Să presupunem că într-o piață există cinci participanți care, în fiecare zi, trebuie să ia decizii pe baza propriilor costuri, surse de finanțare, contracte, expuneri și anticipații privind evoluția economiei. Fiecare dintre ei operează în condiții similare de piață și, într-o anumită măsură, ei pot observa ceea ce fac ceilalți. Înainte însă de a conchide că între acești participanți există o înțelegere sau o coordonare deliberată, există o întrebare mult mai simplă și mai importantă: ce anume au făcut efectiv împreună? Nu posibilitățile teoretice sau avantajele potențiale sunt cele care trebuie analizate în primul rând, ci comportamentul efectiv al participanților. Această distincție devine esențială atunci când, pornind de la caracteristicile unui mecanism, se ajunge la concluzia că participanții care îl utilizează și-ar fi pierdut autonomia decizională. Un mecanism poate avea vulnerabilități, poate fi imperfect sau poate necesita reforme profunde, însă existența unor asemenea deficiențe nu poate substitui analiza conduitei concrete a celor care au operat în interiorul său. Deficiențele unui sistem și comportamentul participanților reprezintă chestiuni distincte și nu pot fi tratate ca fiind una și aceeași.
O informație văzută nu este o informație negociată
Există o idee aparent intuitivă în argumentul potrivit căruia participanții la o piață nu ar trebui să cunoască pozițiile sau intențiile celorlalți, deoarece simpla observare a acestei informații le-ar putea influența propriile decizii. Într-un anumit sens, argumentul este corect: informația influențează comportamentul. Însă de aici până la concluzia existenței unei coordonări deliberate este o distanță considerabilă. În orice activitate economică, actorii reacționează la informațiile disponibile. Dacă se modifică lichiditatea, costurile de finanțare sau perspectiva ratelor dobânzilor, participanții își vor adapta comportamentul. Faptul că mai multe persoane reacționează la aceeași informație nu transformă însă informația într-o înțelegere și nici reacția într-o conspirație. Dacă un comerciant vede prețul practicat de alt comerciant și și-l modifică pe al său, nu rezultă automat că cei doi au convenit împreună asupra nivelului respectiv. Dacă doi șoferi observă același semafor și frânează simultan, nimeni nu presupune că au comunicat între ei. În mod similar, simplul fapt că participanții observă anumite informații despre ceilalți poate explica existența unor reacții convergente, dar nu demonstrează că acestea au fost rezultatul unei coordonări deliberate. Tocmai acest element trebuie demonstrat, nu presupus.
O piață poate produce comportamente asemănătoare fără o comandă centrală
Economia oferă frecvent situații în care participanți diferiți ajung la concluzii similare fără să fi purtat vreodată o discuție între ei. În multe cazuri ar fi chiar surprinzător ca reacțiile lor să fie radical diferite. Dacă toți observă aceeași orientare, dacă se confruntă cu aceleași condiții de lichiditate și dacă sunt expuși la costuri de finanțare care evoluează în aceeași direcție, e firesc ca deciziile lor să prezinte un anumit grad de apropiere. În aceste condiții, asemănarea comportamentelor reprezintă doar punctul de plecare al unei investigații și nu concluzia sa. Întrebarea relevantă nu e dacă rezultatele sunt apropiate, ci dacă există elemente care nu pot fi explicate prin condițiile economice comune. Dacă asemenea elemente există, ele trebuie identificate și demonstrate. Pentru că, simpla similaritate a rezultatelor nu poate constitui, prin ea însăși, dovada unei coordonări. Aceasta este diferența dintre o analiză care testează mai multe explicații posibile și una care atribuie o importanță deosebită unei anumite ipoteze interpretative.
Cât valorează un stimulent?
Existența unui posibil beneficiu economic poate reprezenta un indiciu relevant în analiză. Cu toate acestea, semnificația sa nu poate fi apreciată în mod izolat. În cazul instituțiilor financiare, structura bilanțului și diversitatea expunerilor economice pot face ca efectele aceluiași factor să fie diferite, uneori chiar contradictorii. De aceea, identificarea unui avantaj potențial nu conduce în mod necesar la concluzia existenței unui interes economic comun între participanți. O asemenea concluzie depinde de evaluarea contextului economic concret și a poziției specifice a fiecărei instituții. În absența acestei analize, rămâne deschisă întrebarea dacă stimulentul identificat avea, în realitate, intensitatea și caracterul uniform necesare pentru a fundamenta o asemenea inferență.
