Am purtat o discuție foarte interesantă despre bankingul de azi, în contextul în care încercăm un bilanț al economiei și al societății românești după 30 de ani de neocapitalism. Interlocutor mi-a fost Sergiu Oprescu, președintele Asociației Române a Băncilor și președintele executiv al Alpha Bank România. Domnia Sa consideră că ”intrăm într-o nouă fază de dezvoltare, în care clientul este în centrul nevoilor sale, iar băncile sunt doar o parte a unui întreg ecosistem care deserveşte nevoile sale financiare”.
Cum arată astăzi relaţia băncilor cu economia reală? Băncile sunt cele care pompează sângele în economie?
Da, cred că băncile sunt inima acestui organism şi, ori de câte ori “au intrat în fibrilaţii”, în timpul crizelor, acest lucru s-a resimţit imediat în societate şi în economie.
Să nu uităm că noi la nivelul ARB am fost primii care am făcut această legătură biunivoca între bunăstare, ca obiectiv final (monitorizat ca fiind PIB/capita) şi finanţare/ intermediere financiară. Astfel, punând pe aceeaşi hartă toate ţările europene şi uitându-ne la nivelul de intermediere financiară şi nivelul perceput al PIB/capita ca expresie a bunăstării economice din ţara respectivă, am descoperit nu numai că există o corelaţie aproape liniară, ci şi altceva. Faptul că atunci când eşti în poziţii de minim, cum suntem noi, ai și cea mai mare tracţiune. Suntem la ora actuală singura ţară europeană total “excentrică” din punct de vedere al acestei corelaţii: avem un nivel de bunăstare economică acceptabilă , dar și cu cel mai scăzut nivel de intermediere financiară din Europa. Totodată am putea cu un efort relativ mic să realizăm beneficii foarte mari.
Ar trebui să conştientizăm cu toţii că a forţa sau a bloca această inimă, care este sistemul financiar bancar, să pulseze sânge în economie nu face decât să slăbească organismul. S-au dat 50 de legi în ultimii 5 ani de zile împotriva sistemului bancar şi toate, subliniez, împotrivă. Ordonanţa 114 ar fi putut avea consecințe greu de imaginat în prima ei formă, când se lua băncilor de 4 ori tot profitul pe care puteau să îl realizeze (un fel de naţionalizare a capitalului). Acest lucru evident s-ar fi reflectat asupra întregii societăţi.
Dar astfel de legi sunt considerate ca aducătoare de voturi. Așa să fie?
Eugen Ionesco a avut o frază celebră: “dacă mângâi un cerc, el devine vicios”. Trebuia cumva să ne stăpânim, să nu mângâiem cercul populismului care între timp a devenit un cerc vicios. El nu trebuie mângâiat, ci sancţionat de către toţi membrii responsabili ai societăţii. Noi fiind în prima linie sancţionăm din datorie.
Era datoria noastră şi de aceea ne-am ridicat la momentul respectiv şi am transmis societăţii nişte semnale. Credibilitatea noastră atacată de ani de zile bineînţeles că a făcut ca poziţia noastră să fie privită, în anumite situaţii, cu un semn de întrebare. Dar, acest cerc vicios al populismului a fost condamnat de vocea obiectivă a societății – jurnalişti, influenceri, vectorii de imagine care sunt de fapt vocea majorităţii tăcute într-o formă sau alta. Când se ridică populaţia, când se ridică societatea prin aceste voci şi încearcă să sancţioneze cercul vicios al populismului, cred că suntem pe calea cea bună. Începem să ne facem bine. Cred că ne-am şi vaccinat de acest virus al populismului: organismul s-a vaccinat la nivelul societăţii. Concluzionând, noi încercăm să ne îndeplinim rolul în societate și economie.
Există o idee poate puțin exagerată cum că băncile stau acum pe un munte de cash și nu creditează. Care ar fi situația reală? Cât e muntele de mare, cât de ușor se poate eroda?
Cine consideră așa, nu vrea să vadă de fapt în viitor, nu are o viziune de viitor. Ori viziunea de viitor este exact următoarea: se formează acest “munte de cash’. El nu există ca atare, există doar un început de lichiditate, care trebuie să se ancoreze în societate. Dar ea nu e suficientă sub nicio formă. Iar răspunsul la tema aceasta trebuie dat tot prin prisma ideii de creştere a nivelului de intermediere financiară.
