2Deși nu mulți l-ar compara pe Donald Trump cu Mahatma Gandhi, Președintelui SUA i se aplică o vorbă a liderului indian: “mai întâi te ignoră, apoi râd de tine, apoi se luptă cu tine și apoi tu câștigi”. Recent anunțatul acord comercial între UE și SUA reprezintă un triumf politic pentru Donald Trump și viziunea lui politică de recalibrare a relațiilor comerciale, economice, tehnologice și de securitate cu restul lumii, inclusiv cu cei mai importanți aliați. De la clipul faimos al delegaților germani care râdeau de Trump în 2017 când îi avertiza cu privire la dependența de gazul rusesc la “tratatul inegal” de astăzi, Trump a reușit să se impună în ciuda opoziției interne și externe. Realitățile economice din spatele acordului sunt incerte, ca și implementarea sa. Se poate foarte bine ca cetățenii SUA să sufere cel mai mult de pe urma campaniei lui Trump, însă felul în care aceste negocieri au fost prezentate drept conflicte și agresiune a necesitat desemnarea unui învingător și a unui învins. Prin urmare, acordul reprezintă un dezastru politic pentru Ursula von der Leyen și pentru “Comisia Geopolitică” care pretindea că va transforma UE într-o putere globală. Mai mulți lideri europeni, printre care Preș. Macron care dorea cea mai agresivă abordare contra SUA, au denunțat acordul drept o continuare a unui “secol al umilințelor” pentru Europa similar celor suferite de țări colonizate. Hiperbola capătă o viață proprie și poate să conducă la schimbări politice drastice în UE. Problema nu este că europenii nu ar avea negociatori pricepuți, ci că poziția lor de negociere a fost din prima slabă după generația pierdută din punct de vedere economic a UE (după criza din 2008) și după efectul “perma-crizelor și poli-crizelor” (în formula Forumului Economic de la Davos). Printre acestea se numără criza datoriilor suverane, criza refugiaților, pandemia covid, invazia Ucrainei, sancțiunile aplicate Rusiei și eșecul sistemului politic și economic al UE, în special pariul drastic pe combaterea schimbării climatice în detrimentul securității energetice. De la aspirația egalității cu și a depășirii SUA, UE a rămas cu mult în urmă și autonomia sa strategică și tehnologică au regresat.
După cum spuneam, acordul în sine este mult mai nuanțat și unele elemente pot fi chiar în avantajul major al europenilor. Europenii au fost puși pe picior greșit (deși au fost avertizați din 2016) de către îmbinarea economicului cu securitatea și tehnologia în aceste negocieri, în vreme ce o abordare pur economică (standardul epocii globalizării) i-ar fi avantajat. Respingerea multilateralismului de către Trump deschide calea către acorduri individualizate și modulare cu actori individuali în care anvergura SUA poate fi folosită la maxim iar prevederile pot fi adaptate la interesele strategice curente ale americanilor. Triumful politic american este evident, însă rămâne de văzut dacă beneficiile macroeconomice, tehnologice, industriale și strategice se vor concretiza, sau dacă Trump nu a reușit decât să genereze inflație, prețuri mai mari pentru consumatorii americani și o accelerare a declinului relativ al SUA față de restul lumii, cu consecințe și pentru ordinea internațională pe care americanii o preferă.
Mânie tarifară
În contextul unor dispute tot mai mari cu SUA pe diverse chestiuni, cum ar fi reglementarea companiilor de tehnologie și social media, impozitarea lor, ajutorarea Ucrainei și sancționarea Rusiei, încercarea americană de a renegocia relațiile comerciale cu europenii a fost percepută drept o trădare și un act de agresiune. Este puțin probabil ca o viitoare administrație democrată să revină la status quo ante-Trump și să se lipsească de veniturile deja substanțiale din taxarea importurilor când ar putea să le realoce pentru agenda proprie. În acest context, discursul public european pe marginea tarifelor a fost puternic politicizat. Nivelul de 15% de unul singur nu ne permite să estimăm dauna la adresa economiei europene. Sub interpretările economice ortodoxe pre-Trump, americanii își fac singuri rău cu aceste tarife iar UE le-ar face rău europenilor dacă ar introduce tarife asupra produselor americane ca răspuns la Trump. Importatorii americani sunt cei care virează direct tariful de 15%, însă cine plătește cu adevărat (importatorul sau exportatorul) variază de la un domeniu și segment de piață la altul reflectând disponibilitatea celei mai ieftine alternative viabile la un import european. Acest fenomen se numește “pass through” și reflectă negocierea dintre importator și exportator. Dacă Intel dorește să importe un fabricator de chipuri de la ASML din Olanda, nu are alternative pentru stereolitografie avansată și atunci va absorbi în întregime costul de 15% (și le va pasa inevitabil consumatorilor), grevând eforturile americane de reindustrializare în domenii high-tech pentru că va crește costul inputurilor (inclusiv oțelul și alte elemente necesare pentru creștere rapidă). Dacă vorbim de importul unei mașini, atunci cel mai probabil va fi negociată o reducere a prețului perceput de producător, absorbit din marja sa de profit, pentru că importatorul american s-ar putea orienta către alte mașini anticipând o schimbare de comportament indusă de sensibilitatea la preț. De multe ori, concesiile sunt de ambele părți. Este clar că, per ansamblu, vor crește prețurile pentru consumatori și implicit inflația. Nu este clar că Trump va obține ceea ce își dorește la nivel sistemic, adică substituția internă a importurilor inclusiv prin investiții străine în producție in SUA pentru a evita tarife. Trebuie reținut aici că deși acordul cu Japonia și cel cu UE prevăd investiții enorme de 600 de miliarde de dolari în cazul europenilor, ele sunt definite doar monetar nu și ca industrie, ceea ce înseamnă că ar putea la fel de bine să rezulte din achiziția de companii strategice americane (ceea ce Trump ar dori să blocheze cum s-a văzut recent în industria metalurgică) sau de diverse active cum ar fi infrastructuri critice în loc de investiții greenfield în producție.
