a convinge Occidentul să nu mai ajute Ucraina. El a insistat că SUA nu vor răspunde/…/ 12:18 PM · May 26, 2023·1.4M Views” .
Practic, în acelaşi timp (25 mai 2023) cu nesocotinţa (jucată?) comentatorului rus relativ la utilizarea unei bombe atomice tactice a apărut şi luarea de poziţie a generalului Milley, şeful Comitetului Şefilor de Stat Major ai forţelor militare americane, militarul american cu funcţia cea mai înaltă. Pe marginea unei incursiuni a unei forţe de voluntari ruşi împotriva localităţii Belgorod de pe teritoriul Rusiei, în apropierea frontierei cu Ucraina, lansată de pe teritoriul acesteia din urmă – acţiune socotită de Moscova ca o întreprindere teroristă şi anihilată cu rapiditate- acesta a menţionat că SUA livrează echipament militar Ucrainei pentru a se apăra pe propriul teritoriu şi nu pentru a ataca Rusia în interiorul frontierelor sale. “ De ce acest lucru? a întrebat generalul Milley, şi a răspuns: “Pentru că nu vrem – acesta este un război ucrainean. Nu este un război între Statele Unite și Rusia. Nu este un război între NATO și Rusia„.
În mod evident, generalul american se referă la chestiunea escaladării războiului către pragul nuclear pe care o ridică utilizarea echipamentelor americane livrate Ucrainei în atacuri asupra obiectivelor ruseşti pe teritoriul Rusiei. Acest lucru ar pune problema ilegalităţii acţiunii SUA/NATO, spre deosebire de cazul războiului de apărare al Ucrainei împotriva agresiunii, ceea ce înscrie sprijinul militar acordat Kievului în normele acceptate de conduită internaţională (ajutor pentru repingerea atacului neprovocat). Orice încălcare a acestei norme prin utilizarea echipamentului militar pentru atacarea Rusiei pe propriul teritoriu ar transforma furnizorul (SUA sau NATO) în agresor şi ar îndreptăţi Rusia la replică. De aceea sublinierea generalului este decisivă: “Nu este un război între Statele Unite și Rusia. Nu este un război între NATO și Rusia„. Cu probabilitate că Milley are în vedere şi furnizarea de avioane F- 16 care ar da posibilitate Ucrainei să atace Rusia în adâncimea propriului teritoriu. Deopotrivă, Milley a reiterat această poziţie în contextul în care acţiunea voluntarilor ruşi împotriva Belgorodului este bănuită a fi utilizat vehicule blindate de provenienţă americană şi de aceea, pentru a smulge orice motivaţie a Kremlinului la escaladare, el a mai menţionat şi următoarele în luarea sa de poziţie: “Generalul de armată Mark Milley a declarat că biroul său analizează imaginile de pe rețelele de socializare cu vehicule și echipamente militare în incursiunea transfrontalieră de luni a miliției din regiunea rusă Belgorod. ’Nu vă pot spune cu acuratețe chiar în acest moment dacă – și am văzut videoclipul – este sau nu echipament furnizat de SUA, care a fost natura atacului, cine a făcut-o şi în numele cui ”.
O altă concluzie importantă care se poate desprinde din această luare de poziţie a şefului Pentagonului: SUA/NATO au o grijă de prim ordin să nu fie furnizate motive pentru transformarea războiului din Ucraina într-unul cu Rusia, aşadar al Treilea Război Mondial care nu poate fi decât unul nuclear. Dar vrea cineva oare ca războiul de apărare al Ucrainei să fie transformat în unul al SUA/NATO contra Rusiei şi, în consecinţă, nuclear? Poate să gândească cineva la Kiev o asemenea catastrofală evoluţie? Ori, pe de altă parte, doar militarii din SUA (mai precis Pentagonul) sunt preocupaţi de acest lucru şi îl fac public?
Ajunul celui de al Treilea Război Mondial? Cum se ştie, cerinţa atât a Rusiei, cât şi a Chinei, aşadar poziţia lor comună reiterată nu doar înainte de lansarea războiului de agresiune rus din Ucraina (“parteneriat fără limite”), dar şi recent, în cursul vizitei liderului chinez Xi Jinpin la Moscova în luna martie 2023, este transformarea sistemului internaţional din unul organizat unipolar (‘Pax Americana’) în unul multipolar. Aşa cum a declarat Xi lui Putin şi acesta a răspuns afirmativ la finalul vizitei (22 martie): „În acest moment, există schimbări – pe care nu le-am văzut de 100 de ani – și noi suntem cei care conducem aceste schimbări împreună”.
Ori, schimbările ultimului secol sunt de calibru, iar pentru a menţiona pe cele mai importante sistemic am lista că au apărut noi mari puteri, s-au prăbuşit imperii continentale şi coloniale, Europa şi-a pierdut centralitatea sistemică, iar „momentul unipolar” (‚Pax Americana’) este la prag de cumpănă. Ceea ce este acum obişnuit în limbajul geopolitic al Moscovei şi împrumutat cu rapiditate şi în alte părţi, inclusiv în China, este că sunt două tabere/ forţe de anvergură geopolitică în confruntare: „Vestul colectiv” (SUA/NATO/UE) şi „Sudul colectiv” denumit diferit, dar cu prevalență, statele în dezvoltare, iar cu oarecare precizie: Shanghai -5, BRICS şi cele care gravitează în jurul lor). Acestea îşi dispută reorganizarea sistemică a lumii, în care se manifestă energic declinismul american.
Dar se poate vorbi azi de declinism american, sintagma devenită monedă curentă de analiză în anii 2020-21, surprinzător, mai ales în SUA? La sfârşitul lunii mai, acest an, prestigioasa revistă „Foreign Affairs” a cerut unui număr de 69 de experţi în relaţiile internaţionale să-și exprime opinia pro sau contra în legătură cu întrebarea: „Distribuţia globală a puterii este azi mai aproape de formatul unipolar sau de cel bipolar sau multipolar? „(The global distribution of power today is closer to being unipolar than it is to being bipolar or multipolar), poziţiile fiind publicate sub titlul S-a sfârşit vreodată momentul unipolar?
