Există o întrebare care apare tot mai des în discuțiile despre ROBOR, dar care este rareori formulată explicit. Dacă nivelul dobânzilor a fost prea mare, atunci care era nivelul corect?
La prima vedere, întrebarea pare simplă. În realitate, este una dintre cele mai dificile întrebări din întreaga economie.
În jurul ROBOR, discuția pornește adesea de la observația că dobânzile au crescut rapid. Între 2021 și 2023, indicele a urcat de la niveluri apropiate de 1% la peste 8%. Pentru mulți debitori, această evoluție a părut nu doar dureroasă, ci și suspectă. O creștere atât de amplă pare să ceară o explicație. Iar atunci când explicațiile economice sunt complicate, tentația este să căutăm explicații simple.
Numai că o creștere spectaculoasă nu demonstrează automat existența unei anomalii. Pentru a susține că un preț este greșit trebuie să știm mai întâi care era prețul corect. În cazul unui apartament, al unui automobil sau al unei acțiuni bursiere, această problemă este deja dificilă. În cazul banilor, ea devine și mai complicată.
Ce înseamnă, de fapt, o dobândă corectă? Este dobânda care îi mulțumește pe debitori? Este cea care protejează economisirile? Este dobânda care reflectă inflația? Sau aceea care menține stabilitatea financiară?
De cele mai multe ori, aceste obiective intră în conflict. O dobândă foarte mică este avantajoasă pentru cei care se împrumută. Dar aceeași dobândă poate deveni dezavantajoasă pentru cei care economisesc. O dobândă redusă stimulează creditarea, însă poate alimenta inflația. O dobândă ridicată combate inflația, dar încetinește activitatea economică.
Tocmai de aceea, ideea existenței unui nivel evident și incontestabil al ROBOR este mai problematică decât pare.
Mai există o dificultate. Judecăm aproape întotdeauna trecutul cunoscând deja rezultatul. Astăzi știm că inflația a urcat puternic după pandemie. Știm că băncile centrale din întreaga lume au majorat agresiv dobânzile. Știm că piețele financiare au reacționat la aceste schimbări. Dar toate aceste informații sunt disponibile post factum. În momentul în care deciziile erau luate, viitorul era încă incert.
Dobânzile real negative: partea uitată a dezbaterii
De aceea, una dintre cele mai riscante tentații intelectuale este aceea de a reconstrui trecutul ca și cum rezultatele ar fi fost evidente de la început. În plus, există o întrebare pe care dezbaterea publică o evită aproape complet. Dacă anumite niveluri ale ROBOR sunt considerate retrospectiv prea mari, de ce nu discutăm și despre perioadele în care dobânzile au fost prea mici?
Ani la rând, în România și în multe alte economii, dobânzile au rămas sub rata inflației. În termeni reali, cei care economisesc au pierdut. Puterea de cumpărare a depozitelor s-a erodat constant. Cu toate acestea, puțini au vorbit atunci despre existența unor dobânzi incorecte.
Asimetria este interesantă. Atunci când dobânzile sunt foarte mici, beneficiarii sunt vizibili: debitorii, guvernele și companiile care se finanțează ieftin. Costurile sunt dispersate și suportate de aceia care economisesc. Atunci când dobânzile cresc, situația se inversează. Costurile devin imediate și vizibile, iar nemulțumirea se concentrează asupra indicatorului care reflectă noua realitate.
În acest punct apare o întrebare care lipsește aproape complet din întreaga controversă. Dacă există o dobândă corectă, pentru cine este ea corectă? Pentru debitor sau pentru deponent?
Pentru că aproape toate discuțiile despre ROBOR sunt purtate exclusiv din perspectiva celui care se împrumută. Aproape toate intervențiile publice, politice sau de concurență sunt concentrate asupra costului creditului. Aproape nimeni nu vorbește despre costul economisirii. Aproape nimeni nu întreabă dacă depozitele au fost remunerate corect. Aproape nimeni nu întreabă dacă deponenții au fost compensați pentru inflație. Aproape nimeni nu întreabă dacă resursa atrasă de bănci a fost subplătită.
Și aproape nimeni nu pare preocupat de cine apără deponentul atunci când dobânda reală este minus 5%, minus 7% sau minus 9%. Aceasta este probabil cea mai mare asimetrie din întreaga dezbatere.
De ce ne amintim doar când plătesc debitorii?
În noiembrie 2022, inflația anuală din România a ajuns la 16,8%. În aceeași perioadă, ROBOR la trei luni se situa în jurul nivelului de 7,6%. Diferența este simplă: 7,6% minus 16,8% egal minus 9,2%.
Cu alte cuvinte, exact în momentul în care spațiul public vorbea despre ROBOR ca despre simbolul unor dobânzi excesiv de mari, cei care economiseau pierdeau aproximativ 9% din puterea de cumpărare a banilor lor într-un singur an.
