Când companiile occidentale au început să-și mute producția în China, calculul părea simplu și aproape imposibil de ratat. Occidentul avea capital, tehnologie, mărci comerciale, piețe de desfacere și experiență managerială. China avea o rezervă uriașă de forță de muncă, salarii mult mai mici și un stat dispus să construiască infrastructura necesară pentru a atrage investiții.
Părea o împărțire avantajoasă a rolurilor. Occidentalii urmau să proiecteze produsele, să finanțeze afacerile, să controleze distribuția și să păstreze relația cu consumatorii. Chinezii urmau să le fabrice, la costuri pe care economiile dezvoltate nu le mai puteau susține.
Companiile occidentale își reduceau cheltuielile, consumatorii primeau produse mai ieftine, iar acționarii obțineau profituri mai mari. Globalizarea părea să fi găsit formula perfectă: capitalul și tehnologia occidentală întâlneau munca ieftină din Asia.
Numai că exista o problemă pe care calculele contabile nu o puteau surprinde. Producția nu este doar muncă executată într-o fabrică. Ea înseamnă competențe, furnizori, ingineri, infrastructură, organizare, experiență și relații comerciale. Înseamnă acumulare de capital productiv. Iar toate acestea nu rămân neapărat în proprietatea sau sub controlul celui care a făcut prima investiție.
China nu a atras doar fabrici. A atras un întreg sistem de producție
Reformele începute în 1978 de Deng Xiaoping au schimbat treptat relația Chinei cu economia mondială. În 1979 a fost adoptată legea care permitea societăților mixte cu capital chinez și străin, iar în 1980 au fost înființate primele zone economice speciale. Acestea ofereau investitorilor facilități fiscale, proceduri administrative simplificate și condiții favorabile producției pentru export. Nu era o deschidere necondiționată, ci una selectivă, organizată și controlată de stat.
China nu a invitat pur și simplu capitalul occidental să intre pe o piață liberă, ci a construit un cadru în care investițiile străine puteau fi atrase, orientate și folosite pentru dezvoltarea capacităților industriale interne.
La început, multe companii străine au venit pentru avantajul evident al costurilor. Dar, pe măsură ce producția s-a extins, au apărut efectele secundare, mult mai importante decât economia realizată la fiecare produs. Furnizorii locali au învățat să livreze componente, fabricile au acumulat experiență, angajații au dobândit competențe, iar infrastructura industrială s-a dezvoltat în jurul investitorilor.
O fabrică nu funcționează izolată. Are nevoie de energie, transport, logistică, piese, ambalaje, servicii tehnice, mentenanță și personal calificat. Când toate acestea se dezvoltă în jurul ei, apare un ecosistem industrial. Iar ecosistemul poate deveni, în timp, mai valoros decât investiția inițială.
Când furnizorul învață să devină concurent
Occidentul a privit multă vreme China ca pe o platformă de producție. Dar platforma a început să dezvolte propriile capacități. Companiile chineze au trecut treptat de la operațiuni de asamblare la producția de componente, apoi la fabricarea unor produse tot mai complexe și la dezvoltarea propriilor mărci.
Nu toate aceste transformări au fost rezultatul transferului direct de tehnologie de la firmele occidentale. Au contat și investițiile interne, cercetarea, educația, politicile industriale, concurența dintre companii și accesul la piețele internaționale. Dar investițiile străine au contribuit la acest proces prin echipamente, standarde, practici manageriale, relații cu furnizorii și acces la lanțurile globale de producție.
Studiile economice asupra Chinei au identificat efecte de propagare a investițiilor străine către firmele locale, inclusiv prin relațiile dintre furnizori și clienți. Cu alte cuvinte, beneficiile unei investiții nu se opresc întotdeauna la compania care a făcut-o.
Aici s-a produs schimbarea pe care multe dintre calculele inițiale au subestimat-o. Compania occidentală venise să cumpere capacitate de producție, dar a contribuit și la dezvoltarea unei capacități industriale locale care putea ajunge să concureze cu ea.