Un număr de 44 experţi nu au fost de acord că sistemul actual este mai apropiat de formatul unipolar (30 –dezacord şi 7 – accentuat dezacord), 17 sunt de acord (dintre care trei accentuat), iar 8 cu o poziţie neutră. Câteva dintre opinii trebuie să fie citate pentru că au o însemnătate majoră pentru starea actuală a analizei privind formatul sistemului internaţional şi tendinţele din cadrul lui:
„Limbajul ‚polilor’ nu oferă prea mult spațiu pentru nuanțe atunci când vorbim despre modul în care funcționează puterea. Da, anumite state sunt importante în afacerile externe chiar acum, dar statele nu sunt singurele entități care exercită puterea. Am putea găsi metafore analitice mai bune/…/” (dezacord);
“Statele Unite rămân puterea principală în sistemul internațional. Este singura țară care poate desfășura mijloace militare în orice punct din lume. Reprezintă un sfert din producția economică globală, deține moneda de rezervă dominantă și este cel mai mare producător atât de petrol, cât și de gaze naturale. De asemenea, menține o rețea de neegalat de alianțe și parteneriate./…/ Spre deosebire de unele speculații, este puțin probabil ca China să depășească Statele Unite pentru preeminență globală,/…/; politica sa externă de la debutul pandemiei, inclusiv sprijinul din ce în ce mai mare pentru Rusia, a adâncit alinierea strategică între democrațiile industriale avansate, care încă dețin echilibrul puterii globale. Chiar și așa, este probabil să se dovedească un concurent de durată.” (dezacord)
“Polaritatea (unipolară, bipolară, multipolară) este o măsură de modă veche și inadecvată a puterii, deoarece reflectă doar puterea militară și economică, ignorând ideile, puterea soft și „puterea în interior”/…/. Mai degrabă decât o lume multipolară, în care actorii principali sunt mari puteri, trăim într-o lume multiplex, în care o varietate de alți actori și forme de conducere lucrează pentru a crea o ordine internațională decentralizată.” (dezacord accentuat )
“Întrebarea presupune implicit că puterea este doar materială (puterea militară etc.). În acest sens, da, lumea este încă mai aproape de a fi unipolară. Dar puterea se referă și la percepția puterii și a slăbiciunii. Din acest punct de vedere, atât Statele Unite, în special, cât și Occidentul în general, se descurcă mult mai rău în imaginația restului lumii decât în urmă cu un deceniu./…/.” (neutru )
“Statele Unite nu au fost niciodată, sau în cel mai bun caz doar pe scurt, un unipol. Își pierde rapid atât voința, cât și capacitatea de a juca rolul hegemonic. China este singurul alt candidat posibil și este foarte departe de a fi unipol. Într-o lume postcolonială și post-occidentală, însăși ideea că orice stat joacă acest rol și-a pierdut legitimitatea. /…/ Atât China, cât și Statele Unite sunt în cel mai bun caz primus inter pares într-un grup de mari puteri. Ordinea mondială nu va avea în curând /…/ aspectul multipolarității tradiționale.” (dezacord accentuat )
“Răspunsul la această întrebare necesită mai întâi să facem o judecată dificilă dacă puterea economică sau puterea militară contează mai mult în politica internațională. China este mult mai aproape de paritatea economică cu Statele Unite decât de paritatea militară. /../ Lumea trece de la unipolaritate la bipolaritate, dar a vedea o lume bipolară la orizont nu înseamnă că am ajuns deja la acea destinație. Și este mai probabil ca viitorul să fie bipolar decât multipolar. Invocările rusești ale unei lumi multipolare sunt o băutură amețitoare de iluzii, nostalgie și petulanță. În cele din urmă, va veni ziua în care India va transforma multipolaritatea în realitate, dar Rusia nu va mai fi niciodată unul dintre poli”. (acord)
“Ne aflăm în mod clar într-o lume a tranziției. Creșterea Chinei, precum și cea a țărilor în curs de dezvoltare cu venituri medii, cum ar fi Brazilia și India, a făcut lumea mai puțin unipolară decât, să zicem, acum 30 de ani.” (neutru)
“Statele Unite – sau, mai exact, un cartel compus în mare parte din state G-7 – nu mai exercită genul de hegemonie globală exercitată cu doar două sau trei decenii în urmă. Alte state sunt acum mai dispuse și mai capabile să modeleze ordinea internațională în conformitate cu preferințele lor. Acest lucru este, mai mult sau mai puțin, ceea ce se referă majoritatea oamenilor când vorbesc despre o trecere de la ‘unipolaritate’ către ‘multipolaritate’ sau ‘bipolaritate’. Dar acești termeni au o semnificație specifică în studiile contemporane privind relațiile internaționale./…/“ (neutru)
“Războiul din Ucraina accelerează multipolaritatea globală, în ciuda unității transatlantice inițiale. Întrebarea reală este dacă Asia va deveni o regiune mai bipolară din cauza concurenței din ce în ce mai adânci între SUA și China.” (dezacord)
“Era unipolarității globale în care Statele Unite ale Americii sunt de neegalat și de necontestat în diferite domenii de politică s-a încheiat cu siguranță. Pentru mulți din Asia de Sud-Est, războaiele din Afganistan și Irak au fost începutul sfârșitului. Ceea ce urmează este mai puțin clar, deoarece China încearcă să umple golul. În Indo-Pacific, multipolaritatea apare doar lent, chiar dacă vârtejul strategic bipolar al competiției dintre SUA și China se instalează din ce în ce mai mult.” (dezacord)
“Puterea este greu de definit și măsurat. Pentru mulți, Statele Unite apar într-un declin relativ, dar în parametri cheie care definesc puterea – inovația tehnologică, dinamismul corporativ, puterea financiară și monetară, producția de energie, influența culturală – țara este, probabil, într-o formă mult mai bună decât acum 15 ani. Capacitățile sale militare și de informații rămân de neegalat, iar alianțele sale cheie mai puternice ca niciodată. Principalul său competitor, China, a cunoscut o creștere istorică și o transformare extraordinară, dar se confruntă și cu provocări structurale descurajante.” (acord )
“Nu este nici unipolar nici multipolar. Mai aproape de unipolar în puterea militară globală; multipolar în economia globală; dispersat pe multe probleme transnaționale….” (neutru)
“Dacă lumea este unipolară, bipolară sau multipolară depinde de modul în care definiți ce este o mare putere. Desigur, oamenii folosesc definiții diferite. Unii se concentrează pe puterea latentă, alții se concentrează pe puterea militară, alții se concentrează pe ceea ce poate face un stat cu puterea sa militară, unii folosesc PIB-ul și așa mai departe. Acest lucru vă spune că oamenii pot să nu fie de acord în mod legitim dacă un anumit stat este o mare putere sau nu, ceea ce înseamnă că oamenii pot fi în mod legitim în dezacord cu privire la faptul că lumea de astăzi este unipolară, bipolară sau multipolară. În esență, nu există o definiție corectă a unei mari puteri, deoarece nu există definiții corecte sau greșite. Problema cheie este cât de utile sunt definițiile pentru a înțelege lumea. Cred – împreună cu majoritatea experților pe care îi cunosc – că este cel mai util să ne gândim la lumea de astăzi ca fiind multipolară.” (dezacord )
“Războiul din Ucraina este o confirmare suplimentară a faptului că majoritatea populației lumii nu dorește să se alinieze cu Statele Unite și, potrivit unui recent Consiliu European pentru Relații Externe, cea mai mare parte a populației lumii vede omenirea ca fiind multipolară, chiar dacă publicul din Statele Unite, Statele și Vestul văd o diviziune bipolară. (dezacord accentuat).
