Capitalul în sine nu votează. Nu are simpatii politice și nici preferințe ideologice. În schimb, are memorie. Evaluează riscurile, compară oportunitățile și se îndreaptă, aproape întotdeauna, către economiile în care regulile sunt stabile, iar viitorul poate fi anticipat cu o marjă rezonabilă de încredere. Din această perspectivă, cea mai importantă resursă economică a unui stat e credibilitatea instituțiilor sale.
România traversează o perioadă în care discursul despre investiții este omniprezent. Se vorbește despre competitivitate, digitalizare, reindustrializare, fonduri europene sau tranziție energetică. Toate sunt obiective legitime. Dar între intenție și realitate există un element fără de care niciun proiect nu poate prinde viață: finanțarea! Care nu poate exista fără încredere!
De prea multe ori, dezbaterea publică se oprește la costul creditului sau la profiturile băncilor. Sunt teme legitime, dar insuficiente. Mult mai puțin discutăm despre costul impredictibilității. Or, schimbările bruște de fiscalitate, legislația volatilă sau incertitudinea politică nu afectează doar mediul de afaceri ci modifică însăși percepția asupra riscului. Iar când riscul crește, capitalul devine prudent, investițiile încetinesc, iar finanțarea se scumpește.
Laureatul Premiului Nobel Douglass North spunea că „instituțiile sunt regulile jocului într-o societate”. Economia funcționează pe baza unor așteptări. Antreprenorul investește astăzi mizând pe faptul că regulile de mâine nu vor fi radical diferite de cele de ieri. La fel procedează și banca atunci când acordă un credit pe zece sau douăzeci de ani. Nimeni nu poate construi pe terenul incertitudinii.
În această ecuație, sistemul bancar are un rol care depășește cu mult imaginea simplificată a unei instituții care acordă împrumuturi. Băncile colectează economisirea, evaluează proiectele, filtrează riscurile și transformă capitalul disponibil în investiții productive. Joseph Schumpeter surprindea admirabil această funcție atunci când îl numea pe bancher „gardianul (n.e.: eforul, după cum îl definește reputatul filosof, făcând trimitere la Grecia Antică) economiei de schimb”, cel care face posibilă transformarea ideilor în investiții și a investițiilor în dezvoltare.
Este suficient să privim istoria ultimelor două secole pentru a înțelege că nu există economie dezvoltată fără un sistem financiar puternic. Capitalul nu produce prosperitate prin simpla sa existență ci doar atunci când circulă inteligent.
Pentru România, această lecție este cu atât mai importantă. Economia este susținută în principal de IMM, iar cele mai multe nu dispun de resurse suficiente pentru a-și finanța singure dezvoltarea. Modernizarea, extinderea capacităților de producție, investițiile în tehnologie, internaționalizarea, toate depind de accesul la finanțare. Iar banca rămâne principalul partener.
Există tentația de a interpreta prudența băncilor drept lipsă sprijin pentru economie (comod, dar superficial, pentru că băncile administrează capitalul deponenților). O bancă responsabilă nu poate ignora riscul politic, fiscal sau legislativ. Creditul nu se acordă pentru prezent, ci pentru viitor, iar viitorul devine greu de evaluat atunci când regulile se schimbă cu o frecvență care depășește ritmul ciclurilor economice.
Adevărata provocare a României nu este să convingă băncile să finanțeze mai mult și nici antreprenorii să investească mai curajos. Provocarea este să construiască un climat de stabilitate în care ambele lucruri să devină firești. Băncile nu pot finanța neîncrederea, iar capitalul nu investește în promisiuni ci în predictibilitate.
În definitiv, economiile nu se dezvoltă prin declarații de intenție ci prin investiții. Iar acestea au nevoie de capital, de bănci și de stabilitate. Titlul acestui editorial nu este doar o concluzie: e cea mai importantă lecție economică pe care România ar trebui să și-o însușească. Capitalul cere stabilitate. Și nu acceptă compromisuri!
COMMENTS