Varujan Vosganian: Nu putem avea o clasă de mijloc formată doar din funcţionari

Vosganian

România are nevoie de întreprinzători

Parlamentar din 1990 şi ministrul economiei în Guvernul Tăriceanu, chiar înainte de criză, Varujan Vosganian a revenit la acelaşi minister într-o perioadă deloc uşoară. Spune că fără capitalul străin zone întregi din industrie nu ar mai fi existat astăzi, dar recunoaşte că dacă structura capitalului ar fi fost alta, mai ales în domeniul bancar, unde avem doar câteva bănci cu capital românesc, criza ar fi început mai târziu. Este adeptul soluţiilor pe termen lung şi crede că susţinerea întreprinzătorilor autohtoni se face printr-o viziune mai largă care porneşte de la educaţia tinerei generaţii.

Domnule ministru, credeţi o pondere mai mare a capitalului autohton în economie ne-ar fi ajutat trecem mai uşor criza?

În economia românească, structura capitalului după provenienţa lui este copleşitoare în favoarea capitalului străin. În domeniile strategice – sistemul bancar, sistemul de asigurări, industria de automobile sau siderurgia – capitalul străin are în unele situaţii o pondere de peste 90%, ceea ce înseamnă că România este mult mai legată de evoluţia pieţelor internaţionale. La întrebarea dacă este bine sau rău că este aşa, noi răspundem că nu se putea altfel, pentru că în 1990 capitalul românesc practic nu exista. Noi n-am avut nici situaţia unor ţări ca Polonia sau Ungaria, unde mica proprietate sau proprietatea rurală asupra pământului au fost permise, iar după 1990 capitalul românesc, atât cât s-a înfiripat, s-a dus mai ales în zona serviciilor, a comerţului. Din păcate, din cauza reglementărilor defectuoase sau incomplete, tentativele capitalului românesc de a penetra pe pieţele financiare s-au soldat cu eşecuri răsunătoare şi ar fi destul să amintim băncile Credit Bank, Dacia Felix, Columna Bank, Banca Religiilor sau Banca Albina. La acel moment, reglementările Băncii Naţionale creau numeroase vulnerabilităţi sistemului bancar şi primele care au căzut victime, neavând criterii de prudenţialitate asumate, au fost băncile cu capital românesc.

În ceea ce priveşte industria, capitalul românesc a penetrat printr-o formulă care de cele mai multe ori nu a făcut decât să convertească o directocraţie din perioada comunistă într-o directocraţie postcomunistă. Este vorba de formula MEBO. Din acest motiv, capitalul românesc în ce priveşte firmele mari a fost puţin prezent. S-a menţinut doar în zona companiilor care au rămas în proprietatea statului, dar şi acestea, în timp, din cauza managementului defectuos şi a presiunilor politice, au slăbit foarte mult.

Aşadar, nu se putea altfel. Nu are rost să discutăm dacă este bine sau rău, mai ales că sunt zone întregi din industrie care, fără capital străin, astăzi nu ar mai fi existat. Amintiţi-vă de situaţia în care se afla Sidex la sfârşitul ultimului deceniu al secolului trecut şi de cea a Băncii Agricole, a Băncii Poştelor, ca să nu mai vorbim de Bancorex, care a fost absorbită de Banca Comercială Română cu costuri uriaşe pentru statul român.

Într-adevăr, dacă structura capitalului ar fi fost alta, mai ales în domeniul bancar, unde avem doar câteva bănci cu capital românesc, criza ar fi început mai târziu şi ar fi avut efecte mai restrânse asupra României. La noi, criza a început prin octombrie 2008, atunci când băncile străine au restrâns liniile de finanţare pentru sucursalele româneşti, care la rândul lor au redus finanţarea pentru companii. Companiile au început să îşi selecteze obligaţiile plătind mai puţini bani la stat, deficitele au crescut, iar creşterea deficitelor a angrenat solicitarea împrumuturilor, băncile au început să împrumute statul şi mai puţin economia şi asta a dus la agravarea crizei şi la cronicizarea ei.

România are o capacitate redusă de refinanţare internă a propriilor deficite şi acesta este motivul pentru care o ţară ca Marea Britanie, deşi are deficite bugetare uriaşe, îşi păstrează totuşi un calificativ de risc de ţară bun, în timp ce România, cu deficite mult mai mici, este considerată o ţară cu un risc mult mai ridicat.

Este capitalul autohton discriminat în raport cu cel străin?

 

Capitalul străin a fost mult mai important pentru că el nu a adus numai bani, ci şi tehnologie, performanţă, un management mai bun. Pe ansamblu, contribuţia capitalului străin a fost indispensabilă şi benefică pentru România. În 2008 am avut investiţii străine de 9,3 miliarde de euro, în 2012 ne-am prăbuşit la 1,6 miliarde de euro, iar 2013 nu a început deloc bine. Nu numai că e benefic, dar ar fi dificil să relansăm economia fără contribuţia capitalului străin.