Putem asista și la efecte de “trade diversion” în care cresc comenzile către companii din UE pentru că alte țări au tarife și mai mari (precum China cu 40%, India cu 25% și apoi amenințată cu 50%), iar 15% este aproape de nivelul de bază de 10% pentru orice relație externă americană. În acest context, UE va fi un câștigător net al campaniei americane de renegociere comercială.
Riscul cel mare nu este că un tarif de 15% ar fi devastator pentru economia de export a Europei, ci că Trump se va folosi de succesele sale recente pentru a amenința continuu cu noi tarife pentru a obține alte concesii unele doar simbolice sau politice relativ la electoratul său (în niciun caz nu vor elimina europenii TVA-ul). Cel mai distrugător lucru pentru economia europeană va fi incertitudinea cu privire la tarife, o incertitudine care convinge companiile să țină de rezerve financiare în loc să distribuie dividende, să amâne proiecte de investiții, și care reduce lichiditatea din piețele de capital și crește dobânzile.
Are Regatul Unit o afacere mai bună?
O parte din zarva mediatică în urma anunțului acordului a fost pe tema tratamentului aplicat Regatului Unit, care a obținut un tarif standard de numai 10%, care pare să fie minimul în paradigma comercială MAGA. Acesta este folosit drept pretext de auto-flagelare europeană și de lăudare a Brexit. După părerea mea, în niciun caz nu a obținut Marea Britanie un “deal” mai bun. Tariful este acompaniat de cote destul de drastice – spre exemplu, în industria auto, unde primele 100 de mii de mașini exportate către SUA vor avea aplicat un tarif de 10% și tot ce este peste va fi cu 27,5%, care va limita automat industria britanică. De asemenea, Marea Britanie și-a compromis mult mai mult autonomia strategică, ceea ce poate fi un triumf pentru un establishment politic care n-a crezut în ideea Brexitului de la bun început. Spre exemplu, Regatul Unit se va alinia și mai mult la campania SUA de încetinire a ascensiunii Chinei și de izolare economică a acesteia în domenii cheie, în condițiile în care Premierul britanic Keir Starmer semnase o resetare a relațiilor cu Xi Jinping în 2024. Practic, americanii au forțat o întoarcere a UK la 180 de grade prin care vor limita capacitatea de a realiza proiecte economice cu China și prin care vor încerca să blocheze proiecte diplomatice chinezești, cum ar fi intrarea sa în acordul plurilateral pe achiziții guvernamentale din cadrul Organizației Mondiale a Comerțului, care ar fi eliminat multe bariere în calea câștigării de contracte directe cu statul de către companii chinezești.
Etalonul pe care trebuie să îl folosim pentru a compara termenii și parcursul acordului UE-SUA nu este Regatul Unit, ci Japonia, care are un surplus industrial major în relația economică cu SUA, o situație economică stagnantă dar cu vârfuri de excelență industrială și un rol critic în lanțurile de aprovizionare globală, precum și o dependență de securitate majoră față de SUA care compensează pentru handicapuri militare interne și, prin urmare, suferă de anxietăți legate de izolaționism american.
