Banca Naţională a României favorizează adâncirea pieţelor financiare, pentru diversificarea şi îmbunătăţirea accesului la finanţare, în contextul administrării riguroase a riscurilor privind stabilitatea financiară.
Numai că, banca ce și-a împărţit riscul cu piaţa de capital, fondurile mutuale şi cele de pensii, Alpha Bank – prin intermediul covered bonds – a fost preluată. Și, firesc, nu o mai conduce acela care a înțeles că băncile n-ar mai suferi de actualul mismatch între maturitatea activelor și cea a pasivelor și ar putea contribui mult mai mult la finanțarea economiei reale, prin deblocarea de resurse.
Vreau să reamintesc că rolul sistemului bancar este de a oferi capital de lucru întreprinzătorilor, nu de a finanţa portofolii de active imobiliare. Băncile trebuie doar să origineze creditele ipotecare, nu să le poarte pe balance sheets până la rambursarea completă. Exact ca în Statele Unite.
Cel puțin deocamdată, băncile noastre nu sunt obișnuite cu atragerea de finanțări de pe piețele de capital, nici pe partea de equity, nici pe cea de fixed income. Ele trebuie să înceapă să-și securitizeze portofoliile de credite, în primul rând pe cele ipotecare, iar în baza acestora să emită obligațiuni garantate cu active (covered bonds), listate pe Bursă și cumpărate de investitori instituționali, inclusiv de fondurile de pensii private. În acest fel, băncile și-ar elibera bilanțurile de riscul acestor credite, iar banii deponenților ar fi mult mai în siguranță.
Știrile, articolele, reportajele din media reprezintă o formă importantă de educație. Iar educația este esențială pentru că se opune manipulării. Dar cum poate fi interpretat “modelul” de știre care dă vești de la banca centrală, cum ar fi aceea că instituția a decis să scumpească ratele românilor? Prin ce “metodă”? Ca urmare a majorării dobânzii – cheie, desigur!
O astfel de informație pornește de la premisa că toate creditele ar avea dobândă variabilă, ceea ce face ca media să sară cu nonșalanță peste rolul educativ și să se ducă fix în zona de manipulare/propagandă. Dacă media este una de știri și nu una care cultivă emoții, ar trebui să precizeze că acest lucru nu e valabil în cazul împrumuturilor cu dobândă fixă. Responsabilul cu politica monetară și-a făcut pe deplin datoria: i-a sfătuit pe români să se împrumute în moneda în care au veniturile, iar în măsura în care dobânzile sunt fixe este limpede care e costul finanțării. Apare predictibilitatea, e precum o asigurare, ce ferește debitorul de elementele adverse. Își mai aduce cineva aminte de aceste “detalii”?!
Așadar, dacă toată lumea vântură emoții când prezintă “obiectiv” știri privind ratele românilor, ce variază după cum “plimbă” banca centrală referința, poate că ar trebui să vorbim și despre împrumuturile cu dobândă fixă.
În cazul acestora lucrurile stau foarte simplu. Ele reprezintă acordul părţilor, stipulat într-un contract, fără a contrazice cadrul legal. Cu alte cuvinte, două entităţi deschise la colaborare se aşază la masă şi rezultă o înţelegere ce nu constituie reflexia unui act normativ. E piaţă, cu ofertă şi cerere.
Mai clar: un salariat, cu venituri în lei, ia un credit în monedă locală şi urmează să-l achite în rate egale. Riscurile sunt asumate transparent, nu mai apar probleme ca la creditele în franci elveţieni.
Sigur, la împrumuturi pe 20-30 de ani intervin dobânzile variabile, fiindcă orizontul e puţin predictibil. Numai că la termene atât de lungi apar și alte pieţe şi instrumente. Băncile – prin intermediul covered bonds – îşi pot împărţi riscul cu piaţa de capital, fondurile mutuale şi cele de pensii. Într-un asemenea context vorbim de instrumente de hedging, aplicabile și pentru împrumuturile de până la 5 ani, dacă se doreşte ca dobânzile să fie fixe.
În definitiv, dacă privim tradiţional chestiunea, rolul băncilor este acela de a asigura capital de lucru pentru comerţ, nu de a finanţa portofolii pe termen lung, pentru că de la acestea a pornit criza în industria bancară.
Iar pe lângă asta mai există şi asigurările. De aceea vorbim de „lumea financiară”!
Neînţelegerea financiară a tuturor sistemelor care participă la circulaţia banilor este, în principiu, o problemă de mix de marketing, deoarece pieţele de la noi sunt cumva rupte şi atenţia e concentrată pe societăţile bancare.
Ca să conchid, atunci când ne uităm la o Europă în care băncile încep să semene până la confuzie unele cu altele, pentru că plafonul de garantare face ca riscul să se dilueze la nivel de entitate bancară şi să fie judecat sistemic, ne îndreptăm atenţia către America, unde finanţarea vine preponderent de pe piaţa de capital.
Pe această piaţă financiară nu se vorbeşte de credite neperformante, plafoane de garantare şi de indicatorul de solvabilitate. Nimeni nu acordă o atenţie exagerată faptului că “lucrează” cu banii micului deponent, fiindcă e vorba de resursele investitorilor. Resurse care, în condiţii de concurenţă şi transparenţă, sunt alocate eficient de către pieţe.
Aceasta este societatea capitalistă spre care ar trebui să tindă Uniunea Europeană. Din acest motiv un deficit bugetar uriaş, precum cel american, poate fi finanţat, iar dacă n-ar mai putea fi validat de piaţă, ar urma să se reducă. Vreme în care Uniunea “bancarizată” se raportează la repere artificiale, precum dobânzile directoare şi criteriile de la Maastricht.
COMMENTS