Să facem împreună un exerciţiu logic, cvazi matematic, aritmetic chiar. Noi suntem la o intermediere financiară de aproximativ 26%: cam atât reprezintă cele 53 de miliarde de euro pe care le avem credit neguvernamental împărţite la PIB-ul României (în jur de 200 de miliarde euro). Plecăm de la premisa că vrem să ajungem de la 26% la 40% cât am avut înainte de criză. Din punctul nostru de vedere nu este un salt uriaş, pe nişte repere europene, plasate undeva la 80-90%.
Dacă plecăm de la 26% la 40%, în primul rând trebuie să ne gândim în cât timp vom reuși? Hai să spunem că ne stabilim o perioadă de 4 ani. Cu cât creşte PIB-ul României în 4 ani de zile? Să zicem că el creşte cu 3,5-4% pe an, deci în total aproximativ 15% faţă de cât e acum (PIB va ajunge la 230 de miliarde de euro). Vrem să creștem de la 53 de miliarde cât e creditul neguvernamental, la 40% din 230 de miliarde. Adică la 92 de miliarde de euro. Ar fi o diferenţă de 39 miliarde euro. Asta înseamnă că sistemul bancar din România ar trebui să fie capabil să subscrie în următorii 4 ani de zile această cifră de care vorbeam ca să ajungem la 40%. Este un exerciţiu pur teoretic, care trebuie preluat ca logică, pentru a înțelege mecanismele.
Cum se poate face acest lucru? E posibil, dincolo de teorie?
Exerciţiul spune următorul lucru: ca să creștem cu 30 de miliarde, avem nevoie de 2 resurse în sistemul bancar din România. Prima resursă este cea menţionată mai sus, lichiditatea. Avem suficientă lichiditate în România ca să dăm 30 de miliarde şi să ne păstrăm lichiditatea ca tampon de care avem nevoie? Poate nu cea de astăzi care este o supralichiditate, dar să păstrăm lichiditatea care să facă sistemul sigur, pentru că dacă se întâmplă ceva neprevăzut, este nevoie de lichiditate, care este prima barieră, e prima linie de apărare în cazul unor pericole. Deci, primul lucru de care este nevoie este să avem peste 39 miliarde, plus rezervele minime obligatorii, plus tamponul de lichiditate, deci undeva spre 40 de miliarde de euro supralichiditate ca să putem să realizăm tot parcursul acesta. Avem noi astăzi aşa ceva? Nici pe departe…
Şi atunci, care sunt izvoarele acestei resurse de care avem nevoie? Primul izvor este economisirea internă, iar celălalt izvor este economisirea externă pe care putem s-o aducem în România prin tot felul de instrumente, cum ar fi obligaţiunile ipotecare spre exemplu. Nu avem decât două instrumente cu care să reglăm această nevoie de primă resursă.
Dar să trecem la a doua a resursă, capitalul. Ca să putem finanța în condiţii de stabilitate financiară în România, în condiţii în care în niciun fel, nicio secundă, poziţia şi robusteţea sistemului bancar să nu fie pusă în pericol, trebuie să păstrăm baza de capital. Nu vom lua în calcul că, de fapt, la nivel european, prin directiva de rezoluţie trebuie crescută baza de capital prin nişte instrumente europene de nivel 2 undeva peste 20%. Noi astăzi suntem pe la aproximativ 19%, dar nu luăm în calcul aici că trebuie să ajungem la o bază de capital şi mai mare, ci măcar s-o păstrăm pe cea pe care o avem astăzi. Pentru aceasta, mai avem nevoie de aproximativ 5 miliarde (dacă pentru 53 de miliarde credite se ţin 9 miliarde capital, direct proporțional, pentru încă 30, ar mai fi nevoie de încă 5).
Întrebarea se pune, cine aduce încă 5 miliarde capital în bănci? De unde vin banii aceștia? Şi din nou avem 2 izvoare. Primul izvor sunt acţionarii. Fără a emite judecăţi de valoare, după instabilitatea legislativă prin care am trecut si inca trecem, bănuim cu toții răspunsul lor la această cerință. Lăsăm deoparte acest izvor şi ne uităm la celălalt: profitabilitatea băncilor, care poate fi capitalizată, adica transformată în capital. Fac profit, îl pun în capital, îmi creşte capitalul și deci putem să dăm mai multe credite. Dar și aici avem o problemă. Imediat după ce am trecut de perioada grea şi băncile au început să redevină profitabile, a venit taxa pe active care în ultima formă ia cam 80% din media profiturilor pe ultimii 10 ani de zile. Am făcut o medie, un return pe active, un randament al activelor de 0.5% şi acum băncile mari trebuie să fie taxate cu 0.4%. Deci se ia 80% din sursa cu care am putea să ajungem acolo, la acel capital suplimentar.