La început, chinezii fabricau produse proiectate în Occident, după specificații vestice și pentru mărci de acolo. Ulterior, au început să controleze tot mai multe etape ale procesului de producție. În anumite sectoare, nu mai era vorba despre simpla asamblare a unor componente importate, ci despre ecosisteme industriale capabile să realizeze aproape întregul produs.
Occidentul nu pierduse doar niște locuri de muncă. Contribuise la formarea unui concurent care avea să controleze o parte tot mai importantă din capacitatea de producție mondială.
Aderarea la OMC și iluzia convergenței
Aderarea Chinei la Organizația Mondială a Comerțului, în decembrie 2001, a accelerat integrarea sa în economia globală. Pentru companiile occidentale, momentul a fost interpretat ca o confirmare a direcției de dezvoltare: o țară cu o piață uriașă, cu o forță de muncă numeroasă și cu o economie tot mai deschisă devenea parte a sistemului comercial internațional.
Dar integrarea comercială nu însemna automat și convergență instituțională.
Occidentul a presupus adesea că participarea la comerțul mondial, atragerea investițiilor și dezvoltarea sectorului privat vor împinge, în timp, China către un model economic și politic tot mai apropiat de cel occidental. S-a dovedit că cele două procese nu erau obligatoriu legate.
China a putut să accepte mecanisme de piață, să atragă capital privat, să dezvolte companii competitive și să participe la comerțul internațional fără să renunțe la monopolul politic al Partidului Comunist. A putut să folosească instrumentele capitalismului fără să adopte întregul cadru instituțional în care acestea funcționau în Occident.
Aceasta este poate cea mai importantă neînțelegere a globalizării: s-a confundat integrarea economică cu apropierea politică. S-a presupus că, dacă firmele occidentale vor investi suficient în China, China va deveni inevitabil mai occidentală. În schimb, China a devenit mai integrată în economia mondială, dar și-a păstrat propriul sistem de putere.
Capitalul care nu mai poate pleca atât de ușor
Expresia „capital captiv” trebuie înțeleasă dincolo de ideea că investitorii nu-și pot retrage banii. O companie poate vinde o fabrică, poate reduce operațiunile sau poate părăsi o piață. Dar nu poate muta peste noapte un întreg ecosistem industrial.
Capitalul productiv nu înseamnă doar clădiri și utilaje. Înseamnă furnizori specializați, personal calificat, rețele logistice, contracte, relații comerciale și cunoaștere acumulată în timp. Odată ce aceste elemente s-au concentrat într-un anumit spațiu, relocarea lor devine costisitoare și dificilă.
Așa se explică de ce o companie poate ajunge să depindă de un mediu economic pe care nu îl poate influența în aceeași măsură în care influențează regulile din țara sa de origine. Investiția inițială poate fi occidentală, dar funcționarea ei ajunge să depindă de infrastructura, furnizorii și deciziile unei economii organizate după propriile reguli.
Nu este nevoie ca statul chinez să naționalizeze fiecare fabrică pentru a exercita influență asupra mediului economic. Este suficient să păstreze controlul asupra instituțiilor, accesului la piață, terenurilor, unor resurse strategice și direcțiilor industriale. Companiile private pot funcționa și pot obține profit, dar nu stabilesc ele regulile politice ale sistemului în care operează.
Occidentul a investit capital într-un spațiu în care randamentul economic depindea, în ultimă instanță, și de deciziile unei puteri politice asupra căreia investitorii nu aveau control.
Capitalismul administrat de partid
China nu a trebuit să aleagă între piață și control politic. A construit un sistem în care cele două coexistă, dar nu au aceeași poziție. Piața poate organiza producția, poate recompensa eficiența și poate stimula concurența. Partidul păstrează însă autoritatea de a stabili limitele în care aceste mecanisme funcționează.