Cea mai grea întrebare este „de ce?”
Să presupunem că observăm o serie de decizii apropiate ca rezultat. Există, în esență, două explicații posibile. Prima este că participanții s-au influențat reciproc în mod deliberat. A doua este că au reacționat independent la aceleași condiții economice. Alegerea între aceste două explicații nu poate fi făcută privind exclusiv rezultatul final. Este necesară reconstruirea procesului care a produs acel rezultat. Au existat comunicări directe? Au fost transmise intenții? A existat un schimb de informații care depășea ceea ce era necesar funcționării mecanismului? Există modificări ale comportamentului care nu pot fi explicate prin informațiile economice disponibile în acel moment? Pot fi identificate dovezi că un participant și-a adaptat deliberat decizia pentru a genera sau susține reacția altuia? Acestea sunt întrebările care pot transforma o suspiciune într-o explicație verificabilă. În lipsa unor răspunsuri solide, rămân doar explicații concurente, fără posibilitatea de a afirma cu certitudine care dintre ele este cea corectă.
Problema reperului
O dificultate suplimentară apare atunci când se afirmă că un anumit nivel al unui indicator a fost „prea mare” sau „artificial”. O asemenea concluzie presupune existența unui termen de comparație. Trebuie să știm care ar fi fost valoarea acelui indicator în absența conduitei presupuse. Problema este că acest scenariu alternativ nu poate fi observat direct. El trebuie reconstruit prin modele și ipoteze. În perioade caracterizate de modificări ale politicii monetare, ale lichidității, ale costurilor de finanțare și ale percepției riscului, toate aceste variabile influențează simultan comportamentul participanților. Dacă realitatea observată diferă de rezultatul estimat de un model, diferența nu poate fi atribuită automat unei singure cauze. Un model economic nu funcționează ca o cameră de supraveghere care înregistrează intențiile oamenilor. El oferă o estimare construită pe baza anumitor presupuneri. De aceea, cu cât concluzia se sprijină mai mult pe comparația dintre realitate și un scenariu contrafactual, cu atât este mai important să fie explicate limitările și ipotezele acelui scenariu. În caz contrar, ceea ce este prezentat drept componentă artificială poate reprezenta pur și simplu partea de realitate pe care modelul nu a reușit să o surprindă.
Reforma unui mecanism nu este mărturisirea trecutului
Este perfect posibil ca, privind retrospectiv, să tragem concluzia că un mecanism putea fi conceput mai bine. De fapt, aceasta este o evoluție firească a oricărui sistem economic. Piețele financiare se transformă, apar tehnologii noi, standardele internaționale evoluează, iar autoritățile înțeleg mai bine riscurile existente. Totuși, faptul că un mecanism este ulterior modificat sau îmbunătățit nu înseamnă automat că participanții care au operat în cadrul versiunii anterioare au încălcat reguli sau au exploatat abuziv sistemul. O regulă nouă poate fi superioară fără ca regula veche să fi fost ilegală. O procedură suplimentară de control poate fi utilă fără ca absența ei să demonstreze existența unei fraude. În mod similar, consolidarea unui mecanism pentru a elimina o vulnerabilitate nu reprezintă, prin ea însăși, dovada că vulnerabilitatea respectivă a fost exploatată.
Benchmarkul nu trebuie idealizat, dar nici demonizat
Niciun indicator economic nu reprezintă realitatea în forma sa perfectă. Orice benchmark este o încercare de a măsura o realitate complexă printr-o metodologie inevitabil imperfectă. Metodele bazate pe tranzacții efective au avantajul de a utiliza operațiuni care au avut loc în mod real, însă pot deveni problematice în piețe cu volum redus de tranzacționare. La rândul lor, metodele bazate pe contribuțiile participanților pot oferi un reper util atunci când datele de piață sunt insuficiente, dar necesită mecanisme solide de control și verificare. Alegerea unei metodologii reprezintă, în fond, o problemă tehnică. Ea nu trebuie transformată automat într-o judecată morală asupra tuturor celor care au participat la mecanism. Un sistem poate fi imperfect fără ca participanții să fie de rea-credință, la fel cum existența unui sistem bine construit nu garantează că nimeni nu va încerca să încalce regulile.