Aşa cum se poate desprinde din citatele mai sus selecţionate, majoritatea experţilor au opinia- în grade diferite şi nuanţe proprii- că declinismul SUA este un fapt, că ‘Pax Americana’ deja a făcut loc unui sistem internaţional cu valenţe multilaterale, ori cel puţin că se îndreaptă către unul de această factură (dacă nu evoluţiile vor impune alta unităţi de evaluare sistemică). Dar, pentru cei cantonaţi în paradigma tradiţională a măsurării gradului de putere sistemică a devenit un fapt evident că China este principalul competitor la hegemonia americană, iar, pe de altă parte, că războiul din Ucraina a accelerat aceasta tranziţie. Ceea ce impune o altă interpretare a actualelor evenimente din Ucraina, definindu-le din perspective unui crize de amploare sistemică, în care principalii angajaţi sunt SUA şi NATO (ceea ce se numeşte în limbajul Kremlinului “Vestul colectiv” – vezi şi definiţia lui Sullivan a G-7) şi tabăra oponenţilor acestuia, în continuă aşezare şi individualizare, oricum având la cârmă China şi Rusia.
Ultimele două concluzii răzbat pregnant în media internaţională actuală, cu mare claritate chiar în “zgomotul de fond” al războiului din Ucraina, unde Rusia se străduie să grăbească cât mai mult tranziţia către sistemul de tip multipolar, iar SUA şi NATO să încetinească acest lucru. Pentru analiştii de prim rang această realtate a fost relevată public, deschis, încă din luna aprilie. Aşa se explică editorialele lui Gideon Rachman din “Financial Times”, din luna aprilie –mai 2023, când doar titlurile acestora reflectau rolul principal al Chinei ca adversar al ‘Pax Americana’: “De ce Taiwan este important pentru întregul sistem” (Why Taiwan matters to the world 10 aprilie ); “Cum a divizat lumea războiul din Ucraina“ ( How the Ukraine war has divided the world- 18 aprilie ); „Cum să opreşti războiul dintre America şi China„ (How to stop a war between America and China – 24 aprilie). În acest din urmă editorial se menţionează: „În vizită la Washington săptămâna trecută, a fost surprinzător cât de banale au devenit discuțiile despre război între SUA și China. Această discuție a fost alimentată de declarații cu buzele libere ale generalilor americani care se gândesc la posibilele date pentru deschiderea ostilităților. Acele comentarii, deși neînțelepte, nu au izvorât de nicăieri. Ele sunt o reflectare a discuției mai ample despre China care are loc la Washington – în interiorul și în afara guvernului. Mulți oameni influenți par să creadă că un război SUA-China este nu numai posibil, ci și probabil”. Editorialul său din 19 mai, intitulat „Revitalizarea G-7 marchează o eră nouă definită de rivalitatea superputerilor” (G7’s renewal marks a new era defined by superpower rivalry) evidenţiază, dacă mai era nevoie, în ce epocă ne aflăm, potrivit acestei competente opinii: „Expresia lui Sullivan – ’comitetul director al lumii libere’ – reflectă gândirea strategică care stă la baza summit-ului/ G-7 de la Hiroshima- n.n. /. Folosirea expresiei ‘lume liberă’ evocă războiului rece și transmite cu acuratețe starea de spirit din Washington. La fel ca în războiul rece, SUA își raliază aliați democratici din Europa și Asia pentru o luptă a generației actuale împotriva adversarilor familiari din primul război rece: Rusia și China. Diferența este că, acum, ordinea de prioritate este evident inversată. În perioada 1945-89, Uniunea Sovietică a fost principalul adversar al Americii. De data aceasta, în ciuda invaziei ruse a Ucrainei, nu există nicio îndoială că China este văzută ca fiind cel mai serios rival pe termen lung de către SUA.”
Cea mai clară probă a principalei preocupări actuale a decidenţilor americani, vestici în general, o arată convingător discuţia de la sfârşitul lunii aprilie (circa 8 ore pe parcursul a două zile) a redactorilor revistei “ The Economist” cu venerabilul patriarh al marii strategii occidentale din ultimii 60 de ani şi al ‘Pax Americana’, Henri Kissinger.
Iată cum a început, la sfârşit de aprilie 2023, convorbirea redactorilor de la ‘The Economist’ cu H. Kissinger: “Subiectul conversației noastre este cum să evităm un al treilea război mondial. Relația dintre SUA și China, cele mai importante două țări din lume, pare cu adevărat ruptă, pe un drum care s-ar putea termina în conflict. Vrem să vorbim despre cum să evităm acest lucru. Și vrem să vorbim despre cum să construism o ordine globală mai stabilă. Asta implică mai mult decât SUA și China: va trebui să discutăm despre rolurile Rusiei, ale Europei, ale Indiei și altele. Dar putem începe cu cât de mare este riscul de război? Suntem pe calea unui conflict de mare putere?”
Aşadar, în absenţa unei acţiuni decise- iar Kissinger oferă opinia sa în această privință- sistemul se îndreaptă ineluctabil către al Treilea Război Mondial. Gestiunea acestui moment extrem de grav trebuie făcută, potrivit tot lui Kissinger, neîntârziat, în acelaşi timp luând în considerare faptul că ne pândeşte şi o altă ameninţare, mai mare chiar decât confruntarea nucleară. Anume, impactul sistemic al utilizării nereglementate a inteligenţei artificiale.
- Cum poate fi evitat al Treilea Război Mondial (soluţia Kissinger). Evoluţiile sistemice din ultimul deceniu – practic din 2014, când Rusia a anexat Crimeea şi alte teritorii ucrainene – al căror vârf a fost agresiunea Kremlinului împotriva Ucrainei din februarie 2022 au arătat evident că ne aflăm într-o perioadă istorică nouă, în care lumea – ori , cel puţin, Eurasia – se află în plină reaşezare, aşa cum nu a mai fost cazul de la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial. Chiar dacă unii responsabili ai statelor importante sistemic susţin contrariul, la nivel teoretic această realitate este relevată tot mai insistent de analişti şi experţi, cu argument greu de respins. Am citat, în acest sens, opinia patriarhului analizei sistemice occidentale, Henri Kissinger, exprimată într-o conversaţie la sfârşitul lunii aprilie a.c. în care acesta a arătat care este competiţia sistemică principală astăzi şi deopotrivă ce ameninţări uriaşe ne pândesc.
