Povestea Turnului Babel spune că omenirea s-a risipit în clipa în care a încetat să mai vorbească aceeași limbă. De atunci, istoria pare să fi fost o lungă încercare de a reface, prin comerț, diplomație, religie, știință sau artă, ceea ce mitul spune că s-a frânt într-o singură dimineață. Și totuși, există locuri unde traducătorii rămân fără obiectul muncii lor. Un stadion este unul dintre acestea. Limitele limbii sunt limitele lumii, scria Wittgenstein. Dar există o lume care începe înaintea limbii. Chomsky ar fi recunoscut, probabil, în uimitoarea ușurință cu care un copil din Rosario, unul din Tanger, unul din Almería și altul din Osaka înțeleg aceeași pasă în adâncime, aceeași fentă și aceeași disperare a loviturilor de departajare, ceva din „gramatica universală” pe care a căutat-o toată viața – totuși, descifrată de alde Diego, Lionel și alți „poeți și prozatori”, în dialectica lui Pasolini, hărăziți unor biblioteci care interzic liniștea.
Jocul de fotbal seamănă foarte mult cu o altă invenție pe care, de fapt, nimeni n-a inventat-o ca atare. Hayek observa că marile instituții ale civilizației nu sunt, de regulă, rodul unui proiect, ci al unei ordini spontane: limba, dreptul cutumiar, piața. Și moneda. Nimeni nu le-a desenat pe o planșetă și nimeni nu le-a impus prin decret; ele s-au așezat, încet, din sumedenie de gesturi anonime și din puzderie de alegeri individuale. Fotbalul doar le urmează destinul. Toate aceste emergențe au avut aceeași soartă: în clipa în care au devenit indispensabile, fiecare generație a început să creadă că le poate administra mai bine decât oamenii care le-au creat fără să știe că au făcut-o. Piața a devenit politică economică, moneda – inginerie monetară, limba – identitate ideologică, iar fotbalul – industrie. Dar esența lor continuă să scape oricărei planificări cazone. Banii n-au inventat fotbalul. Ei au învățat, profitabil-parșiv, să-i vorbească fluent limba.
Nicăieri această limbă nu a fost amplificată mai spectaculos decât în Statele Unite. Mondialul din 2026 (co-organizat cu Mexic și Canada) n-a reprezentat doar apogeul unei competiții sportive, ci și triumful unei culturi care știe să transforme experiențele colective în spectacole globale. America nu inventează întotdeauna fenomenele care schimbă lumea, dar posedă un talent aproape unic de a le da scară, ritm și ecou. Hollywood-ul n-a inventat povestea, Silicon Valley n-a născocit informația, iar fotbalul n-a fost conceput între Manhattan și Pacific. Mulți europeni privesc această comercializare cu o nostalgie aristocratică, de parcă piața ar desacraliza jocul. Capitalul nu profanează automat cultura; de regulă, îi urmează docil succesul. Când miliarde de oameni aleg să privească aceeași finală, banii se încolonează în spatele preferințelor (a se citi „patimilor”). Fotbalul european a scris romanul. America i-a făcut filmul.
Întâlnim aici și un paradox pe care nici economia, nici sociologia nu reușesc să-l epuizeze. Harta prosperității și harta excelenței fotbalistice nu se suprapun decât întâmplător. Dacă produsul intern brut ar explica performanța sportivă, Luxemburgul ar domina planeta, iar Uruguayul ar fi rămas o notă de subsol în statisticile FIFA. Dar fotbalul nu contabilizează doar capital financiar, ci și capital simbolic, memorie, prestigiu și tradiție. El seamănă mai puțin cu o fabrică și mai mult cu o catedrală: generațiile nu o construiesc pentru ele însele, ci pentru cele care vor veni. Kuper și Szymanski au arătat că bogăția materială ajută performanța sportivă, dar nu garantează gloria. PIB-ul se aseamănă cu înălțimea unui om: radios la baschet, rizibil la dans. În fotbal, avantajele comparative sunt, adesea, culturale înainte de a fi economice. Uneori, o biată mahala din Buenos Aires poate produce mai mult „vibe” decât un district financiar întreg.
Aceasta poate fi și explicația unei alte bizarerii. Fotbalul produce simultan solidaritate și adversitate, cosmopolitism și tribalism, deschidere și apartenență. Elias, sociologul, ar fi spus că el nu elimină instinctele, ci doar le domesticește. Stadionul e unul dintre puținele locuri unde conflictul admite reguli, iar pasiunea consimte să fie arbitrată. În afara lui, ura caută anihilarea; în interiorul lui, ea se mulțumește cu victoria. Camus, portar înainte de a deveni laureat al Premiului Nobel, mărturisea că tot ce știe despre morală a învățat pe terenul de fotbal (am zâmbi!). Orwell suspecta fotbalul că transformă patriotismul în febră (și nu e așa?). Borges îl detesta doct. Fiecare avea dreptatea lui pentru că fotbalul are proprietatea de a fi, în același timp (și spațiu), liturghie și carnaval, piață și tribunal. O civilizație în miniatură, în care miliarde de necunoscuți acceptă că „jocul greșeală așteaptă” devine răspunsul corect care ne împacă pe toți.
Octavian-Dragomir Jora este profesor universitar doctor la Academia de Studii Economice din București, redactor-șef al jurnalului Œconomica, fondator al revistei The Market for Ideas (themarketforideas.com) și președinte al Asociației Piața Ideilor.
Octavian-Dragomir Jora
Articol publicat în revista PIAȚA FINANCIARĂ nr. 7-8/2026
COMMENTS