Asistăm zilele acestea la niște desfășurări de evenimente destul de debusolante. Economic, măsurile de restructurare sunt date parcă pe slow motion. După ce s-au dat zmei, tăind de la cei mai slabi, locatarii de la Palatul Victoria au început să graseieze serios. Pensiile speciale le-au fost trântite de Curtea Constituțională (cu largul lor concurs, ca să nu spun incompetența, celui care s-a ocupat de fluxul proiectului legislativ). Reforma administrației locale se învârte după cireș: în cazul nostru cireșul e reprezentat de alegerile din fruntea celui mai mare partid al țării). Timpul trece, bugetul continuă să sufere iar împrumuturile pentru acoperirea deficitului se acumulează cu repeziciune.
Până și cel care-i păstorește pe cei deja electrocutați de reforme, mă refer aici la cei din Educație, pare să dea semne că a înțeles ce erori și-a asumat (acesta e verbul corect, nu „a făcut” – pentru că măsurile astea, ca și multe altele, i-au fost servite pe talgerul de cristal, odată cu mandatul nou de ministru). Golurile imense de la catedre îl fac să murmure câte ceva despre regândirea plății cu ora, și nu numai. Dar curajul nu e punctul său forte, așa că glasul e mic, să nu cumva să se audă prea tare prin Palatul Victoria.
Rămânând la economie, încep să ne plece investitorii, zilnic auzim or de o închidere de fabrică/secție/punct de lucru, or de redimensionarea business-ului pentru eficientizare, or de alegerea pentru noi deschideri a unei alte țări: mai sigure, mai prietenoase fiscal, mai predictibile. Iar toate astea par să treacă neobservate de un nou guvern obsedat să ia mai mult de la puțini, incapabil să găsească soluții pentru a lărgi cercul celor ce ar trebui să plătească. Și tot acest guvern pare și el incapabil să pună stavilă risipei resurselor bugetare.
Bulversant e și ceea ce se întâmplă pe parte de politică externă. Într-un moment în care fiecare stat încearcă să se apropie de un aliat puternic, noi suntem din nou ai nimănui. Diligențele pe lângă dirijorul lumii Donald Trump sunt zero barat și preferăm să așteptăm cu căciula întinsă în fața porții de la Bruxelles (și ne mirăm apoi de ce suntem considerați în comunitate stat de mâna a doua).
Până atunci, președintele american retrage aproape jumătate din trupele de la noi, în planul său de reconfigurare de interese teritoriale strategice. Polonia, vizionară ca de obicei, și investind în propria apărare, e singura care nu pierde nimic din noua reconfigurare. În rest, Putin își freacă mâinile văzând slăbirea sprijinului american pe flancul estic european.
Fără a se simți cineva jignit, politica noastră externă e zero, la momentul actual. Președintele nu pare a avea vreo legătură cu acest domeniu: de multe ori îmi dă impresia că e rătăcit încă prin procesele PMB cărora le-a dedicat toată energia. Altfel nu-mi explic lipsa de implicare pe parte externă: nu, participarea formală la evenimente internațională nu înseamnă că faci politică externă, să fim bine înțeleși!
La ministerul de Externe, cu părere de rău, ne-am ales cu un titular de portofoliu și fără experiență și fără expertiză. Știu că unii or să dea cu pietre, dar nu pot să nu spun că îmi e dor – strict pe linie de politică externă – de oameni ca Vasile Pușcaș, Mircea Geoană, Cristian Diaconescu sau chiar Adrian Năstase. Revenind, nici pe parte de Apărare Națională nu părem să avem o viziune clară și un plan propriu. Iar ne mulțumim cu ce pică: de la UE, de la SUA, de unde o fi!
Singura veste bună, primită recent, e scăderea extremiștilor de la AUR în sondaje, sub 40%. Vă dați seama cât de jos suntem, dacă am ajuns să ne bucurăm doar de așa ceva? Trist, nu? În țara nimănui, mult prea mulți au impresia și chiar fac tot ceea ce le trece prin cap, fără a da socoteală cuiva.
COMMENTS