Partener fondator al firmei de avocatură Biriș Goran, considerat pe scară largă unul dintre cei mai importanți experți fiscali din țară, Gabriel Biriș are peste 30 de ani de experiență în probleme fiscale din România. De asemenea, a fost secretar de stat în Ministerul Finanțelor Publice între 2015 și 2016, fiind responsabil cu reforma legislației fiscale, și este cunoscut în presa românească pentru susținerea sa neobosită a unei reforme fiscale semnificative, menite să sprijine mediul de afaceri din România. Este fondator al The Tax Institute, o asociație profesională din România care oferă educație și formare profesioniștilor fiscali.
„Putem reda atractivitatea României pentru investitori (mici sau mari, noi sau existenți, români sau străini)?”, este întrebarea pe care o pune și la care ne provoacă să răspundem în articolul de mai jos. „Eu consider nu numai că acest lucru este posibil, dar nici măcar nu este dificil”, spune Gabriel Biriș.
Evident, în actualul context legislativ, titlul este mai degrabă despre un vis și nu prea are nimic de-a face cu realitatea noastră fiscală.
Consider însă că realitatea cruntă a deficitului bugetar obligă la o schimbare de abordare: România nu poate continua cu actualele creșteri de impozite (multe) și scăderi de cheltuieli (puține), mai ales în contextul în care, în următorii 6 ani, trebuie să facem o ajustare a deficitului de peste 11% PIB (reducerea deficitului actual + cheltuieli de apărare + impactul pensionării „decrețeilor”). O astfel de ajustare poate fi făcută doar prin măsuri care să ducă la creșterea PIB, dar prin investiții în producție și servicii, atât pentru export, cât și pentru creșterea gradului de acoperire a consumului intern din producție internă (implicit și reducerea deficitului balanței comerciale). Cred că deja a devenit evident pentru toți că nefericita politică promovată de Prof. Socol și aplicată cu evlavie după 2017 (wage led growth: creștem salariile la bugetari și pensiile, creștem salariul minim => creștem disponibilul populației pentru consum => creștem consumul intern => creștem PIB) este cauza dezechilibrelor actuale (în 2015, 2016 deficitul era semnificativ sub 3% PIB) și în niciun caz nu mai poate fi urmată.
Putem reda atractivitatea României pentru investitori (mici sau mari, noi sau existenți, români sau străini)?
Eu consider nu numai că acest lucru este posibil, dar nici măcar nu este dificil.
Pentru început, mă refer la două direcții:
– identificarea și eliminarea „bolovanilor” puși în spatele investitorilor în ultimii ani;
– toleranță zero la evaziune, atât prin modificări legislative cu sens cât și prin digitalizare cu sens a administrării fiscale.
Începem cu „bolovanii”.
- „Bolovani”
- i) Impozitul minim pe cifra de afaceri (IMCA 1%)
Este un impozit care afectează companiile cu cifra de afaceri anuală de peste 50 de milioane de euro, practic companiile datorând IMCA 1% în toate cazurile în care marja de profit este mai mică de 6,25% din cifra de afaceri, el fiind datorat inclusiv în cazurile în care companiile sunt pe pierdere. Am analizat efectele toxice ale IMCA într-un studiu amplu, prezentat în aprilie și pe care îl puteți descărca de pe site-ul The Tax Institute, nu mai detaliez aici. Menționez totuși că industria prelucrătoare, în special industria automotive, este printre sectoarele economice cel mai grav afectate de IMCA.
IMCA trebuie eliminat!
Considerăm fără sens discuțiile cu privire la „reformarea” IMCA, păstrarea acestuia ne ține în afara radarului oricărui investitor serios și deja a generat un puternic proces de dezinvestire din România.
- ii) Impozitul suplimentar pentru bănci (4%/2%)
Acest impozit crește costurile de finanțare, atât pentru economie și cetățeni, cât și pentru stat, trebuie eliminat!
De altfel, considerăm că orice tip de impozitare a veniturilor (cu excepţia redevențelor miniere și petroliere) sunt barbarisme fiscale, nu au nimic de-a face cu modernitatea. Trebuie impozitate profiturile, nicidecum veniturile.
Trebuie să punem ceva în loc? Sigur, venituri suplimentare din reducerea evaziunii și reducerea cheltuielilor publice, mult „umflate” de risipa endemică care ne-a cuprins în ultimii ani.
Nu ajunge? Există „windfall taxes”…
iii) Reportarea/recuperarea pierderilor
Până în 2024, orice investitor își putea recupera pierderile fiscale din perioada de investiție sau pur și simplu generate de condițiile de piață într-o perioadă de 7 ani, din profiturile anilor următori.
Din 2024, nu numai că nu se poate folosi decât 70% din profit pentru a compensa pierderea (pentru 30% din profit se plătește impozit, chiar dacă există pierdere nerecuperată), dar și perioada de reportare a fost scurtată de la 7 ani la 5 ani, afectând major planurile de afaceri ale multor investitori serioși…
Soluție: majorarea perioadei de recuperare a pierderilor la 10 ani sau pur și simplu eliminarea limitării.
- iv) Impozitul pe construcţii
Reintrodus din 2025, după ce fusese eliminat din 2017, acesta este în fapt un impozit pe investiții, impozit care este cu atât mai mare cu cât investiția este mai nouă. Impozitul afectează infrastructura energetică, infrastructura industrială și logistică.
Impozitul pe construcţii este un impozit pe investiții, trebuie eliminat!
- v) Imposibilitatea de a recupera integral investițiile prin amortizare
Este o problemă puțin discutată, dar importantă în special pentru investițiile în producție/logistică, unde duratele de amortizare sunt mari, mai ales în contextul în care inflația a revenit în zona cu două cifre.