“Arma cu energie” a lui Trump
Cele mai intense critici la adresa acordului se focusează pe prevederea ca UE să achiziționeze energie în valoare de 750 de miliarde de euro în următorii trei ani. Criticii au replicat că este un nonsens având în vedere faptul că, în condițiile în care SUA este deja cel mai mare furnizor de gaz natural lichefiat (LNG) extern al UE și a înlocuit rolul Rusiei, UE nu importă mai mult de 70 de miliarde de dolari pe an în total în energie (petrol, combustibil nuclear, cărbune, gaz) din SUA. Dacă UE va înlocui și ultimele rămășițe ale relației pe energie cu Rusia (ale cărei exporturi de LNG către UE s-au dublat post-invazie, prin excepția pentru import de energie pe mare), tot nu va reuși să importe energie în valoare mai mare de 200-210 miliarde de dolari din SUA în decurs de 3 ani, presupunând persistența prețurilor medii recente. Acești critici omit, probabil din obișnuința practicii europene, faptul că companiile europene pot încheia acorduri de furnizare de energie pe termen lung cu americanii și astfel să marcheze în prezent achiziții de energie cu livrare viitoare. Deși nu poate comanda (încă) acest lucru, UE poate încuraja aceste contracte, tot așa cum încurajează acum mari consumatori industriali de electricitate, ministere ale apărării și alții să încheie “power purchasing agreements” directe cu producători de energie electrică și nu cu intermediari care adeseori nu au capacități proprii de producție. Este similar cu modul în care China a încheiat acorduri majore de energie (în special gaz natural) cu Rusia începând cu 2014 (trei la număr, toate pe 30 de ani), și toate în avantajul său din perspectiva securității energetice (și a prețului). Europenii au un grad redus de utilizare a acordurilor pe termen lung de livrare de gaz natural din lume, cu doar 40% din volumele necesare contractate (comparativ cu 225% din cerere contractată în 2014), pentru că proiectele lor de mediu și decarbonizare au scăzut vizibilitatea consumului post-2035, descurajând încheierea unor acorduri de livrare pe termen lung. În mod ironic, acordurile cu Gazprom pentru Nord Stream 1 și 2 au fost ultimele acorduri mari încheiate și ele, în mod evident, nu mai sunt relevante. Dependența de piața spot pentru consum în contextul reducerii capacității în exces de pe piețele de energie conduce la volatilitatea prețurilor și insecuritate energetică, promovând prețuri mari și dezindustrializare.
Europenii au și un instrument nou pe care l-ar putea folosi ca să faciliteze aceste achiziții pe termen lung, EU Energy Platform lansat în 2022 special pentru a facilita contacte între cumpărători și vânzători. Acorduri avantajoase pot fi încheiate cu SUA, pentru că țara își va dubla capacitatea de export de LNG până în 2028 și probabil că va accesa resurse noi în regiuni precum Alaska unde lipsa infrastructurii a limitat extracția de gaz (spre deosebire de petrol). Situația este opusul celei inaugurate de Biden în ultimele luni de mandat când a limitat licențele noi de export de LNG din dorința de a împăca simultan activiștii verzi și populiștii economici, care doreau ca americanii să plătească mai puțin pentru gazul natural prin limitarea capacității de export. Ne putem imagina o situație în care chiar negociatorii europeni i-ar fi cerut lui Trump să includă aceste achiziții pe termen lung în acord cu scopul de a scurtcircuita opoziția verde internă a Europei, chiar și cu riscul de a spori prețurile pentru consumatorii americani. Europenii au ajuns în situația în care țări precum China contractează volume de LNG mult mai mari decât ar putea consuma în orice scenariu (având în vedere creșterea producției interne și viitoarele capacități siberiene prin conducta Power of Siberia 2). În esență, ei pariază că europenii nu vor reuși să își decarbonizeze economia și chiar dacă SUA și Qatar vor continua să fie mari producători de LNG, chinezii vor fi contractat deja mare parte din capacitate și vor putea vinde excesul la suprapreț europenilor când vor avea nevoie.
Concluzie
Acordul comercial dintre UE și SUA este un triumf politic pentru Trump și un dezastru politic pentru Comisia Europeană. Sub aspect economic și practic, el este mult mai nuanțat. Intrăm pe un teritoriu necunoscut prin aceste tarife, în ciuda aluziilor mediatice cu privire la întoarcerea în trecut. Protecționismul epocilor precedente exista într-un context cu totul diferit față de cel de astăzi. Fostul președinte al Estoniei, Hendrik Ilves, avea o vorbă despre societățile comuniste care se poate aplica și la economiile globalizate care trec la protecționism: “poți face o ciorbă de pește dintr-un acvariu, dar nu poți transforma ciorba de pește la loc în acvariu”. Uniunea Europeană trebuie să găsească soluții și paradigme noi ca răspuns la eșecul modelelor sale existente, iar acordul cu SUA, mai ales componenta sa de energie, poate fi un stimul important către o direcție strategică mai bună pentru Europa. În plus, trebuie văzute și excepțiile de la tarife care vor fi hotărâte pentru produse cheie, inclusiv utilajele speciale precum cele ale ASML. S-ar putea să vedem că, din rațiuni strategice, economia americană și cea europeană vor fi și mai puternic integrate pentru produse cu utilizare duală, cum ar fi cele pentru industrie militară și spațială, chiar dacă brânza franceză și bourbon-ul american vor avea tarife relativ mari pe ele. Revin la aserțiunea mea din trecut conform căreia interesul american nu este o ruptură cu Europa și împingerea sa către China sau Rusia (deși un calcul greșit poate avea acest rezultat), ci valorificarea influenței sale fără precedent în perioada contemporană (acum și în energie și în securitate directă prin Ucraina) pentru a subordona economia europeană și a o integra în suprastructurile necesare pentru a asigura capacitatea economică, tehnologică și industrială a SUA pentru confruntarea cu China. Consiliul de Cooperare pe Comerț și Tehnologie stabilit în 2021 a fost un prim pas în acest sens după reluarea summiturilor bilaterale, iar invazia Ucrainei a oferit oportunitatea accelerării acestui proiect.
Alexandru GEORGESCU
COMMENTS