Mai adaug una recentă, aparţinând directorului centrului de cercetare specializat în geopolitică de la George C. Marschall Center din Garmish Partenkirchen din Germania, A. Michta, care la 3 iunie scria pe contul său de twitter următoarele, după o reuniune de experţi din Norvegia pe tematica situaţiei internaţionale actuale: “Câteva gânduri /…/ despre consecințele pe termen lung ale războiului din Ucraina. În primul rând, sunt și mai convins că este un război care transformă sistemul. Țările apropiate Rusiei o înțeleg (inclusiv Norvegia)./În al doilea rând, indiferent dacă războiul din Ucraina se încheie curând sau durează ani de zile, suntem abia într-un stadiu incipient al acestei schimbări sistemice care va câștiga viteză pe măsură ce deglobalizarea se accelerează. Procesul va testa puterea relativă și va dezvălui slăbiciunile statelor./Dincolo de indicatorii tradiționali ai puterii economice și militare, slăbiciunea în mai multe domenii va juca un rol imens, pe măsură ce statele se mobilizează și se pregătesc pentru o confruntare intensă, eventual război. Un domeniu-cheie va fi coeziunea generală a societății și reziliența statelor. /Ucraina a arătat, de asemenea, importanța critică a conducerii/../Așa că întreb: câți lideri avem în Occident cu acest tip de forță și curaj interior? Au națiunile noastre o ’mentalitate de apărare’ și hotărâre de a lupta? Mai cred societățile occidentale în reciprocitatea obligațiilor care sunt fundamentale într-o democrație? /Rusia și China ştiu clar ce vor. Rusia vrea să revizuiască înţelegerea de după Războiul Rece și să-și restaureze fostul imperiu. China vrea să ia locul SUA de cea mai mare putere din lume și să construiască un nou sistem global centrat în jurul intereselor și principiilor sale. /Deci întreb: ce vrem NOI? Vorbim despre ’menținerea ordinii internaționale bazate pe reguli’. Dar ce înseamnă asta exact? Cum arată victoria în termeni geopolitici? Cum vor fi restructurate alianțele noastre? Cum vrem să arate lumea în viitoarea generație? Ultimii 30 de ani au fost ceea ce eu numesc ’era instituționaliștilor’, prin care lumea post-istorică urma să fie reordonată prin norme și reguli. A fost o fantezie. Ne-am întors într-o lume a geopoliticii și a războiului dintre state și totuși vorbim în continuare în limbajul instituționalist./Ne îndreptăm către o perioadă de instabilitate globală prelungită, în care echilibrele regionale vor fi cheie. Trebuie să reînvățăm limbajul geopoliticii și al puterii brute (hard).Trebuie să articulăm viziunea NOASTRĂ despre lume pentru viitorii 30 de ani în termeni geopolitici concreţi pentru a ne ghida politicile”.
Puncte de vedere identice au început să fie tot mai des exprimate în ultimele luni, iar, aşa cum am menţionat, Henri Kissinger a fost chestionat cu privire la modalitatea pe care o are în vedere pentru a putea fi evitat al Treilea Război Mondial, aşadar opunând Chinei şi Rusiei – aliate în ceea ce se numeşte tot mai frecvent în media internaţională tabăra „Sudul global” – şi SUA/NATO. Washingtonul deja a reuşit în ultimul an performanța notabilă de a întări şi extinde NATO (Finlanda, Suedia, eventual Ucraina) şi exlorează drumul extensiei acestei alianţe cu o componentă asiatică în zona India-Pacific. Sistemul este practic împărţit în două tabere, ‚Sudul colectiv’, reclamând a cuprinde cca. 42 la sută din populaţia planetei, este deopotrivă în lărgire şi construcţie instituţională, Organizaţia de la Shanghai fiind asaltată de cereri de aderare, iar BRICS impunându-se tot mai mult sistemic. Kissinger observa că „suntem pe calea confruntării de mare putere” şi arăta că îngrijorător este faptul că „ambele părţi sunt convinse că cealaltă reprezintă un pericol strategic”, pericol majorat de o chestiune precum Taiwan, de natură să facă „concesiile tot mai dificile pentru că implică principii fundamentale”. Referfința la chestiunea Taiwan-ului implică direct China şi SUA, între aceste două superputeri identificându-se competiţia de putere hegemonică sistemică.
Numai că războiul nu este inevitabil. Kissinger, în convorbirea citată cu redactorii de la „The Economist” s-a referit pe larg la experienţa sa diplomatică cu China la începutul anilor ’70 ai secolului trecut, când, împreună cu preşedintele SUA, R. Nixon, a instrumentat printr-o călătorie istorică la Beijing (februarie 1972) un parteneriat strategic americano-chinez a cărei greutate geopolitică a covârşit ostilitatea URSS în Războiul Rece şi a grăbit încheierea acestuia printr-o înţelegere, așadar fiind evitat războiul nucelar. Asemănarea de situaţie cu peisajul sistemic de azi a ceea ce s-a numit atunci „triunghiul strategic” (SUA, China şi URSS), în care două vârfuri erau partenere şi au obligat pe celălalt la cedare, experienţa vastă cu diplomaţia chineză – Kissinger relatează că Mao a respins la nivelul preşedinţilor abordarea de chestiuni de amănunt, ei fiind chemaţi să definească principiile înţelegerii, astfel că întregul dosar al acestui eveniment diplomatic crucial întins pe mai mulţi ani a fost perfectat de el şi Ciu Enlai, premier al Chinei – îl face să afirme acum că există o soluţie la această situaţie de pericol extrem de război hegemonic Nu trebuie trecut peste faptul, interesant şi instructiv pentru istoria naţională, că în această uriaşă schimbare sistemică intervenită atunci, România a avut un rol foarte important, ’canalul Bucuresti’, cum l-a denumit diplomaţia americană, fiind unul de pregătire a vizitei preşedintelui Nixon în China în februarie 1972. Acest rol exercitat în deplină confidenţialitate s-a reflectat în anii următori în calibrul fără precedent al relaţiilor bilaterale deopotrivă România- SUA şi România- China.
