Legislația referitoare la calculul pensiilor include peste 20 de tipuri de perioade asimilate celor contributive. Ceea ce, din start, ridică o serie de întrebări privind relevanța reală a principiului contributivității, chiar înainte de bonusurile introduse pentru „stabilitate” după trecerea pragurilor de 25, 30 și 35 de ani de muncă.
Chestiunea este stufoasă și plicticoasă, rezervată specialiștilor în domeniu. Totuși, două situații ar merita o analiză mai atentă din perspectiva echității și a logicii elementare. Prima este munca pe timpul studiilor universitare efectuate la zi. Pur și simplu, pe scurt, cine învață și muncește nu primește decât or, or.
Adică nu va beneficia la pensie atât de suma cuvenită în baza contribuțiilor achitate aferent salariului încasat legal. cât și de „bonusul”, altminteri discutabil de mic, de doar 0,25 puncte pe an la calculul total pentru pensie. Cu alte cuvinte, în loc să fie stimulați să lucreze și să se integreze în procesele de producție, studenții mai harnici din varii motive sunt penalizați în raport cu ceilalți.
Nu-i vorbă, viitorii intelectuali sunt din start un fel de persoane cu dizabilități de gradul patru. Pentru că la cele de gradul 1 se dau 0,70 puncte pe an, la gradul 2 apar 0,55 puncte pe an iar la gradul 3 încă se mai aplică 0,35 puncte pe an. Oricum, mai bine decât dacă faci o facultate care, în principiu, se transformă în dizabilitatea de a lucra. Iar dacă lucrezi pierzi chiar și dreptul la cele 0,25 puncte.
Este o nedreptate care poate fi remediată ușor prin amendarea legislației pentru a stimula studiile superioare pentru formare profesională, unde oricum suntem „lanterna roșie” a UE. Nota bene, doar 23% din populația țării cu vârsta între 25 și 34 de ani a absolvit studii terțiare iar persoanele cu diplomă universitară sau echivalentă reprezintă numai 18% din populația între 25 și 74 de ani.
Așadar, ce-are primăria cu prefectura, să se dea mai mult de 0,25 puncte pe an (rămâne să studieze specialiștii ce grad de dizabilitate implică mersul la cursuri). Fără a pierde și acest avantaj, oricum minor la o eventuală pensie în cazul celor care sunt nevoiți, în cele mai multe cazuri, să lucreze pentru a se întreține pe perioada studiilor.
A doua mare inechitate, mai ales în contextul actual cu războiul la ușă, este punctarea penibilă cu 0,25 a stagiului militar. Pe care unii dintre cei aflați acum în activitate l-au făcut și alții nu, pentru că nu a mai fost obligatoriu. Păi, dacă a fost obligatoriu și, mai mult, a inclus diverse munci agricole, pe lângă instrucția pentru a apăra țara, punctajul ar trebui să fie minim 1, adică de patru ori mai mare decât în prezent.
Nu pentru că atât ar fi făcut sau pentru riscul de a fi trimis direct în prima linie în caz de conflict ci pentru întârzierea cu un an sau chiar mai mult (funcție de intrarea la facultate) a trecerii în „câmpia muncii”. Din care se va ieși (unii au și ieșit deja) cu un an mai puțin de posibilitate de a fi avut contribuții materializate în punctaj.
Pe scurt, cei care au trebuit să facă stagiul militar OBLIGATORIU au pierdut un an din stagiul de muncă la finalul perioadei de activitate. An care nu mai are cum să li se adauge la punctajul total, ei fiind trecuți de vârsta de pensionare legală. De aceea, cel puțin un punct la calcul pensiei ar fi fost de bun-simț, dacă nu cumva mai mult, deoarece majoritatea celor afectați ajung cu valori maxime ale salariului înainte de pensionare. Oricum, pentru cei trecuți de 35 de muncă se pierde prin efectuarea armatei și un punct de stabilitate, introdus conform criteriilor actuale.
Așadar, sunt două situații tratate evident superficial de legiuitor și considerate, din motive necunoscute, drept împământenite. Deși nu sunt nici corecte, nici echitabile și afectează milioane de persoane în actuala formă. Cel puțin bizară în aplicare, din perspectivă logică. Poate se sesizează cineva și deplasează accentul la pensii mai dinspre necesități subiective spre merite obiective.
COMMENTS