În România nu există discriminare a capitalului românesc după criteriile legii, nici nu s-ar putea, România fiind în Uniunea Europeană, dar este o inegalitate în ceea ce priveşte puterea financiară în accesul la pieţe terţe. Capitalul românesc este mai puţin implicat în fluxurile internaţionale, mai puţin prezent pe pieţele externe, nu dispune de branduri la fel de cunoscute ca cele ale capitalului străin. Ar fi foarte dificil pentru România să creeze o companie care să rivalizeze cu marile companii de automobile care au finanţare străină, de exemplu, sau să construiască branduri în zone cum ar fi confecţiile. Nu zic că este imposibil, dar este mult mai greu să concureze cu capitalul străin.

O altă problemă a capitalului românesc în raport cu cel străin este aceea că posibilitatea de a se finanţa este mai redusă. Capitalul străin dispune nu numai de capacitatea sa de garantare, ci şi de o anumită bunăvoinţă din partea băncilor străine care funcţionează în România.

Potrivit unui raport al Institute of International Finance, România se numără printre ţările cele mai vulnerabile la scăderea investiţiilor către pieţele emergente, din cauza dependenţei de finanţarea externă. Cum se poate limita dependenţa de capitalul străin?

 

Noi trebuie să avem, fără a distorsiona concurenţa, o politică de susţinere a capitalului românesc. Capitalul românesc are câteva consecinţe pozitive fără de care societatea în ansamblu nu poate merge înainte. În primul rând, capitalul românesc creează categorii sociale. Categoria întreprinzătorului român nu este numai o categorie economică, ci şi o categorie socială. Nu putem să promovăm clasa mijlocie având în vedere doar funcţionarii din sectorul bancar şi de asigurări şi funcţiile de competenţă ridicată din educaţie sau sănătate. Clasa mijlocie nu e o categorie de funcţionari, de medici şi de profesori. Substanţa clasei de mijloc o reprezintă întreprinzătorii şi susţinerea întreprinzătorilor autohtoni se face printr-o viziune mai largă, care porneşte de la tânăra generaţie. Vorbim de proceduri de start-up, de cultivarea spiritului antreprenorial încă din liceu. Este vorba de absorbirea unor mari investiţii străine pentru dezvoltarea industriei orizontale, care este românească. Companiile din industria de automobile – Ford, Renault – au în jurul lor multe companii mici şi mijlocii care au capital românesc. Trebuie să încurajăm în acelaşi timp industriile de vârf care necesită resursă umană românească, cum sunt de pildă parcurile industriale, centrele de excelenţă, cluster-ele, cum este laserul de la Măgurele, ce promovează tinerii care după aceea se pot desprinde şi îşi pot crea propria afacere.

Acestea sunt măsuri pe termen lung. Pe termen scurt se poate face ceva pentru susţinerea companiilor cu capital românesc?

 

Măsuri pe termen scurt în sensul alocării unor fonduri uriaşe pentru stimularea capitalului nu sunt posibile, pentru că reglementările sunt foarte limpezi în această privinţă. Statul are resurse limitate pentru a oferi ajutor de stat, pentru a oferi sume pentru start-up, iar băncile au propriile lor politici. În afară de asta, eu nu cred în soluţiile peste noapte, mai ales când este vorba de mutaţii sociale de această anvergură. Trebuie să învăţăm să facem lucrurile aşezat şi să judecăm lucrurile îmbinând orizonturile de timp. Cineva care nu are posibilitatea să rişte ceva – banii lui, bunurile sale patrimoniale – şi primeşte banii din altă parte ca să facă afaceri adesea nu reuşeşte, pentru că dacă nu a avut niciun ban până atunci, nu va avea nicio dovadă că ar fi putut să îi facă singur. Când nu rişti nimic, motivaţia nu este la fel de mare. De aceea este bine să creăm slujbe, locuri de muncă stabile, bine plătite, pentru ca, după aceea, oamenii cu o situaţie financiară ceva mai confortabilă să se lanseze în afaceri. Aşadar este o chestiune pe termen mai lung, important este să fim pe drumul cel bun.

 refeream la susţinerea celor care au deja o afacere…

 

Acum vorbeam de intrarea în piaţă a unor noi întreprinzători; dacă vorbim de cei care sunt deja în mediul economic, pentru aceştia există câteva tipuri de măsuri – unele generale, altele de ramură, iar altele punctuale. Cele de ordin general se referă la fiscalitate, la atitudinea statului ca raport de putere cu mediul de afaceri şi, apoi, la rolul, atitudinea şi puterea pieţelor financiare, care joacă un rol cheie. Când spun raport de putere am în vedere transformarea acestei relaţii în una echilibrată şi de respect mutual.