Iată soluţia Kissinger a actualei situaţii sistemice cu încărcătură uriaşă de pericol, experimentatul diplomat mărturisind redactorilor revistei „The Economist„ că deja a comunicat-o celor două părţi: „Deci, întrebarea cheie: e posibil ca China și Statele Unite să stabilească o relație astfel încât să reducă pericolul conflictelor apărute autonom, fără a fi intenţionate de vreuna din părți? Și cum faci acest lucru?Ei bine, m-am gândit – și ceea ce spun acum, le-am spus liderilor, oamenilor din China care au acces la liderii lor și, desigur, și liderilor americani – că, dacă cei doi președinți se întâlnesc, mai degrabă decât să enumere nemulțumirile lor, ştiute deja … sper că președintele american, din punctul meu de vedere, ar spune: ’Dl. Președinte, cele mai mari două pericole pentru pace în acest moment, suntem noi doi. În sensul că avem capacitatea de a distruge umanitatea. Cred că ar trebui să cădem de acord să încercam să evităm o astfel de situație.’/…/ Ar trebui să numim – fiecare dintre noi – un grup mic de consilieri însărcinaţi special să facă acest lucru, iar ei ar trebui să aibă acces reciproc rapid și să se întâlnească la intervale de timp relativ scurte, dar suficient de lungi pentru a putea învăța din evoluții. Și apoi amândoi ar trebui să ne întâlnim o dată sau, de preferință, de două ori pe an pentru a revizui agenda. Cu unele probleme, precum Taiwan, asta înseamnă că amândoi reducem retorica pe acest subiect. Dar nu încercăm să o schimbăm în mod fundamental. Între patru och , vom încerca să reducem sau să eliminăm propunerile de tipul ‘celor două Chine’. Și veţi avea reducerea amenințărilor suplimentare din regiune și se va acționa [în consecință]”.
Ce puţin în opinia noastră, până la sfârşitul lunii mai şi în primele zile ale lunii iunie 2023 se pare că cele două părţi au urmat acest sfat înţelept, desfăşurările diplomatice în curs proiectând imaginea eforturilor aplicate de a-şi stabili ferm poziţiile de negociere şi dosarele de abordat în cadrul proiectatului grup de experţi. În acest sens pledează – ca exemplu al tacticilor de… hărţuire iniţială, corespunzătoare lansării unei iniţiative de asemenea anvergură- încercarea SUA de a relua contactele la nivelul militarilor, astfel încât să existe canale de comunicare abordabile în momente cheie. Răspunsul Chinei a fost unul rapid şi a avansat cererea ca propriul ministru al Apărării să fie parte a acestui contact, deşi el se afla pe lista de sancţiuni a SUA pentru facilitarea relaţiilor cu Rusia, ceea ce arată că ambele părţi îşi stabilesc cu rapiditate perimetrul diplomatic de acţiune la nivelul domeniilor de interes – amintit de Kissinger -, dar nu refuză dialogul. În aceeaşi tactică premergătoare lansării iniţiativei de negociere se află şi misiunea de patrulare în strâmtoarea Taiwan a unui distrugător american însoţit de o navă de război canadiană (2 iunie), care a determinat încercarea unei nave de război chineze de a le tăia calea la marginea impactului. Desigur, asemenea evenimente pot fi citite şi în cheia multiplicării semnelor de adâncire a tensiunii dintre cele două părţi şi de apropiere de război, dar deopotrivă şi în aceea preferată de noi, cel menţionat posibil a fi calificat ca testând unul din ‘principiile’ urmărite de SUA (libertatea de navigaţie pe oceanul planetar) .
Între evenimentele diplomatice de tipul testării situaţiei pe teren în dosare susceptibile să fie între cele asumate de o eventuală echipă comună de experţi a celor două părţi sunt de evocat cele care ţin de problematica războiului din Ucraina. Deja în cursul lunii mai au fost câteva poziţii exprimate de ambasadori chinezi în capitalele statelor occidentale în această privinţă – cel din Franţa, de pildă, afirmând că independența statelor desprinse din URSS în 1991 este chestionabilă, neîndeplinind reglementările legale interne ale acestui defunct stat imperiu multinaţional. Deopotrivă, la acest capitol poate fi inserată şi rejectarea energică de către Bejing a concluziilor la care a ajuns reuniunea G-7 de la Hiroshima, din această perspectivă fiind evidentă ținta: evitarea construirii unui “containment” al Chinei de către statele acestei grupări, precum şi a celor invitate să participe.
În acelaşi timp însă, Beijingul a trimis un emisar diplomatic într-un turneu în statele europene occidentale şi la Kiev şi Moscova pentru a evalua şansele propriului plan de pace în Ucraina. Diplomatul chinez Li Hui a vizitat, în a doua jumătate a lunii mai 2023. Kiev, Varşovia, Berlin, Paris şi Bruxelles, iar, în final, Moscova. Practic, mesajul său a fost că trebuie acţionat rapid pentru a se opri conflictul din Ucraina şi a evita extinderea sa şi eventuala utilizare a armei nucleare. Diplomaţii contactaţi i-au răspuns că este inutilă încercarea de a separa Europa de SUA în acest dosar , iar ‘inghetarea’ războiului nu este în interesul comunităţii internaţionale atât timp cât trupele ruseşti nu se retrag de pe teritoriul ucrainean ocupat. Europa a fost decisă în a transmite mesajul că nu-şi va retrage sprijinul acordat Ucrainei împotriva agresiunii ,decizia de încetare a războiului şi negociere aparţinând integral Kievului. La fel de clar a fost mesajul implicit transmis de diplomatul chinez, anume că intresul major al Beijingului este ca Rusia să nu piardă războiul, dar deopotrivă că nu va fi folosită armă nucleară.
Cum se ştie, planul de pace chinez, lansat în februarie 2023, care are ca ţintă realizarea unei înţelegeri privind încheierea ostilităţilor în Ucraina, avertizează în privinţa utilizării armelor nucleare, dar critică SUA şi NATO, fără însă a menţiona agresiunea rusească, deşi afirmă imperativul “espectării suveranităţii tuturor statelor“.
Concomitent, UE a folosit prilejul pentru a menţiona că raporturile sale cu China vor fi recalibrate, în sensul că va fi adoptată o poziţie mult mai asertivă, iar acest lucru e socotit necesar pentru a evita ca organizaţia să piardă teren în timp ce relaţiile geopolitice între Beijing şi Washington se reformulează. După formularea unuia dintre oficialii UE, “dacă nu evaluăm riscurile din perspectivă europeană, atunci liniile de despărţire /globale- n.n./ vor fi trasate fie la Beijing, fie la Washington”.