Unde începe, de fapt, problema?
Există un punct în care analiza se schimbă fundamental. Acesta nu este momentul în care observăm că informațiile erau accesibile, că exista un stimulent economic sau că rezultatele mai multor participanți sunt apropiate. Punctul decisiv apare atunci când se poate demonstra că toate aceste elemente au fost conectate printr-un comportament concret și verificabil. Aici se află diferența dintre risc și fapt. Riscul spune că un anumit lucru se poate întâmpla. Dovada arată că acel lucru s-a întâmplat și explică de ce putem afirma acest lucru. Cele două categorii nu trebuie confundate. Dacă discutăm despre risc, soluția este îmbunătățirea regulilor și reducerea vulnerabilităților. Dacă discutăm despre fapte demonstrate, atunci intrăm în sfera răspunderii și a consecințelor juridice. Între cele două nu poate exista un scurtcircuit logic.
O întrebare simplă poate clarifica toată disputa
Dacă lăsăm deoparte, pentru moment, ipotezele referitoare la intenții, stimulente și posibilități și ne limităm la faptele observabile, analiza se concentrează asupra unei întrebări esențiale: în ce măsură există elemente care să indice că decizia individuală a unui participant nu a fost rezultatul propriei evaluări, ci a fost influențată în mod deliberat de comportamentul sau informațiile provenite de la alți participanți? Simpla posibilitate teoretică a unei asemenea situații, existența unui potențial beneficiu economic, apropierea valorilor raportate ori identificarea unor vulnerabilități ale mecanismului pot constitui aspecte relevante în cadrul investigației. De asemenea, faptul că un astfel de mecanism ar putea fi conceput diferit din perspectiva standardelor actuale nu este lipsit de interes analitic. Totuși, fiecare dintre aceste elemente ridică, în principal, întrebări care necesită examinare suplimentară. Luate separat, ele nu echivalează în mod necesar cu demonstrarea concluziei care face obiectul analizei.
Dincolo de cazul concret
Miza unei astfel de dezbateri este mult mai largă. Dacă acceptăm ideea că simpla posibilitate a unei conduite poate substitui dovada conduitei respective, atunci aceeași logică poate fi aplicată oricărui domeniu economic în care participanții se observă reciproc. Dacă existența unui stimulent este suficientă pentru a genera suspiciunea unei încălcări, orice actor economic care ar fi putut beneficia de un anumit rezultat devine automat suspect. Dacă asemănarea comportamentelor este considerată suficientă, atunci aproape orice piață care reacționează coerent la aceleași șocuri economice poate fi interpretată ca problematică. Dacă vulnerabilitatea unui sistem este confundată cu dovada exploatării sale, proiectarea imperfectă a unei reguli riscă să devină retrospectiv dovada încălcării ei. O asemenea abordare ar muta centrul de greutate al analizei de la fapte la posibilități, iar această schimbare ar avea implicații mult mai profunde decât pare la prima vedere.
Concluzie
Un mecanism economic poate fi evaluat și prin capacitatea sa de a limita vulnerabilitățile și conflictele de interese. În același timp, comportamentul participanților trebuie analizat prin raportare la faptele și circumstanțele concrete ale cauzei. Stimulente economice pot exista, deciziile unor actori pot prezenta similitudini, iar mecanismele instituționale pot fi susceptibile de îmbunătățire. Toate aceste împrejurări pot fi relevante pentru înțelegerea contextului. Cu toate acestea, ele nu demonstrează, prin ele însele, existența unei conduite coordonate. Pentru o asemenea concluzie este necesară existența unei legături demonstrabile între mecanism și comportament, între stimulent și acțiune, între posibilitate și fapt. În lipsa acestei legături, riscul este ca ipotezele să fie confundate cu dovezile. Iar atunci când analiza poate conduce la consecințe semnificative, diferența dintre ceea ce s-ar fi putut întâmpla și ceea ce poate fi demonstrat nu reprezintă o simplă nuanță teoretică, ci o distincție fundamentală.
COMMENTS