Ce este de făcut pentru a ieși din cercul vicios?
Întrebarea se pune, dacă vreau să plec la drum, dar cineva îmi taie rotile şi altcineva îmi leagă bicicleta, cât de repede pot să ajung? Mai stă în picioare termenul de patru ani, dat în exemplu? Dacă nu ne aşezăm la aceeaşi masă să discutăm cu toţii cum si unde punem lanţul, cum umflam rotile, putem să ne acuzăm în continuare, să arătăm cu degetul. Noi, cei din ARB, am venit public şi am spus de ceva timp: “haideţi să formăm un task force la nivelul societăţii, în care să participe pe de o parte piaţa, Asociaţia Română a Băncilor, și pe de altă parte ceilalţi policy makers, şi aici vorbesc de Banca Naţională, de Ministerul de Finanţe şi de celelalte ministere care sunt facilitatori ai acestui proces de creştere a intermedierii financiare în România. Dacă vorbim de educaţie financiară, avem nevoie de Ministerul Educaţiei. Dacă vorbim de digitalizare, trebuie un dialog cu Ministerul Telecomunicaţiilor, şi nu numai, pentru că toate celelalte ministere pot contribui la digitalizarea României. Pentru că digitalizarea în sine este o metodă prin care putem să ajungem mai ieftin la consumator sau la business-ul consumatorului.
Dacă infrastructură clasică nu avem, putem face măcar una digitală?
În clipa de faţă n-am avut grijă să construim infrastructura fizică necesară a ţării. Însă cineva a investit în zona de infrastructură digitală – avem autostrăzile digitale ale României, care sunt relativ bune. Putem folosi aceste autostrăzi digitale ca să ajungem la consumator şi la businessul consumatorului. De aceea ar trebui să ne aşezăm toţi la o masă şi să vedem cu ce maşini ne plimbăm pe autostrăzile acestea digitale. Pentru că dacă nu lăsăm pe nimeni să se urce pe ele, pentru că avem tot felul de cerinţe sau protejăm ceva interese mărunte de grup, degeaba le avem, nu ne ajută.
Există opinii care spun că relaţia piaţa de capital – bănci trebuie îmbunătățită. Cum o vedeți Dvs?
Din punctul meu de vedere relaţia piaţa de capital – bănci este parte din intermedierea financiară a României. Am făcut exerciţiul logic de mai devreme pe bănci, dar și piaţa de capital poate juca un rol absolut spectaculos în creșterea intermedierii financiare.
În America, cea care e considerată un fel de vârf al eficienţei în pieţele financiare, intermedierea financiară se face în proporţie de 75-80% prin piaţa de capital, iar băncile şi restul contează pentru aproximativ 15-20% intermediere financiară. În Europa raportul este exact invers, 80% intermediere prin cale bancară şi 20% intermediere prin piaţă de capital.
Planul Junker a venit pe logica “single capital markets principle”, plecând de la premisa că pieţele de capital sunt sub-optimale la nivel european şi trebuie să le transformăm, să devină şi ele un motor de creştere, de intermediere financiară, aşa cum se întâmplă în America.
În mod evident e acelaşi exerciţiu de traseu: cum plecăm de la 20% şi cum ajungem la 30% sau la 40%.
Plecăm de la faptul că avem nevoie în primul rând de cerere, de ofertă, avem nevoie de infrastructura pieţei între cerere şi ofertă, pentru ca aceste lucruri să se facă de o manieră eficienta. Ori acest lucru este cu atât mai valabil în ţări ca România unde piaţa de capital are un rol şi mai mic decât cel la nivel european. Noi suntem în clipa de faţă o ţară emergentă, de abia am trecut din zona de frontieră şi am fost nominalizaţi ca fiind piaţă potenţial emergentă. Este un mare pas înainte: practic am trecut de pe drumurile naţionale ale pieţei de capital pe nişte autostrăzi europene. Acum întrebarea se pune dacă am intrat cu bicicleta, cu căruţa sau avem şi noi o maşină cu care putem să prindem viteza de croazieră de pe autostrada respectivă. Chestiunea cu maşina e problema noastră: ei ne-au dat acces, au ridicat bariera şi au spus “intraţi pe autostradă”. Dacă nu ştim să ne administrăm bine maşina, nu putem sta pe autostradă, pentru că nu putem face față cerințelor.
