Uniunea Europeană nu-și mai poate construi viitorul tratând separat securitatea, competitivitatea și extinderea. Acesta este mesajul transmis de António Costa, președintele Consiliului European, la deschiderea anului academic al Colegiului Europei de la Natolin. Iar Polonia, țara care găzduiește campusul, devine principalul său argument: integrarea europeană poate transforma radical o economie, dar prosperitatea obținută nu poate fi apărată fără instituții puternice, investiții în securitate și o piață unică dusă până la capăt.
Discursul lui Costa nu a fost doar o celebrare a succesului polonez. Dincolo de bilanțul celor 22 de ani de apartenență la UE, el a conturat o strategie europeană construită pe patru direcții: apărare comună, extindere spre Est și Balcanii de Vest, finalizarea pieței unice și diversificarea relațiilor economice globale.
Este, în fond, răspunsul său la întrebarea care domină în prezent agenda continentului: cum își poate păstra Europa prosperitatea și modelul social într-o lume în care forța economică, energia, tehnologia și securitatea au devenit instrumente ale competiției geopolitice?
Polonia, de la periferia economiei europene la locul șase în UE
Alegerea Poloniei ca exemplu nu este întâmplătoare. Campusul Natolin al Colegiului Europei a fost creat în 1992, într-o perioadă în care continentul încerca să depășească divizarea Războiului Rece și să pregătească reintegrarea Europei Centrale și de Est.
În cei 22 de ani care au trecut de la aderarea la UE, economia Poloniei a crescut într-un ritm mediu de peste 3% pe an. Produsul intern brut aproape s-a triplat în termeni nominali, iar țara a ajuns a șasea economie a Uniunii Europene, cu aproape 5% din producția economică totală a blocului comunitar. În 2025, PIB-ul real al Poloniei a crescut cu 3,6%, față de numai 1,5% la nivelul UE.
António Costa a mers însă dincolo de comparația dintre două momente istorice. Potrivit estimărilor Institutului Economic Polonez, PIB-ul real pe locuitor al țării este în prezent cu aproximativ 40–42% mai ridicat decât ar fi fost într-un scenariu fără aderarea la Uniunea Europeană. Fără integrare, indicatorul s-ar fi aflat aproximativ la nivelul atins de Polonia în 2015.
O asemenea estimare contrafactuală nu înseamnă că întreaga dezvoltare poate fi atribuită Bruxelles-ului. Creșterea a fost produsă de investițiile companiilor, productivitatea angajaților, politicile economice naționale și dezvoltarea antreprenoriatului. Dar piața unică, fondurile europene, investițiile străine și integrarea în lanțurile industriale occidentale au multiplicat efectul acestor factori.
Aceasta este lecția poloneză pe care Costa încearcă să o transforme într-un argument pentru viitoarele extinderi: aderarea nu înlocuiește politicile naționale bune, dar le oferă o piață mai mare, capital, stabilitate și o ancoră instituțională.
Prosperitatea are nevoie de instituții
Transformarea Poloniei nu a fost, în lectura președintelui Consiliului European, exclusiv economică. Aderarea a presupus reformarea instituțiilor, consolidarea statului de drept și crearea unui cadru mai predictibil pentru cetățeni, companii și investitori.
Relația funcționează în ambele sensuri. Instituțiile mai puternice sprijină dezvoltarea economică, iar prosperitatea oferă societății resursele necesare pentru educație, servicii publice, infrastructură și protecție socială. În schimb, slăbirea statului de drept, instabilitatea reglementărilor sau politizarea instituțiilor reduc chiar capacitatea unei țări de a valorifica avantajele pieței unice.
Libera circulație a fost o altă componentă a transformării. Milioane de polonezi au lucrat sau au studiat în alte state membre, acumulând capital, competențe și experiență. O parte dintre ei s-au întors pe măsură ce salariile și oportunitățile din țară au crescut.
Costa a vorbit despre aproximativ 2,5 milioane de cetățeni polonezi care au profitat, de-a lungul timpului, de libertatea de a locui și munci în UE. Datele mai recente arată însă și efectul revenirii: la începutul anului 2025, circa 1,4 milioane de cetățeni polonezi locuiau într-un alt stat membru, comparativ cu aproximativ 2,5 milioane de polonezi aflați în străinătate în 2017.