Companiile private pot acumula capital, pot deveni competitive și pot ajunge lideri mondiali. Dar dezvoltarea lor nu le conferă automat autonomie politică. Statul poate interveni în sectoare considerate strategice, poate orienta finanțarea, poate favoriza anumite industrii și poate impune priorități care nu rezultă exclusiv din semnalele pieței.
Aici se află particularitatea modelului chinezesc. Nu este o economie planificată în sensul clasic al perioadei maoiste, dar nici o economie în care statul se limitează la garantarea regulilor generale ale concurenței. E o economie în care mecanismele capitaliste sunt folosite într-un cadru politic controlat de partid.
Occidentul a venit cu bani, tehnologie și experiență managerială, convins că avantajul său va rămâne intact. China a oferit forță de muncă și acces la o piață uriașă, dar a folosit deschiderea pentru a-și construi propriile capacități. Nu a fost nevoie ca partidul să renunțe la control pentru ca economia să se dezvolte. Dimpotrivă, dezvoltarea economică a ajuns să-i ofere partidului resurse și instrumente suplimentare.
Cine a depins, de fapt, de cine?
La început, raportul părea limpede. Occidentul avea capitalul și tehnologia, China avea forța de muncă ieftină. Companiile occidentale puteau schimba furnizorii, iar China avea nevoie de investiții și de acces la piețele dezvoltate.
După câteva decenii, relația a devenit mult mai complicată. China a acumulat competențe, infrastructură, capacități industriale și companii proprii. În anumite domenii, a ajuns să furnizeze componente sau produse pentru care alternativele sunt greu de găsit și costisitor de dezvoltat. Dependența nu a dispărut, dar s-a schimbat.
De aceea, discuția despre readucerea producției în Occident nu este doar o problemă de salarii sau de subvenții. O fabrică poate fi construită relativ repede; un ecosistem industrial nu. Nu este suficient să decizi că vrei să produci din nou în țara ta. Trebuie să ai furnizori, specialiști, infrastructură, competențe și o rețea de întreprinderi capabile să susțină producția.
Occidentul a urmărit să reducă prețul muncii și să-și îmbunătățească profitabilitatea. Dar a subestimat faptul că producția generează, în timp, putere economică. A tratat fabricile ca pe niște unități relocabile, fără să înțeleagă pe deplin că, odată mutate, ele antrenează după ele competențe, furnizori, investiții și capacități de inovare.
Poate că adevărata eroare nu a fost că Occidentul a investit în China. Investițiile au produs profituri, au ieftinit bunuri și au contribuit la dezvoltarea economiei mondiale. Eroarea a fost presupunerea că avantajele obținute prin această relație vor rămâne permanent de partea celui care aduce capitalul.
Occidentul a crezut că exportă producția și importă profit. A descoperit că exportase și o parte din avantajul său industrial.
Iar China nu a trebuit să importe și modelul politic occidental pentru a beneficia de investițiile sale. A învățat să folosească mecanismele capitalismului în interiorul propriului sistem de putere.
Motivul pentru care Occidentul a venit în China a fost să-i ia forța de muncă. Dar rezultatul a fost că, în cele din urmă, i-a lăsat capitalul, competențele și industria, care au schimbat raporturile economice în lume.
Iar dacă această concluzie pare prea severă, nu este nevoie să o formulez eu. Mike Pompeo, secretar de stat al Statelor Unite în administrația Trump, a exprimat-o în discursul său de la Biblioteca Richard Nixon, la 23 iulie 2020:
„Our policies—and those of other free nations—resurrected China’s failing economy, only to see Beijing bite the international hands that were feeding it.”
„Politicile noastre — și ale celorlalte națiuni libere — au readus la viață economia Chinei, aflată în dificultate, pentru ca apoi să vedem Beijingul mușcând mâna celor care îl hrăniseră.”
Nu este doar concluzia mea. E și concluzia exprimată de fostul secretar de stat american.

COMMENTS