Amortizările fiscale sunt „mâncate”, an după an, de inflație, ele neputând fi indexate, problema fiind cu atât mai mare acum, când inflația a revenit în zona de două cifre. Practic, companiile au veniturile „umflate” de inflație, dar amortizările sunt „mâncate” de aceeași inflație, rezultând un profit și deci, un impozit pe profit rezultat exclusiv al inflație și nu al activităților economice.
Soluție: indexarea amortizărilor fiscale cu inflația.
- vi) Limitarea deductibilității dobânzilor
Din 2018, urmare a implementării „la foc automat” a Directivei ATAD 1 – 2016/1174, deductibilitatea dobânzilor este limitată, limita fiind astăzi de 1 milion de euro/an. Scopul directivei este clar, încă din titlu: Anti Tax – Avoidance Directive, adică să limiteze practicile de a reduce profitul impozabil prin credite din grup, cu dobândă.
Noi însă am limitat și deductibilitatea dobânzilor către bănci românești (deci, nu mai e o măsură „anti-tax avoidance”, ci una „anti-investments”!), unde toate dobânzile sunt venituri impozabile. Deci, avem dublă impunere. La aceleași sume, băncile mai plătesc și impozit suplimentar de 2% (4% din 2026), care e și nedeductibil la calculul impozitului pe profit. Rezultă deci cvadruplă impunere! Asta nu va ajuta la reducerea costurilor de finanțare pentru companiile românești mari, care au nevoie de împrumuturi pentru investiții sau capital de lucru…
Soluție: dobânzile bancare și cele la leasing financiar să fie deductibile integral.
Aceștia sunt câțiva dintre „bolovanii” puși în spatele economiei și doar pe impozit pe profit – fără eliminarea lor nu avem șanse reale de a mișca lucrurile.
- Toleranță zero la evaziune
Mă voi referi aici doar la câteva dintre măsurile ce pot fi luate cu efecte imediate și semnificative în această direcție:
– Reducerea masivei fraude la TVA, și
– Impozitarea sumelor ce nu pot fi justificate.
- i) Reducerea fraudei la TVA
Știm cu toții, România are cel mai mare GAP în colectarea TVA (>30% din TVA colectabil), de peste 5 ori mai mare decât media UE (medie pe care o stricăm și noi). Istoric vorbind, niciodată GAP-ul nostru nu a scăzut sub 30%, ajungând să fie chiar și 49,5% (în 2009, an electoral).
Ca sume, GAP-ul nostru de 30%+ înseamnă 8,5 – 9 miliarde de euro (2021, 2022, ultimele studii disponibile), posibil mai mari, ca urmare a lipsei eficienței măsurilor luate pentru reducerea GAP, a creșterii de cote de TVA, dar și a inflației mari coroborată cu un curs stabil leu/euro.
Ce este foarte grav este că România nici măcar nu și-a propus reducerea semnificativă a GAP-ului, concluzie ce rezultă din Planul bugetar-structural pe termen mediu prezentat anul trecut de ministrul Bolos la Bruxelles: ținta propusă de guvernul Ciolacu/ministrul Boloș pentru încasările din TVA în 2031 este de 7,5%, în condițiile în care VTTL (TVA teoretic colectabil) este de 11% PIB… Deci, reducerea GAP-ului nu era de interes anul trecut!
Revenind la sume. Dacă în România randamentul colectării TVA ar fi egal cu media (6%), pierderea la buget nu ar mai fi de 9 miliarde euro, ci de 1,8 miliarde euro, adică am avea un plus de 7,2 miliarde euro, anual.
Spre comparație, în 7 ani, PNRR-ul poate aduce României aprox. 21 miliarde euro. Tot în 7 ani, GAP-ul de 30% generează o pierdere de aproximativ 50 miliarde de euro.
Cam asta este situația…
Soluția: taxarea inversă generalizată în B2B la facturi peste 5.000 euro + split TVA în B2G.
- ii) Impozitarea sumelor ce nu pot fi justificate
România a introdus încă din 2011 (la presiunea FMI) legislație cu privire la impozitarea sumelor ce nu pot fi justificate de către rezidenți români.
În lipsa unui sistem de referință la care controlul să se raporteze, eficiența măsurii a fost extrem de redusă, practic costurile cu inspectorii au depășit de peste 3 ori sumele colectate la buget ca urmare a controalelor făcute de atunci și până în prezent.
În plus, reglementarea din 2011 a fost și profund imorală, veniturile identificate la inspecție ca nefiind justificate fiind supuse cotei standard de impozit, de 16%. Numai că nu au prevăzut expres în lege că „hoțul neprins este negustor cinstit, iar hotul prins plătește impozit precum negustorul cinstit”…
Majorarea la 70% (din 2024) a cotei de impunere pentru veniturile ce nu pot fi justificate este o glumă, în contextul în care (din 2022) contribuabilul selectat la verificare are 30 de zile să depună o declarație rectificativă și să plătească impozit 10%.
Soluție: crearea sistemului de referință, prin depunerea declarației inițiale de patrimoniu de către contribuabilii cu un patrimoniu net mai mare de un prag (ex. 1 milion euro) + perioada (scurtă, de 3 – 6 luni) pentru depunerea declarației rectificative + cota sancționatorie de 70% după închiderea „ferestrei” de 3-6 luni. Adaug aici și CFC Rules on UBO, deși acolo nu vorbim de evaziune.
Evident, există multe alte probleme (impozitarea prea mare a muncii, impozitele pe clădiri, etc.) pe care nu le-am abordat aici. Le cunoaștem, așa cum cunoaștem și soluțiile pentru rezolvarea lor.
COMMENTS