În ultima etapă a turneului emisarului chinez, el a poposit la Moscova, unde a fost ambasador între 2009 şi 2019, şi a discutat cu ministrul de Externe al guvernului rus, Serghei Lavrov. Acesta i-a declarat lui Li că şansele de reluare ale procesului de pace în Ucraina sunt “serios blocate”, de vină fiind, potrivit comunicatului oficial, atitudinea guvernului de la Kiev şi a “mentorilor occidentali“ ai acestuia. Poziţia lui Li nu a fost menţionată, dar mesajele acestuia au fost evidente din întregul turneu: interesul chinez ca Rusia să nu piardă războiul şi să menţină teritoriile deja ocupate în Ucraina. În acelaşi timp, la sfârşit lunii mai, la Beijing era în vizită premierul guvernului rus care a încheiat o serie de înţelegeri vizând relaţiile economice dintre cele două state.
În cursul reuniunii tradiţionale de securitate de la Singapore (Shangri-La) a avut loc şi o întâlnire, care fără a fi o premieră, acum a avut şi o neaşteptată acoperire mediatică. Anume, lideri sau înalţi oficiali ai serviciilor secrete din mai multe țări – identificaţi prin scăpări către presă, poate intenţionate, fiind cei ai Chinei şi Indiei, precum şi cei aflați în “Five Eyes” (clubul statelor anglo-saxone), lipsind însă Rusia. O analiză Stratfor menţionează că două vor fi fost subiectele probabile, ambele conectate la războiul din Ucraina ca unul sistemic, unul dintre ele fiind ipoteza că SUA ar fi cerut Chinei să convingă Rusia să sfârşească acest conflict. “Discutarea capacității Chinei de a face acest lucru și a prețului pe care l-ar cere în consecinţă – apreciază George Friedman – ar putea fi la nivelul directorilor serviciilor de informații. O altă posibilitate, și mai probabilă, este ca cele două țări, simțind declinul Rusiei, să vrea să se gândească la cum ar putea arăta viitorul, în speranța de a preveni conflictul dintre cele două superputeri rămase.”
Potrivit informaţiei transmise de agenţia Reuters referitor la această reuniune a marilor spioni, una din sursele care au comentat-o pentru media, bineînţeles neidentificată, a subliniat că “tonul / discuțiilor- n.n./ a fost de colaborare şi cooperativ, nu confrontațional”. Utilizând asemenea scăpări către presă, G. Friedman a putut să imagineze ipoteza sa, care are însă şi o valoroasă constatare personală a faptului că “au fost zvonuri că SUA … are interesul de a încheia războiul din Ucraina”.
Desigur, evoluţiile sunt extrem de complicate şi fac obiectul a diverse intepretări, mai ales avându-se în vedere miza uriaşa aflată în joc, evitarea unui nou război hegemonic global . Această situaţie a devenit clară chiar la menţionatul forum de securitate anual Shangri-La de la Singapore la sfârşitul săptămânii trecute (2-4 iunie 2023). Aici, de pildă, luarea de cuvânt a ministrului apărării al Beijingului a fost asemuită, prin agresivitatea ei, cu prezentarea făcută de Vl. Putin la Conferinţa de la Munchen pentru Securitate din 2007, în care se ştie că acesta a anunţat practic – avertizând asupra extinderii NATO în spaţiul fost sovietic – ce s-a întâmplat în Georgia (2008) şi în Ucraina (2014-2023), adică agresiune revizionistă. O asemenea comparaţie a făcut pe contul său de twitter un membru cunoscut al Parlamentului European: Reinhard Bütikofer@bueti·Jun 4 „ Am auzit multe cuvântări ale participanţilor chinezi de-a lungul anilor la Shangri-La, dar niciodată una atât de agresivă. Cred că trebuie s-o comparăm cu prezentarea făcută de Putin la Conferinţa de Securitate de la Munchen în 2007“.
Acestei evaluări a poziţiei Bejingului în chestiuni legate de aspecte controversate ale actualei situaţii sistemice i-a răspuns, manifestându-şi deplinul acord, cunoscutul expert francez în strategie, Francois Heisbourg, caracterizând-o drept “sumbră “.
- O schimbare de strategie a Vestului în Ucraina este iminentă? În contextul mai sus menţionat se pare că a intervenit în primele zile ale lunii iunie o schimbare neaşteptată în poziţia de fond a SUA în războiul din Ucraina. Ştim că, pe de o parte, SUA au sprijinit masiv şi de la bun început, războiul de apărare al Ucrainei, instalând un calendar atent cântărit al livrărilor de arme moderne, astfel încât să fie deopotrivă amplificat efortul militar în fața agresiunii ruseşti, dar să şi realizeze utilizarea optimă a armamentului furnizat prin instruirea adecvată a militarilor ucraineni. Iar aceste lucruri s-au făcut concomitent cu ameninţările ruseşti cu escaladarea războiului către pragul nuclear, SUA şi NATO vădind, din această perspectivă, capacitatea unui balans sensibil în privinţa atingerii eventuale a pragului de intrare în război sau a împinge Rusia la utilizarea armei nucleare. În cursul acestui imens efort, SUA şi aliaţii au reuşit ceea ce părea irealizabil înainte de februarie 2022, anume extinderea NATO prin cuprinderea Finlandei- şi curând a Suediei-, creându-se noi dificultăţi geopolitice Rusiei, dar şi întărind coeziunea alianţei nord-atlantice în faţă provocării majore a Kremlinului, angajat într-o acţiune de menţinere a statutului de putere globală. Această coeziune fără precedent a NATO – exprimată atât în magnitudinea sprijinului material militar (livrări de echipamente, instruire de militari etc.), sancţiuni economice împotriva agresorului şi aliaţilor lui -, dar şi masivul suport economic şi financiar pentru Ucraina (de zeci de miliarde de dolari SUA, astfel încât Kievul să poată rezista rigorilor excepţionale ale războiului) a ridicat chiar anumite temeri în Europa. Mai ales o dată cu instalarea a ceea ce se numeşte ‘oboseala razboiului’ (war fatigue), unii experţi au ridicat chestiunea “vasalizării Europei” în fața SUA, iar factori responsabili politici au ridicat din nou chestiunea ‘autonomiei strategice’ a Uniunii Europene (cum este cazul preşedintelui francez E.Macron).
În ceea ce priveşte eventuala încheiere a războiului, a fost observat că încă din noiembrie 2022 factori militari de la Pentagon au ridicat chestiunea amorsării unui armistiţiu (ori chiar pace), motivate de instalarea unui echilibru pe fronturi şi deopotrivă de apropierea iernii şi ceea ce se prognoza a fi o ofensivă masivă rusească. Aceasta conduită – normală din perspectiva logicii militare – nu a trecut niciodată peste poziţia de fond a SUA, anume că singurul decident în această privinţă este conducerea ucraineană, în măsură să evalueze cel mai bine opţiunea proprie. Această poziţie a SUA/ NATO a rămas neschimbată, chiar dacă alte state (China, Indonezia, Africa de Sud) au proiectat planuri de încetare a războiului sau chiar au sondat beligeranţii în privinţa acestora (China). Repetat, conducerea de la Kiev a menţinut propriul punct de vedere, anume ca războiul se va încheia imediat dacă trupele ruseşti ocupante se retrag de pe teritoriul ucrainean, în caz contrar el va dura atât cât va fi necesar pentru a restaura integritatea teritorială a Ucrainei (inclusiv Crimeea anexată de Rusia în 2014).
