Carmencita Constantin, Director de Operațiuni, Ciga Energy Epic: Securitatea energetică nu înseamnă doar a avea resurse, ci și a le valorifica eficient

„România, ca stat membru UE cu resurse energetice proprii și poziție geostrategică, are șansa de a pleda pentru o ajustare a arhitecturii de reglementare europene, astfel încât aceasta să reflecte nu doar imperativele de mediu, ci și cele de securitate și competitivitate economică. Riscăm să pierdem oportunități din lipsa unei forțe de muncă pregătite. Estimările arată că până în 2030 vom avea nevoie de peste 30.000 – 40.000 de specialiști noi în domenii-cheie: hidrogen, stocare, digitalizare, management energetic”, spune în interviul acordat revistei Piața Financiară din luna mai 2025, reputatul specialist în domeniul energiei, Carmencita Constantin, Director de Operațiuni, Ciga Energy Epic.

 Cum comentați recentele luări de poziții referitoare la Acordul de la Paris și la nevoia sa de adaptare la realitățile economice? Cum vedeți problema, în actualul context geopolitic?

Acordul de la Paris rămâne piatra de temelie a eforturilor globale pentru combaterea schimbărilor climatice, însă după aproape un deceniu de la semnarea sa (2015), este legitim să reevaluăm unele dintre instrumentele și așteptările sale în lumina noilor realități economice și geopolitice. Contextul actual – marcat de crize energetice repetate, inflație globală, conflicte armate în perimetrul Europei și volatilitate pe piețele de materii prime – reclamă o abordare mai pragmatică.

Țintele climatice stabilite prin Acordul de la Paris presupun ca încălzirea globală să fie limitată la sub 2°C față de nivelurile preindustriale, de preferință 1,5°C. Totuși, în prezent suntem pe un trend de creștere cu valori între +2.5 – 2.9 °C conform raportului UNEP 2023, ceea ce înseamnă că decalajul dintre angajamente și realitate devine îngrijorător. Mai mult, țările în curs de dezvoltare avertizează că nu pot susține tranziția verde fără un mecanism echitabil de finanțare, în condițiile în care doar 30% din finanțarea climatică promisă de statele dezvoltate a fost efectiv livrată (conform OCDE, 2023).

În acest context, este esențial să discutăm despre „adaptarea” Acordului nu ca o renunțare la obiective, ci ca o reformulare a căii de implementare. De exemplu, trebuie să recu­noaștem că decarbonarea accelerată nu poate fi impusă uniform, ci trebuie corelată cu capaci­tatea economică, nivelul de industria­lizare și accesul la tehnologii.

În paralel, războiul din Ucraina a schimbat radical percepția asupra energiei: de la o simplă marfă sau vector economic, aceasta a redevenit o chestiune de securitate națională. Așa se explică de ce țări precum Germania, care anterior planificau eliminarea gazului natural din mixul lor energetic, au reinvestit în infrastructura de LNG, iar Franța a relansat investițiile în nuclear. Astfel, devine clar că tranziția energetică trebuie să fie „justă, dar și realistă”.

România este de asemenea afectată de volatilitatea prețurilor pe piața europeană, dat fiind că prețul gazelor naturale este influențat de factori externi, inclusiv de strategia de eliminare a dependenței de combustibilii fosili rusești.

Pe de altă parte, rapoartele recente ale Băncii Mondiale și ale Fondului Monetar Internațional indică că adoptarea unor politici energetice sustenabile poate contribui semnifi­cativ la creșterea economică și la crearea de locuri de muncă, aspecte de interes major pentru viitorul economic al țării. Strategia Națională de Mediu și Planul Energetic Național subliniază modul în care România integrează directivele UE pentru a sprijini tranziția energetică și dezvoltarea sustenabilă.

România, ca stat membru UE cu resurse energetice proprii și poziție geostrategică, are șansa de a pleda pentru o ajustare a arhitecturii de reglementare europene, astfel încât aceasta să reflecte nu doar imperativele de mediu, ci și cele de securitate și competitivitate economică.

Revenind la peisajul intern, care sunt cele mai importante provocări ale funcției pe care o are sistemul energetic din România? Care ar fi și cele mai mari vulnerabilități?

Sistemul energetic din România se află într-un moment de tranziție complexă, în care trebuie să asigure simultan securitatea energetică, decar­bonarea, modernizarea tehnologică, securitatea infrastructurii și accesibilitatea prețurilor. Aceste obiective, deși complementare pe termen lung, pot genera tensiuni majore pe termen scurt și mediu.

