Dacă petrolul se ieftinește, dar benzina se scumpește, avem deja un răspuns simplu la o întrebare complicată: de ce inflația nu e un fenomen monetar. Nu banii sunt problema. Ci decizia politică legată de cine capturează relaxarea de preț și când.
Statul central își face simțită prezența încă din prima zi a anului. Nu prin declarații, nu prin analize macroeconomice, ci prin accize. Benzina e exemplul didactic perfect. Prețul scade global, statul absoarbe local. Nu asistăm la o deviație de piață, ci la o decizie administrativă. Inflația nu e doar tolerată. E gestionată.
Aici apare prima fisură în narațiunea clasică. Dacă inflația ar fi monetară, relaxarea unui input major – petrolul – ar trebui să se vadă în prețul final. Nu se vede. Pentru că între input și consumator există statul, cu o capacitate superioară de extracție fiscală. Exact ce observa Gustave Le Bon: un impozit indirect, chiar exorbitant, va fi întotdeauna acceptat de mase. Extras zilnic, în fracțiuni mici, nu irită și nu mobilizează.
Inflația se întreține astfel prin taxe indirecte, accize, timing fiscal și prin reflexul administrativ de a captura orice scădere de preț. Nu prin tiparniță, ci prin conductă. Nu prin exces de bani, ci prin rigiditate instituțională.
Contrastul apare imediat ce cobori din macro în local. Aici dispare eficiența rece și apare dezorientarea. Contribuabilul vrea să plătească. Intră pe ghișeul.ro, pe 2 ianuarie. Suma nu apare. Sistemul e „momentan indisponibil”.
Mesajul implicit e absurd: când statul vrea să încaseze, știe exact cum. Când tu vrei să plătești, nu e pregătit. Nu vorbim de o eroare tehnică izolată, ci de o asimetrie instituțională. Statul central încasează la sursă, predictibil, automat. Statul local improvizează.
Raportul de forță rămâne însă același. Statul are penalități, executare silită, coerciție. Tu ai bună-credință și un termen limită. Când cel cu forța nu e în stare să încaseze, situația devine ridicolă. Instituțional, vorbim de amatorism.
Dacă tu ai întârzia cu plata, consecințele sunt clare: penalități, somații, popriri. Când statul întârzie, nu se întâmplă nimic. Avem, din nou, un dublu standard. Nu tehnic, ci structural.
Și aici revine tema inflației. Pentru că o administrație locală incapabilă să încaseze eficient nu trăiește din propria performanță, ci din redistribuirea centrală: din impozitul pe salariu, din TVA, din mecanisme pe care nu le controlează, dar de care depinde. Disciplina fiscală e cerută jos, în timp ce sus se operează relaxat, prin captură indirectă.
Concluzia e incomodă, dar simplă. Inflația nu e, după cum se observă la noi, un fenomen monetar. E un fenomen instituțional. Rezultatul unui stat care știe să ia, dar nu știe să funcționeze simetric. Care extrage, dar nu servește.
Restul sunt detalii tehnice. Esențialul rămâne acesta: inflația e administrată, nu tipărită. Iar contribuabilul simte asta nu în manuale, ci la pompă și pe ghișeul.ro.
COMMENTS