În ceea ce priveşte fiscalitatea, ea trebuie să se reducă pe componenta de TVA şi pe cea de contribuţii sociale. Cota de TVA de 24% este o piedică. Este foarte greu ca noi să urcăm la o creştere economică de 4-5% cu un TVA de 24%. De asemenea, pentru stimularea pieţei muncii este nevoie să coborâm contribuţiile. La ce nivel? Cred că la nivelul la care am fost în 2008 – sub 40% contribuţii şi 19% TVA. Această reducere ar trebui să se facă treptat şi până la sfârşitul mandatului nostru.

În ceea ce priveşte componenta relaţiei statului cu mediul de afaceri, primul lucru este acela că trebuie să asigurăm interoperabilitatea instituţională şi informatizarea întregii structuri fiscale. Acest lucru înseamnă că fiecare informaţie trebuie să plece de la sursă şi să ajungă în timp real la toate instituţiile interesate şi ele să fructifice informaţia. De exemplu, în clipa în care un notar încheie o tranzacţie de vânzare-cumpărare, ea trebuie comunicată la un server central şi de acolo la toate instituţiile care se ocupă cu monitorizarea patrimoniului, începând cu Ministerul Finanţelor. La fel în ce priveşte vânzările de bunuri de folosinţă medie – toate garanţiile care se încheie în magazine trebuie să figureze într-un server central, astfel încât să existe siguranţa că persoanele primesc garanţiile, dar şi un control al achiziţiilor făcute şi care pot fi uşor comparate cu veniturile persoanelor respective. De aici, prin eşantionare se poate monitoriza şi existenţa veniturilor ilicite. Apoi, în timp real, Ministrul Finanţelor trebuie să cunoască situaţia financiară a tuturor firmelor, ca să nu mai pierdem vremea cu tot felul de reevaluări înainte de plata TVA, iar TVA să se plătească în timp real. De asemenea, să nu se mai întreprindă controale haiduceşti la tot felul de en-gros-uri, ci să se facă pe zone de risc. Ca să nu mai vorbim de faptul că dacă ai nevoie de o autorizaţie, să nu mai fie necesar să mergi de două, trei ori în acelaşi loc, ci într-un singur loc unde să ai toate informaţiile şi de la celelalte instituţii.

Interoperabilitatea instituţională este un lucru foarte important. Noi ne confruntăm şi în guvern cu această problemă – nu ştim în fiecare moment, despre un act în avizare, la ce minister este, cât stă acolo, de ce se blochează…

Concluzia este că marea şansă a societăţii româneşti este să-şi dea seama că nu banul este principala resursă, şi acest lucru este valabil şi pentru capitalul românesc. Principala resursă este informaţia, apoi comunicarea, apoi managementul şi spiritul antreprenorial, resursa umană, înţelegerea corectă a timpului ca resursă economică. Dacă nu le ai pe acestea şi ai bani, nu vei face decât să îi iroseşti, exact cum se întâmplă la noi cu fondurile europene. Noi am crezut că dacă primim bani europeni, cu asta rezolvăm multe. Iată că nu am rezolvat.

Vorbeam şi despre măsurile sectoriale de susţinere a capitalului românesc. Fiecare sector are rănile şi posibilităţile sale de lecuire. Sunt sectoare la care se face un transfer de valoare adăugată către energie, care trebuie reglat fie prin certificate verzi, fie prin cogenerare, fie prin costurile de distribuţie. Uneori, dinspre industrie se face un transfer de putere de cumpărare către energie, care costă mai mult decât ar trebui să coste.

În al doilea rând, sunt tot felul de proceduri care îngreunează activitatea industriilor. Există blocaje din cauza unor suprareglementări europene. Există apoi evaziune fiscală din ţările terţe care fac dumping şi blochează industria autohtonă – cum se întâmplă, de exemplu, cu oţelul beton pentru industria siderurgică.

Mai sunt şi măsuri punctuale de sprijin, în care unele companii au probleme care pot fi rezolvate printr-o bună comunicare cu autorităţile. În orice caz, este foarte important să existe încredere. Încrederea este o resursă fundamentală în economia românească. Oamenii şi-au pierdut încrederea în economia românească. Chiar dumneavoastră m-aţi întrebat despre industrie, câtă mai e… Oamenii au impresia că în România industria este vraişte şi că exportăm numai fier vechi, lemn şi grâu şi că ne ducem către nicăieri.

Am fost recent la un seminar organizat de CONPIROM şi reprezentanţii Patronatului din Industrie, Agricultură, Construcţii şi Servicii din România spuneau industria este într-o situaţie dificilă din cauza creşterii preţului la gaz şi înainte vorbim despre o reindustrializare, este nevoie ne gândim cum păstrăm ce mai avem din industrie…

 

Când vorbeam despre informaţii şi comunicare, voiam să sugerez şi că o industrie nu se poate baza doar pe gesturi de bunăvoinţă. Noi acum, de pildă, am realizat un pact privind oţelul – există un plan de acţiune european, în care România a fost implicată, şi am avut întâlniri cu grupurile de expertiză. Când vom negocia cu companiile din siderurgie, vom stabili ce facem noi, dar şi ce vor face companiile.