Provocările majore pot fi grupate în câteva direcții, după cum urmează:

1. Infrastructură învechită: Aproximativ 40% din capacitățile de producție ale României (în special cele pe cărbune și gaz) au peste 30 de ani de funcționare.

Investiții suplimentare necesare în rețelele de distribuție de energie electrică și gaze naturale: Infrastuctura de rețea ar avea nevoie de investiții suplimentare de cca 1.1 miliarde de euro/an (cf. estimărilor din Studiul ACUE 2025), atât pentru integrarea noilor capacități de generare cât și pentru reducerea consumului propriu tehnologic care se situează în prezent la valori peste nivelul țărilor vest-europene (peste 9% in total si cca 11% în rețelele de joasă tensiune).

De asemenea, pe fondul intensificării atacurilor cibernetice la nivel regional și al digitalizării infrastructurii energetice, România trebuie să acorde prioritate investițiilor în protecția rețelelor critice. Sectorul energetic este vizat frecvent de actori statali și non-statali iar vulnerabilitățile locale sunt amplificate de echipamente învechite și lipsa uniformizării standardelor de securitate. Transpunerea Directivei NIS 2 în legislația națională și rolul instituțiilor precum DNSC sunt pași esențiali, dar trebuie completate cu investiții în sisteme SCADA securizate, centre de răspuns la incidente și formarea de personal specializat pentru apărarea cibernetică a sectorului energetic.

Pentru deblocarea acestor investiții este necesar un cadru de reglementare stimulativ adecvat ceea  ce s-ar reflecta și într-un impact pozitiv la nivel macro-economic.

2. Lipsa investițiilor rapide în capacități noi: Deși avem în plan investiții în eolian offshore, fotovoltaice și nuclear (Unitățile 3 și 4 Cernavodă, plus reactorul modular de la Doicești), termenele sunt lungi, iar procedurile birocratice întârzie lansarea proiectelor. În 2023 au fost conectate la rețea capacități noi de producție din surse regenerabile de doar 550 MW, în condițiile în care necesarul de noi investiții este de circa 1.500 MW/an până în 2030.

3. Piață dezechilibrată și volatilă: Libera­lizarea pieței de energie, deși necesară, a fost aplicată necorespunzător și s-a suprapus crizei energetice europene. Aceasta a generat o creș­tere bruscă a prețurilor pentru consumatori și instabilitate pentru producători. În 2022, România a avut prețuri medii la energie electrică peste media UE pe piața angro, deși este una dintre puținele țări cu un mix producție națională relativ echilibrat. Plafonarea prețurilor din 2021 totuși asigură printre cele mai mici prețuri la consumatorul final din Europa. La finalul perioadei de aplicare a schemei de sprijin actuale (plafonarea prețurilor), piața ar trebui să redevină funcțională și concurențială, vor trebui adoptate politici și reglementări pentru buna funcționare și protejarea consumatorilor vulnerabili.

4. Deficitul de forță de muncă și know-how tehnologic: Tranziția energetică necesită competențe noi – ingineri specializați în stocare, hidrogen, smart grids – iar sistemul educațional nu produce suficient personal calificat. În prezent, România are un deficit estimat la peste 30.000 de specialiști în energie până în 2030.

Vulnerabilitățile majore țin de dependența de combustibili fosili în mixul actual (în special gaz pentru termocentrale și încălzire), sub­dimen­sionarea capacităților de interconectare (care afectează exporturile și echilibrarea rețelei) și lipsa unor mecanisme eficiente de protecție pentru consumatorii vulnerabili.

În plus, trebuie subliniat că un sistem energetic nu este doar un ansamblu de centrale și rețele, ci o construcție strategică. România are nevoie de o viziune coerentă pe termen lung, susținută legislativ și financiar, care să reducă fragmentarea instituțională și să asigure coordonarea între obiectivele de mediu, securitate și dezvoltare economică.

Crizele recente au demonstrat cât de important e să ai securitate energetică și cât de vulnerabil poți fi în absența ei. De ce nu are România, o țară cu resurse, o astfel de securitate energetică?

Securitatea energetică nu înseamnă doar a avea resurse, ci și a le valorifica eficient, predictibil și sustenabil. România dispune, într-adevăr, de un mix energetic diversificat: hidro, nuclear, gaz, regenerabile și potențial de exploatare offshore. Problema este că nu a reușit încă să transforme acest avantaj în independență energetică funcțională.