Polonia a trecut astfel, treptat, de la statutul de mare exportator de forță de muncă la cel de destinație pentru angajați proveniți inclusiv din statele vecine.
O țară de frontieră devine pilon militar
Transformarea economică are și o dimensiune de securitate. În 1992, când a fost deschis campusul Natolin, aproximativ 50.000 de militari ruși se mai aflau pe teritoriul polonez, iar țara nu era membră NATO. Astăzi, Polonia are cea mai numeroasă armată dintre statele UE și a treia ca efective în cadrul NATO.
Războiul Rusiei împotriva Ucrainei a mutat Polonia din periferia geografică în centrul strategiei europene de securitate. Amenințările hibride, atacurile asupra infrastructurii, sabotajul, campaniile de dezinformare și incidentele care afectează spațiul aerian european arată, în viziunea lui Costa, că pacea nu poate fi susținută numai prin declarații politice.
Statele UE au cheltuit pentru apărare 418 miliarde de euro în 2025, echivalentul a 2,2% din PIB-ul Uniunii. Agenția Europeană de Apărare estimează că suma va ajunge la 454 miliarde de euro în 2026 și ar putea urca până la 547 miliarde de euro în 2029. Investițiile în echipamente ar urma să reprezinte 36% din totalul cheltuielilor în 2026, iar bugetele de cercetare și dezvoltare în domeniul apărării să crească de la 17 la 20 de miliarde de euro.
Problema Europei nu mai este însă numai cât cheltuiește, ci și cum cheltuiește. Dacă fiecare dintre cele 27 de state își construiește separat aceleași capacități, cumpără sisteme incompatibile și fragmentează comenzile între prea mulți furnizori, majorarea bugetelor nu produce automat o apărare mai eficientă.
Costa propune trecerea de la suma a 27 de politici naționale la un sistem european coerent, bazat pe specializare, achiziții comune și împărțirea echitabilă a responsabilităților. În 2025, achizițiile comune reprezentau încă doar 24% din cumpărăturile de echipamente, sub obiectivul colectiv de 35% stabilit de Agenția Europeană de Apărare.
Extinderea revine ca proiect de securitate
În acest context, extinderea UE nu mai este prezentată doar ca un proces administrativ prin care statele candidate aliniază capitole de legislație. Devine o investiție geostrategică.
Argumentul economic este deja vizibil. Extinderile realizate în ultimele două decenii au adăugat Uniunii peste 100 de milioane de locuitori și mai mult de 2.000 de miliarde de euro la dimensiunea economiei. Țările intrate începând din 2004 și-au dublat economiile, iar noile state membre au contribuit la crearea a 26 de milioane de locuri de muncă, dintre care peste șase milioane chiar pe teritoriul lor.
Dar după invadarea Ucrainei, extinderea înseamnă și reducerea spațiului de instabilitate de la frontierele Uniunii. Ucraina și Republica Moldova ar trebui să avanseze prin deschiderea tuturor clusterelor de negociere pentru care îndeplinesc condițiile, Muntenegru urmărește încheierea negocierilor, iar celelalte state din Balcanii de Vest trebuie menținute pe un traseu credibil.
Costa insistă asupra principiului meritului: fiecare candidat trebuie evaluat individual, în funcție de reforme și rezultate. Această condiționalitate este importantă atât pentru noii membri, cât și pentru credibilitatea Uniunii. O extindere care ar importa probleme de guvernanță, dispute teritoriale sau instituții fragile ar putea slăbi proiectul pe care încearcă să-l consolideze.
În schimb, amânarea nelimitată a aderării poate împinge statele candidate spre alte centre de influență. Miza este, prin urmare, găsirea unui echilibru între viteză și rigoare.
O singură Europă are nevoie de o singură piață
Securitatea militară nu este suficientă fără reziliență economică. De aceea, al doilea mare proiect propus de Costa este finalizarea pieței unice.