Desigur, în diverse publicații – citez aici “Foreign Affairs” sau “Foreign Policy” – ori că opinii exprimate pe reţelele de socializare, comunitatea globală de experţi a analizat perspectiva încheierii războiului din Ucraina, unele dintre ele mergând chiar mai departe şi conectând acest deziderat cu o negociere de ansamblu asupra situaţiei sistemice şi construcţiei unor noi aşezăminte ale ordinei globale. De asemenea, unii experţi s-au ocupat, mai ales în ultimul timp, de problematica schimbării strategiei occidentale în ce priveşte războiul din Ucraina, evidenţiind limitele actualei orientări. Între acestea din urmă, menţionez articolul publicat de Richard Haass şi Charles Kupchan în “Foreign Affairs“ (aprilie 2023) intitulat: “Occidentul are nevoie de o nouă strategie în Ucraina. Un plan pentru a trece de pe teatrul de război la masa negocierilor”.
Un nou articol cu acest subiect pare a sugera mai mult decât oricare altul apărut până acum că sfârşitul războiului din Ucraina trebuie să fie o prioritate, chiar acum, când contra-ofensiva ucraineană mult aşteptată a fost declanşată (ceea ce este deopotrivă semn al oportunităţii articolului, dar şi urgentei propunerii făcute în el). Autorul este un fost înalt diplomat în Departamentul de Stat în vremea ultimei administraţii Barack Obama, anume Samuel Charap. El arată, în esenţă, că a venit timpul ca războiul să se încheie, avansând argumente logice din perspective diverse: sistemică, politico-strategică şi militară.
În evaluarea situaţiei militare actuale, autorul consideră că nicio parte nu poate să câştige războiul: “/…/indiferent unde se află prima linie, Rusia și Ucraina au capacitatea de a reprezenta o amenințare permanentă unul pentru celălalt. Cu excepţia celor întâmplate anul trecut /evolutiile-n.n/ sugerează că niciunul nu are sau nu va avea capacitatea de a obține o victorie decisivă — presupunând, desigur, că Rusia nu recurge la arme de distrugere în masă (și chiar și aşa, poate nu o victorie sigură)”. Propunerea sa de încheiere a sângerosului conflict se întemeiază pe dosarul istoric al armistiţiului în razboiul din Coreea din 1950- 53, când negocierile pentru armistiţiu au durat mă bine de zece luni, înregistrându-se aproape 600 de şedinţe commune ale delegaţilor, timp în care luptele au continuat între cele două părţi. Părţile semnatare ale acestui armistiţiu sunt şi azi legate de stipulaţiile lui, deşi au trecut 70 de ani de atunci. Motivaţia alegerii ‘modelului’ coreean în cazul Ucrainei este întemeiată pe faptul că, întrucât cele două părţi au bine definite solicitările teritoriale şi, deci, nu se vor înţelege în acest punct, rezultatul negocierilor va trebui să fie o “linie de control’ și nu o frontieră ruso-ucraineană recunoscută internaţional. Dar acest lucru trebuie acceptat de toţi cei interesaţi pentru că altminteri, asemenea războaie – pe baza studiilor recente asupra duratei unor astfel de conflicte teritoriale – se pot întinde pe durata a mai mult de o decadă, iar pericolul escaladării către pragul nuclear de către Rusia sporeşte constant. Autorul are opinia că în cursul discuţiilor/negocierilor se poate ajunge cel mult la un acord de armistiţiu, iar conflictul mai larg dintre Rusia şi Ucraina – precum şi posibilitatea reizbucnirii oricând a războiului cald, adăugăm noi – vor continua să existe. Dar, argumentează autorul, cercetări recente referind la conflictele din intervalul 1946-1997 arată că acorduri solide privind zonele demilitarizate, garanţii ale părţilor terţe, forţe de peace-keeping pe linia de control, comisii comune de observaţie etc. produc perioade lungi de încetare a focului. Aşadar, în acest caz, un loc de acţiune vizionară a SUA şi Europei în sprijinirea Kievului în aceste negocieri de armistiţiu. Şi autorul nu uită să sublinieze rolul unor garanţii de securitate ferme ale altor state pentru Kiev, care să acţioneze ca un descurajant al părţii ruse, dar şi ca garanţie a longevităţii acordului.
În încheiere, Charap afirmă: “Un final de război cald bazat pe un armistițiu ar lăsa Ucraina – cel puțin temporar – fără tot teritoriul său. Dar țara ar avea ocazia să-și revină economic, iar moartea și distrugerea s-ar termina. Ar rămâne blocată într-un conflict cu Rusia asupra zonelor ocupate de Moscova, dar înfruntarea s-ar desfășura în domeniile politic, cultural și economic, unde, cu sprijinul occidental, Ucraina ar avea avantaje. /…/ Între timp, un armistițiu ruso-ucrainean nu ar pune capăt, de asemenea, confruntării Occidentului cu Rusia, dar riscurile unei ciocniri militare directe ar scădea dramatic, iar consecințele globale ale războiului ar fi atenuate./…/. Statele Unite și aliații săi ar trebui să fie capabili să ajute Ucraina simultan pe câmpul de luptă și la masa de negocieri. Acum este momentul de început pentru un astfel de final al războiului în curs .”
Desigur, opinia unui expert sau a mai multora nu înseamnă că Kievul şi Moscova se vor grăbi să se aşeze la masa negocierilor. Dar nu putem să nu fim încredinţaţi că sfârşitul acestui război din Ucraina pe ‘modelul‘ istoric corean sau altul, eventual chiar unul nou, preocupă îndeajuns comunitatea de experţi occidentală, iar, prin reflex, cercurile diriguitoare de la Washington şi aliaţilor săi, pentru a afirma că o schimbare de strategie a Vestului în acest dosar se întrezăreşte în viitorul apropiat.