De exemplu, România produce, în medie, 85–90% din necesarul său anual de energie electrică, si importă 10% din consumul de gaze. Exista rezerve estimate la peste 100 miliarde mc în Marea Neagră (conform estimărilor OMV Petrom și Romgaz), dar deși legea offshore a fost adoptată în 2022, exploatarea efectivă a gazelor din Neptun Deep va începe abia în 2027.

Mai mult, capacitățile de interconectare sunt insuficiente. România avea la finalul anului 2023 interconexiuni de 10.7% din consumul propriu, în condițiile în care ținta europeană e de 15% – ceea ce afectează flexibilitatea în cazul unor crize.

În concluzie, România are resurse, dar nu are încă nivelul necesar de securitate energetică pentru că: nu s-a investit suficient în extracție și în capacități moderne; infrastructura este învechită și subdimensionată; nu există o strategie coerentă între decidenți, reglementatori și mediul privat.

Ce credeți că determină menținerea prețului ridicat al energiei într-o țară cu resurse însemnate? Cum ar trebui remodelat sistemul de producție astfel încât să ajungem la un preț al energiei care să nu mai afecteze negativ competitivitatea exporturilor?

România se confruntă cu un paradox ener­getic evident: deși acoperă 85-90% din consumul de energie electrică din producția internă și deține un mix energetic diversificat, prețurile energiei înregistrate în perioada 2021-2023 au fost cu 15-20% peste media UE (conform Eurostat). Acest decalaj are cauze structurale multiple:

1. Arhitectura pieței și mecanismul de formare a prețurilor – România (ca orice altă țară din UE) utilizează modelul „merit order”, în care prețul final este dictat de cel mai scump producător necesar pentru acoperirea cererii, indiferent de costurile reale ale majorității producătorilor. Acest model de piață în perioadele de deficit de energie poate avea ca rezultat un nivel foarte mare al prețurilor.
2. Lipsa unor capacități de producție ieftine noi cu cost marginal redus – majoritatea investițiilor mari sunt încă în faza de planificare.
3. Ponderea ridicată a componentelor fiscale și reglementate – taxele, tarifele de rețea și certificatele verzi reprezintă până la 45-55% din factura finală, față de media UE de aproximativ 40%.
4. Volatilitatea de pe piața angro (PZU) – în absența unui volum adecvat de contracte bilaterale pe termen lung, peste 70% din tranzacții se realizează pe piața pentru ziua următoare, expunând consumatorii la fluctuații de preț semnificative
5. Capacitate limitată de interconexiune transfrontalieră efectivă – deși nominal România are interconexiuni, capacitatea comercială disponibilă este frecvent limitată, reducând posibilitatea de a importa energie la prețuri competitive.

Pentru a reduce costurile, este nevoie de: accelerarea dezvoltării de capacități regene­rabile (cu cost marginal zero); finalizarea investițiilor în sectorul nuclear (Cernavodă 3 și 4) și în gaz natural (cu rol de backup pentru regenerabile); utilizarea de contracte pe termen lung (CfD) care să reducă expunerea la volatilitate; creșterea interconectivității cu rețelele din regiune.

E o întreagă polemică legată de prioritățile pe parte de producție: regenerabile, hidro, nuclear, gaze. Care ar fi mixul perfect?

Nu există un mix perfect universal, ci un mix optim pentru fiecare țară, raportat la resurse, obiective și capacități tehnice. Pentru România, un mix echilibrat ar însemna:

•  30–35% energie regenerabilă (solar + eolian),
•  20–25% nuclear (cu finalizarea Cernavodă 3 și 4 și proiectele SMR),
•  20–25% hidro (care oferă flexibilitate),
•  15–20% gaz natural (ca sursă de echilibrare pe termen mediu), intervale care se regăsesc în Planul National Integrat în domeniul Energiei și Schimbărilor Climatice actualizat în 2023

Gazul natural este crucial ca tehnologie de tranziție – nu doar pentru generare de energie, ci și pentru flexibilitate și securitate. În paralel, trebuie dezvoltat un program de stocare a energiei – atât baterii, cât și hidrogen verde.

Cum arată viitorul energiei verzi în România? Ce trebuie să învățăm din experiența suedeză?

Viitorul energiei verzi în România este promițător, dar provocator. În ultimii 3 ani, interesul pentru fotovoltaic și eolian a crescut exponențial. Avem deja peste 200.000 prosumatori (potrivit datelor ANRE, financial Intelligence) iar proiecte de peste 15 GW în RES (majoritatea solar și eolian), cf. datelor Transelectrica la finalul 2024, cu contracte de racordare la rețea semnate.