Companiile trebuie să se modernizeze. Câtă vreme gazul din România este cel mai ieftin din Europa, iar oamenii de afaceri pun exact problema gazului care ne creează un avantaj comparativ cu celelalte ţări europene, înseamnă că avem o mare problemă de performanţă, de modernizare. Noi, când vom discuta cu Mechel, cu ArcelorMittal şi cu Alro Slatina, le vom cere şi factura modernizării. Trebuie să vedem dacă aceste companii se modernizează sau doar aşteaptă ca noi să ţinem gazul la un preţ mic. Or, nu se poate ca o economie să fie performantă doar cu preţul mai scăzut la gaz şi cu salarii mai mici. Ce ne-am face dacă mâine am avea salarii ca în Polonia? Trebuie să gândim şi pentru ziua în care pieţele româneşti se deschid, preţurile la resurse sunt la fel ca în celelalte ţări, iar salariile încep să crească. De aceea cred că ei au dreptate doar pe jumătate, mai este şi cealaltă jumătate care le aparţine – eforturile pentru modernizare – şi asta este valabil mai ales în industria siderurgică şi industria chimică.

Se spune statul nu este bun administrator. Sunt totuşi şi companii de stat care au performanţe…

 

Trebuie privatizate toate. Cele care sunt performante nu sunt îndeajuns de performante. Sigur că Nuclearelectrica, Hidroelectrica sau Romgaz au anumite avantaje, fie pentru că beneficiază de un monopol natural, fie pentru faptul că beneficiază de o capacitate de absorbţie a pieţei care le permite să aibă o situaţie financiară bună. Dar, dacă vom compara, de pildă, performanţele OMV Petrom în zona explorării/exploatării gazelor şi performanţele Romgaz, vedem că este loc şi de mai bine. După părerea mea, cu excepţia unor active ale Hidroelectrica, a reactoarelor 1 şi 2 de la Cernavodă, a nucleului de apărare a ţării şi a unor tronsoane de cale ferată pentru călători, trebuie privatizat tot. Clasa politică românească nu este încă pregătită să trateze cu precauţie şi consideraţia necesară sectorul economic de stat. Acesta este considerat mai degrabă un instrument politic decât o componentă a economiei de piaţă.

Vorbeaţi recent, la o conferinţă de presă, despre sensul cuvântuluicompetitivitate. Cum facem România mai competitivă?

 

Românii ştiu ce înseamnă competitivitatea, dovada este că atunci când pleacă în străinătate se descurcă. Chestiunea este că sistemul economic şi sistemul administrativ românesc nu au fost construite pe criterii de competitivitate. Au fost construite într-o ţară izolată, într-o ţară cu o anumită autarhie economică, o ţară care controla de la cursul de schimb leu/valută până la distribuţiile de energie şi avea propriile sale reguli. România trebuie să ajungă să aibă aceeaşi grupă sanguină ca celelalte ţări din Uniunea Europeană. De aceea trebuie să învăţăm ce este competitivitatea, fără de care nu vom reduce decalajele faţă de celelalte ţări. Vorbeam asta în contextul în care dorim să introducem în sistemul legislativ conceptul de smart regulation. Adică, atunci când un parlamentar sau un minister propune un act normativ, să existe şi un studiu de impact privind competitivitatea şi efectele asupra industriei româneşti. Să nu ne mai trezim ca în 2008, ca în situaţia legislaţiei privind certificatele verzi – pe care eu, ministru atunci, am respins-o – sau a legislaţiei impozitului forfetar din 2009, care n-ar fi ajuns să fie adoptată dacă se făcea un studiu de impact.

Competitivitatea este un concept foarte complex, care are în vedere indicatori de la cei ce ţin de starea de sănătate şi educaţie a populaţiei, la cei care ţin de implicaţia ţării în fluxurile economice internaţionale. România trebuie să îşi definească avantajele competitive şi să le promoveze.

Capitalul românesc are mari posibilităţi de dezvoltare în mediul rural. Practic, mediul rural nu este deloc industrializat şi – folosesc totuşi un cuvânt care nu îmi place – marketizat. Trebuie să introducem relaţii de piaţă şi să industrializăm mediul rural. Aici, capitalul românesc are căi mari de afirmare, pentru că mi-e greu să cred că vor veni mulţi industriaşi străini să facă la noi fabrică de compoturi sau de paste făinoase în zonele rurale.

 

COMMENTS

WORDPRESS: 0
DISQUS: 0