- Noi forme ale confruntării hegemonice sau cum se caută victoria fără război clasic. În istorie sunt nenumărate exemple în care beligeranţii au utilizat şi alte mijloace / domenii de acţiune pentru a slăbi inamicul ca putere militară şi a-l obliga să capituleze. Înşelăciunea, de la calul lăsat dar troienilor şi adus în cetate, despre care ne încredinţează poemele homerice, până azi la “maskirovka” făcută celebră de ruşi ca procedeu, a fost o auxiliară a strategiei de război şi care a adus utilizatorului, nu de puţine ori, dividende majore. Superioritatea tehnologică, urmărită ca obiectiv de război, se plasează în această categorie, de la scara de șa a mongolilor clăditori ai celui mai întins imperiu terestru sub Ghingis Han (secolul XIII) la bomba atomică utilizată la Hiroshima şi Nagasaki în august 1945. Planificarea strategică novatoare, capacitatea de a utiliza căile de comunicaţie (vestitul “drum roman”, care a asigurat secole superioritatea legiunilor asupra adversarilor, este un exemplu), iar, în epoca modernă, forţa economică a unui beligerant şi viteza ei de mobilizare (şi, invers, slăbirea oponentului prin sancţiuni sau interzicerea accesului la resurse) sau utilizarea adecvată a factorilor ‘intangibili’, între care puterea soft, de la moralul naţiunii şi combatanţilor şi reziliența contemporană definite ca tăria de a absorbi pierderile şi a continua lupta, sau sporirea propriei forţe prin recrutarea de aliaţi şi privarea inamicului de acest privilegiu sunt tot atâtea exemple de a grăbi adjudecarea victoriri în înfruntare. Dar toate acestea rămân, ca auxiliare utile şi amplificând propriile capabilităţi, cantonate în cadrul definiţiei războiului clasic, unde domeniul principal este cel al încrucişării sângeroase a armatelor măsurate în număr de morţi, răniţi şi dispăruţi şi distrugeri de armament inamic.
Confruntarea hegemonică sistemică de acum – experţii o numesc tot mai mult aşa – în care războiul din Ucraiuna este socotit primul episod, căreia i se întrevede o durată îndelungată, înregistrează însă o premieră în ce priveşte desfăşurarea lui. Între principalii determinanţi ai acestei premiere se pot identifica, cu multă probabilitate, pericolul uriaş al utilizării armei nucleare ori chiar unul mai mare că acesta, anume al weapon-izării inteligenţei artificiale în expansiune exponenţial (pentru Kissinger acesta este principalul pericol actual la existenţa civilizaţiei umane), dar deopotrivă şi în voinţa beligeranţilor de a prevala şi câştiga (hubrisul, ambiţia imperială). Este un capitol fascinant al actualei situaţii de înfruntare sistemică între marile puteri, când se observă că decisive tind să devină competiţiile nesângeroase pentru un rezultat favorabil, înregistrându-se şi aici o căutare febrilă a mijlocului optim în această privinţă. În tabăra China- Rusia, tinzând către coezivitatea de scop geopolitic a “Sudului global”, încearcă să identifice acest mijloc în înlocuirea/ destrămarea rolului de monedă de rezervă globală a dolarului SUA, avansând propriile monede (sau tatonând puterea monedei digitale şi deci momentul prielnic al adoptării ei oficiale) – între ele la loc de frunte este yuan-ul Chinei – sau să fructifice avansul de “manufacturier universal” al dragonului chinez, fiind cvasi-imposibil a fi evitată utilizarea lui, în viitorul previzibil, chiar în cazul marilor jucători (SUA, Europa, Japonia). În cazul “Vestului colectiv” calea aleasă este alta. Desigur, se încearcă menţinerea locului de frunte ale monedei de rezervă sistemică a dolarului american, care dă substanţa politicii de sancţiuni împotriva agresiunii – în acest fel slăbind economic adversarul şi descurajând aliaţii acestuia – , dar foarte important este că a fost asumată o strategie de lungă durată. Pe lângă această inovaţie strategică se menţine şi cea deja mai veche de câţiva ani, anume a “evitării riscului“ colaborării cu “uzina manufacturieră” chineză şi a perturbării liniilor de aprovizionare planetare, care ar deregla iremediabil comerţul internaţional şi ar face războiul mondial hegemonic inevitabil.
Care este strategia novatoare de perspective a Washingtonului? Ea este deja pusă în aplicare (iniţierea a fost Actul pentru reducerea inflaţiei adoptat în august 2022) şi a fost explicată pe larg într-o conferinţă a lui J. Sullivan, consilierul pentru securitate naţională al preşedintelui Biden, la Institutul Brookings din Washington, la sfârşitul lunii aprilie acest an. Este vorba de schimbarea vechiului “consens de la Washington”, referind la modalitatea de organizarea şi evoluţie a sistemului economic global- cu repercusiunile directe asupra celorlalte componente ale vieţii planetare, politică, geopolitică, socială, culturală etc.- întemeiat pe principiile şcolii de la Chicago a lui Milton Friedman, şi care a devenit norma internaţională în cursul anilor ’80 ai secolului trecut (perioada R. Reagan- M.Thatcher, de unde şi numele dat frecvent acestei paradigme organizaţionale sistemice, ‘Reaganism’ sau ‘Thatcherism’). Cursul asumării unui “nou consens de la Washington” este în preocupările şi dezbaterile unor economişti reputaţi, de la Bradford Delong la J. Stiglitz, lor fiindu-le opuşi atât colegi de breaslă, cât şi instituţii financiare de mare vechime. Un articol recent din “The Economist” este inamic hotărât al acestui “nou consens”, pentru că scade în importanță, în raport cu statul, independența şi libertatea de acţiune a cercurilor financiare globale, iar acţiunea nezăgăzuită în niciun fel a pieţei ar ameninţa capialismul ca organizare societală, a iscat, de pildă, bănuiala că Wall Street-ul este iritat. În acelaşi timp, şi aliaţi ai SUA, între care UK, Canada şi UE, se tem de avantajele astfel dobândite de superputerea Americană şi construiesc o apărare a propriilor interese în faţa acestei strategii, socotită izvor al unui “protecţionism“ american.
Într-un editorial din “Financial Times”, publicat la începutul lunii iunie 2023, G. Rachman îşi anunţa cititorii că “ O revoluție neanunțată a avut loc în ceea ce priveşte abordarea Americii față de economia internațională. Pe măsură ce noua gândire apare, ea remodelează economia globală și alianța occidentală./../ SUA intenționează să folosească o nouă strategie a politicii industriale pentru a revitaliza simultan clasa de mijloc și democrația americană, combătând în același timp schimbările climatice și dobândind un avans tehnologic de durată faţă de China.”
O revoluţie atât de importantă încât esenţa acesteia se cere detaliată pentru că în desfăşurare va impune treptat o nouă înfăţişare a economiei globale pentru cel puţin o generaţie şi va tranșa şi actuala confruntare sistemică fără însângerarea războaielor mondiale clasice.
COMMENTS