Logica ar fi aceasta: ni s-a dat acces, subiectul este la noi. Am intrat pe autostradă, dar acum este problema de maşină. Avem capacitatea să nu deranjăm traficul? Toate acestea sunt lucruri pe care trebuie să le analizăm.
Asta înseamnă de fapt legătura dintre piaţa de capital şi bănci. Ambele servesc același obiectiv: creșterea intermedierii financiare. Trebuie să identificăm o platformă comună și să rezolvăm lucrurile pas cu pas.
Să luăm un exemplu: piaţa obligaţiunilor corporative este o formă de finanţare. Dar ce condiţii trebuie să îndeplineşti? Încrederea în primul rând. Aceasta are în spate foarte multe elemente. Disciplina financiară este doar un aspect: de câte ori se face un atac la disciplina financiară şi se încurajează un tip de comportament cu care nu se poate opera pe termen lung, se distruge întreaga imagine, se distruge fibra pieţei financiare. Iar încrederea trebuie generată de instituţii serioase, de reglementare și de supraveghere, care să asigure credibilitatea. Avem nevoie de agenţii de rating dacă vrem să facem emisiuni de obligaţiuni ipotecare, de exemplu.
Toate acestea fac parte din aceeaşi construcţie care se bazează pe un singur pilon, şi anume încrederea. Piaţa de capital poate să vină în completarea pieţei bancare şi să deservească clientul. Şi asta are şi nevoie clientul nostru. Pentru că prin piaţa de capital, dacă el ajunge supraîndatorat, poate face o emisiune de acţiuni ca să se capitalizeze, dacă are un model de business corect.
Bineînţeles că în spate apare și nevoia de educaţie financiară. A nu şti cum să utilizezi aceste instrumente este un păcat capital în spaţiul concurenţial european. Dacă nu înţelegi cum funcţionează lumea financiară şi eşti un emitent care are nevoie de fluxuri financiare pentru a creşte businessul este un păcat capital. E ca şi cum te-ai arunca de pe vapor în mijlocul oceanului fără să ştii să înoţi.
Banii – reprezintă combustibilul economiei. Faptul că acest combustibil este ţinut în continuare forţat la un preţ scăzut este benefic?
Acest fapt adresează o problemă care este mai gravă: creşterea economică. Când eram mici am învăţat că în fabula lui La Fontaine cu greierele şi furnica, furnica era bună şi greierele era rău. Extrapolând la ce se întâmplă în zilele noastre, de 10 ani vedem o schimbare de paradigmă, greierele a devenit cumva mai bun şi furnica aproape e considerata rea. Furnica este penalizată (cel care economisește) şi greiere este premiat (cel care consumă). Trebuie să avem în vedere că fiecare are rolul său în acest joc și să nu omitem faptul că greierele este important în creşterea economică. Personal nu-mi prea place ideea, pentru că sunt născut într-o cultură în care, în fabula respectivă, furnica era eroina, însă văd schimbarea de paradigmă în lumea în care trăim acum. Din ce cauză e azi sancționată furnica (prin dobânzi mici la economiile depuse)? Pentru că, de fapt, trebuie sa fie încurajat consumul. Se încurajează accesul la bani uşor, pentru a stimula producția și creșterea economiăa. “Greierele” de azi s-a schimbat în timp, nu mai este ca cel din fabulă, are chiar o valenta pozitivă, dar dacă ne uităm din punctul de vedere al activității – furnica era cea care aduna şi greierele cel care consuma, suntem în logica respectivă. Este un exerciţiu care dus pe o perioadă lungă de timp s-ar putea să schimbe comportamente. Cât timp va dura să se formeze o deprindere, un comportament în baza acestui reflex care acum este stimulat?
Vedem asta uitându-ne și la societatea noastră. Când apare cineva şi îi laudă sau chiar âi încurajează pe cei care nu mai plătesc creditele (dar ar putea să plătească), el prezintă un stimul care se va transforma într-o atitudine la nivelul societăţii, care mai târziu va valida un comportament. Și e un comportament împotriva societăţii. Dacă toţi ar avea comportamentul acela, nu ar mai exista societate. Dacă nimeni nu îşi va mai rambursa creditele, de exemplu, ce se întâmplă? Păi nu va mai exista creditare. Şi dacă nu va mai exista creditare ce se întâmplă? Păi nu se vor mai cumpăra case sau bunuri de larg consum așa usor, şamd. Aşa se testează dacă este un comportament benefic sau nu societăţii.