Fenomenul nu a fost singular. În septembrie 2022, inflația era 15,9%, iar ROBOR la trei luni se situa la aproximativ 7,9%. Dobânda reală era negativă cu aproximativ 8 puncte procentuale.
În decembrie 2022, inflația se afla în jurul nivelului de 16,4%, iar ROBOR la trei luni în jur de 7,6%. Dobânda reală rămânea negativă cu aproape 9 puncte procentuale.
Toate cifrele merg în aceeași direcție. În perioada în care ROBOR era prezentat drept simbolul unor dobânzi „insuportabil de mari”, cei care economiseau continuau să piardă bani în termeni reali. Inflația creștea mult mai repede decât dobânzile.
Cu alte cuvinte, dezbaterea publică era concentrată pe costul creditului, în timp ce adevăratul perdant era adesea deponentul. Această realitate conduce la o întrebare dificilă. Dacă un ROBOR de 7,6% era considerat excesiv într-o economie cu inflație de 16,8%, atunci care era nivelul corect? Pentru debitor, răspunsul pare simplu: cu cât mai puțin, cu atât mai bine. Dar de cel care economisea și beneficia de dobânzi real negative, adică pierdea, de ce nu vorbește nimeni?
O dobândă de 8% poate fi prea mică, nu prea mare
Există o tendință naturală de a considera dobânzile mici drept starea normală a economiei și dobânzile mari drept o anomalie care trebuie explicată. Numai că dobânzile pot fi mici și atunci când sunt mari, fiindcă-s real negative, sub rata inflației. Ceea ce face ca cei care economisesc să piardă!
Dobânzile nu sunt stabilite pentru a produce confort. Ele reflectă riscul, inflația, lichiditatea și anticipațiile privind viitorul. În realitate, ceea ce mulți numesc astăzi „dobândă normală” este produsul unei perioade excepționale. După criza financiară globală și apoi după pandemie, numeroase bănci centrale au împins costul banilor către minime istorice. Dobânzile au devenit extrem de reduse. Creditul s-a ieftinit. Guvernele s-au finanțat mai ușor. Debitorii au plătit mai puțin. Mai puțin discutată a fost nota de plată. Pentru că această notă de plată a fost suportată în mare măsură de cei care economiseau.
Ani la rând, milioane de deponenți au acceptat randamente care nu reușeau să compenseze inflația. Valoarea nominală a depozitelor creștea lent, dar puterea lor de cumpărare se reducea constant. Nu au existat însă dezbateri permanente despre dobânzile prea mici.
Nu au existat campanii publice despre remunerarea insuficientă a economisirii. Nu au existat investigații zgomotoase privind dobânzile real negative. Nu au existat întrebări privind concurența atunci când randamentul economisirii era masiv negativ în termeni reali.
Debitorul este vizibil. Deponentul nu.
Asimetria este evidentă. Atunci când costurile sunt suportate de debitori, ele devin rapid o problemă publică. Atunci când costurile sunt suportate de deponenți, ele sunt adesea tratate ca o consecință inevitabilă a contextului economic.
Poate că explicația este una psihologică. Pierderile generate de o rată mai mare sunt ușor de identificat. Ele apar pe extrasul de cont și afectează imediat bugetul familiei. Pierderile generate de inflație sunt mai abstracte. Nu apar sub forma unei facturi și nu pot fi asociate unui singur responsabil.
Dar dificultatea de a observa un cost nu înseamnă că acel cost nu există. Tocmai de aceea, discuția despre ROBOR ar trebui privită într-un context mai larg. Dobânzile foarte mici nu sunt gratuite. Dobânzile foarte mari nu apar din senin. Ambele reprezintă răspunsuri la condiții economice diferite și ambele distribuie costuri între categorii diferite de participanți.
În cele din urmă, întrebarea nu este dacă există câștigători și perdanți. Există întotdeauna. Întrebarea este de ce observăm atât de ușor costurile suportate de debitori și atât de greu costurile suportate de cei care economisesc.
Poate că una dintre cele mai mari iluzii ale ultimelor decenii a fost convingerea că banii pot rămâne ieftini la nesfârșit fără ca cineva să plătească nota de plată. Iar poate că cea mai importantă întrebare din întreaga dezbatere despre ROBOR nu este dacă dobânzile au fost prea mari. Ci dacă am fost dispuși să privim problema din ambele direcții.
Pentru că înainte de a decide că o dobândă a fost greșită, trebuie să răspundem la o întrebare simplă: greșită pentru cine? Debitorii sunt vizibili. Deponenții sunt adesea invizibili. Dar într-o economie funcțională există și unii, și ceilalți. Iar o dobândă poate fi considerată cu adevărat corectă doar atunci când îi vedem pe amândoi.
COMMENTS