Piața creată în 1992 a eliminat numeroase bariere pentru mărfuri, dar a rămas incompletă în domenii esențiale: energia, telecomunicațiile, serviciile financiare și piețele de capital. Europa are încă 27 de cadre naționale care fragmentează investițiile, împiedică firmele să se extindă și mențin economiile populației în produse cu randamente reduse.
Agenda „One Europe, One Market”, aprobată de liderii UE în martie 2026, prevede realizarea reformelor, acolo unde este posibil, în 2026 și 2027, cu sfârșitul anului 2027 drept termen pentru principalele componente. Costa descrie 2028 drept anul în care Europa ar trebui să finalizeze ceea ce a rămas neterminat în 1992.
Un element central este Uniunea Economiilor și Investițiilor, prin care capitalul economisit de gospodăriile europene ar trebui direcționat mai eficient către companiile și proiectele europene. În lipsa unei piețe financiare integrate, firmele inovatoare rămân dependente de creditele bancare sau caută finanțare în Statele Unite, iar Europa nu reușește să transforme uriașul său volum de economii în avantaj tehnologic și industrial.
Miza nu este doar creșterea randamentelor pentru populație. Este vorba despre finanțarea infrastructurii, energiei, apărării, inteligenței artificiale și tranziției industriale fără ca întreaga povară să cadă asupra bugetelor publice.
Energia și comerțul devin instrumente ale autonomiei
A treia componentă a strategiei este energia. Crizele din Orientul Mijlociu și riscurile asupra aprovizionării globale confirmă, în opinia lui Costa, că tranziția energetică trebuie privită și ca politică de securitate.
Sursele regenerabile și energia nucleară produsă în Europa pot reduce dependența de importuri și vulnerabilitatea la șocuri geopolitice. Dar și aici piața fragmentată limitează eficiența. Fără rețele interconectate, investiții comune și reguli mai apropiate, energia ieftină produsă într-un stat nu poate compensa rapid deficitul din altul.
În paralel, Uniunea încearcă să evite înlocuirea unei dependențe cu alta. De aici rezultă accelerarea acordurilor comerciale și construirea unei rețele de parteneriate cu economii din toate regiunile lumii.
Negocierile acordului comercial cu India au fost încheiate în ianuarie 2026. Acordul cu Mercosur a fost semnat în aceeași lună, iar componenta sa comercială se aplică provizoriu de la 1 mai. UE și Mexic au semnat acordul modernizat în luna mai, în timp ce înțelegerile cu Australia și Indonezia se află în proces de adoptare sau ratificare.
Strategia este una de diversificare: mai multe piețe de export, mai multe surse de materii prime și mai puține dependențe periculoase față de un singur furnizor sau partener.
Lecția poloneză privește direct și România
Mesajul transmis la Natolin are o relevanță evidentă pentru România, care se apropie de împlinirea a 20 de ani de apartenență la UE. Ca și Polonia, România a beneficiat de acces la piața unică, investiții, fonduri europene, libera circulație și integrarea în lanțurile de producție occidentale. Ca și Polonia, rămâne stat de frontieră al Uniunii și al NATO, expus direct riscurilor generate de războiul din Ucraina.
Diferența este măsura în care cele două țări au transformat aceste avantaje în capacitate economică, infrastructură, capital autohton și influență politică. Polonia nu oferă un model care poate fi copiat mecanic, dar demonstrează că aderarea produce cele mai mari beneficii atunci când este dublată de o strategie națională consecventă.
Europa descrisă de António Costa nu mai poate fi doar o mare piață de consum, protejată militar de Statele Unite și dependentă energetic sau tehnologic de alte puteri. Ea trebuie să fie, simultan, piață integrată, actor industrial, putere comercială și furnizor de securitate.
Polonia este dovada că integrarea poate schimba destinul economic al unei țări. Ucraina, Republica Moldova și Balcanii de Vest reprezintă testul dacă Uniunea mai are capacitatea și voința de a repeta această transformare. Iar România se află între cele două perspective: beneficiar al extinderii de ieri și posibil susținător decisiv al extinderii de mâine.
COMMENTS