Revenind la fabula cu greiere şi furnica, este important să înţelegem de ce au apărut curente de gândire economică în ultima perioadă care au ajuns la concluzia că avem nevoie să încurajăm greierele în perioada asta. Pentru că el este fundamental în ciclul acesta economic. Vedeti cum incearcă China să încurajeze consumul, prin stimularea turismului extern. Ordinea economică mondială din ultimii 30 de ani s-a născut, foarte interesant, din mariajul a două supraputeri cu rapoarte total opuse între consum și economisire, între “furnici” și “greieri: 80% greieri şi 20% furnici în America și respectiv o proporție inversă în China. Când ei s-au întâlnit pe canalele de trading și investitionale s-a născut lumea pe care o vedem astăzi. Acesta a fost motorul principal, el a asigurat propulsia economiei mondiale . Nu este o teză personală, am auzit-o expusă pe la marile universități din lume.
Dar trebuie subliniat și scris cu litere de o șchioapă, pentru a nu se lăsa loc de interpretări: greierele acesta este unul responsabil, diferit de cel din fabulă, este unul care investeşte, care cheltuie cu un scop, nu risipește. Trebuie avut mare grijă, pentru că dacă la “greierele” responsabil vii cu un discurs populist şi îl transformi într-un greiere iresponsabil, practic subminezi întregul ciclu.
Am vorbit puțin despre digitalizare. Considerați că *există viaţă fără cash* în viitor?
Sunt convins că vom ajunge acolo. Unii mai repede, alţii mai lent. Dacă te duci în ţările nordice, biletul la tramvai îl iei cu cardul. Ţările nordice sunt cele mai avansate în acest marş al umanităţii către pieţele cash free. Este o problemă de comportament, de obiceiuri.
Mecanismul ar fi următorul: întâi introduci nişte stimuli, fie pozitivi, fie negativi, cu logica de a promova anumite atitudini. După ce ai promovat anumite atitudini aștepți ca acelea să se transforme în comportament, care să se ancoreze în societatea respectivă şi să o ducă pe palierul de creştere ulterior. Trebuie avut mare grijă în promovarea stimulilor. Aici greşim noi. Noi promovăm stimuli greşiţi, societatea realizează asta şi nu mai promovează stimulii în atitudini.
Și dau și un exemplu: cardurile. Vrem să digitalizam, să diminuăm cash-ul. Atunci haideți să promovăm nişte stimuli la plata cu cardul a impozitelor, la tot ce înseamnă relaţie cetățean–administrație. O face statul, încurajează, acordă nişte discounturi. Băncile aplică și ele discounturi. Se face un parteneriat public-privat ca să stimulăm societatea să facă asta. Sunt convins că astfel, încet, încet, se formează atitudini şi pe baza atitudinilor se formează comportamente. O dată formate comportamente şi ancorate în modul nostru de a ne raporta la societate ele sunt extrem de valoroase pentru societate. Dar dacă nu gândim aşa şi nu ne ducem de la stimulii pe care îi punem în societate şi dacă este totul doar declarativ, cui foloseşte?
O întrebare de final: succint, cum vedeți bankingul viitorului?
Bankingul se transformă încet încet într-o resursă de tip ”commodity”. Era o industrie de sine stătătoare, iar acum descoperă că trebuie să îşi găsească ecosisteme, să trăiască în interiorul ecosistemelor respective şi să-şi găsească rolul. Ecosistemul înseamnă parteneriate cu fintech-uri, deschidere către terţe părţi, gen API. Până acum fiecare instituție financiară încearca să pună clientul în centrul serviciilor și produselor sale, dar acum intrăm într-o altă fază în care clientul este în centrul nevoilor personale şi noi băncile suntem doar o parte care îi deserveşte nevoile sale financiare. Cum ne intersectam cu celelate părţi care deservesc nevoile clientului, este marea întrebare. Cercul se poate închide fără noi, băncile sunt atente la acest aspect şi încearcă să realizeze parteneriate. Strategia Alpha Bank, de exemplu, a fost de parteneriat cu fintech-urile. Cred că trebuie să intrăm într-o relaţie de sincronism, nu să ne opunem. Şi noi băncile facem parte din acest cerc şi putem adresa o parte din nevoile şi interesele sale. Dar ideea în sine că poţi adresa toate interesele clientului în zona financiară este o utopie. În acest nou model băncile trebuie să își găsească ecosistemul de parteneri cu care să adreseze cel mai bine toate interesele clientului.
COMMENTS