Totuși, pentru integrarea noilor capacități în rețelele operatorilor de transport și de distribuție ar fi necesare următoarele:

•  simplificată legislația;
•  modernizată și întărită rețeaua pentru a integra noile capacități;
•  investit în digitalizare și stocare.

Din exemplul Suediei putem învăța consistența în politici publice, predictibilitatea fiscală și parteneriatul real cu sectorul privat. Suedia a creat un ecosistem funcțional în jurul regenerabilelor, cu sprijin pentru cercetare, fiscalitate verde și sprijin regional pentru inovare.

Ce capacități noi putem da în folosință în 2025 și 2026, în zona energiei verzi?

Concret, în 2025–2026, România poate aduce în sistem:

•  între 1.500 și 2.000 MW noi din fotovoltaic (proiecte în curs, cu finanțare PNRR sau privată); (2000-2500 MW, cf. RWA si RPIA)
•  între 500 și 700 MW din eolian (în special relansarea capacităților în Dobrogea și Banat); (700-900 MW, cf. RWA si RPIA)
•  posibile capacități SMR (reactori modulari mici) dar nu mai devreme de 2-3 ani.
•  capacități de stocare (baterii) de 100–300 MW în funcție de ritmul finanțărilor. Se preconizează că până la sfârșitul lui 2026, vom avea în jur de 2000 MWh stocare.

Cum tratăm balanța „securitate energetică – securitate alimentară”? Există competiție pentru terenuri?

În mod real, nu există. Spre exemplu, dacă se construiesc 10 GW de PV, acestea vor ocupa 10.000 de hectare de teren agricol de categoria de calitate III sau mai slabă, în condițiile în care România are aproape 9 milioane de hectare de teren agricol. Dar se resimte o presiune asupra terenurilor în special în zonele cu irigații sau soluri fertile. Extinderea parcurilor fotovoltaice pe terenuri agricole a generat deja tensiuni. Soluțiile posibil a fi abordate, includ:

•  promovarea agrovoltaicelor (ferme solare care permit și cultivarea terenului),
•  prioritizarea construcției de parcuri solare pe terenuri degradate sau neproductive,
•  clarificarea prin lege a regimului de schimb de destinație a terenurilor.

Trebuie să învățăm să optimizăm utilizarea solului, nu să concurăm pentru el. O agricultură sustenabilă poate coexista cu energia verde.

Cum evaluați progresul României în atragerea fondurilor PNRR pentru domeniul energetic?

România a făcut pași importanți, dar inegali. La mijlocul lunii aprilie 2025, gradul de contractare a fondurilor din Componenta 6 – Energie era de aproximativ 83.7%, însă gradul de execuție efectivă era de aproximativ 39.2%.

Printre aspectele pozitive observate se pot enumera:

•  apeluri de succes pentru prosumatori, stocare și eficiență energetică;
•  lansarea schemelor pentru regenerabile mari (cf. Contracte pentru Diferență, CfD).

Sunt însă și o serie de aspecte care limitează gradul de absorbție și necesită măsuri de îmbunătățire:

•  întârzierea avizelor, schimbări de regulamente, instabilitate legislativă;
•  lipsa capacității administrative la nivel local pentru absorbția fondurilor.

Totuși pe lângă PNNR există Fonduri europene adiționale pentru energie

•  Fondul pentru Modernizare: România are alocate peste 15 miliarde euro până în 2030
•  Fondul pentru Tranziție Justă: 2,14 miliarde euro pentru regiunile carbonifere (Hunedoara, Gorj, Dolj, Mureș, Galați, Prahova)
•  Facilitatea pentru Interconectarea Europei (CEF): Finanțează proiecte de interconectare energetică.

Avem resursa umană necesară pentru tranziția energetică?

România riscă să piardă oportunități din lipsa unei forțe de muncă pregătite. Estimările arată că până în 2030 vom avea nevoie de peste 30.000 – 40.000 de specialiști noi în domenii-cheie: hidrogen, stocare, digitalizare, manage­ment energetic.

Printre soluțiile posibile pentru dezvoltarea de competențe adecvate noilor trenduri si tehnologii, am putea considera:

•  parteneriate între universități și compa­niile din domeniu;
•  finanțarea de programe pentru „recon­versie” pentru actualii angajați din industria extractivă;
•  atragerea de români din diaspora și de specialiști externi.

Ce soluții avem pentru lipsa capacității de urmărire a funcționalității proiectelor?

Această carență a devenit cronică în administrația românească: facem proiectul, îl inaugurăm, dar nu-l întreținem. Soluțiile trebuie să fie sistemice:

•  reformarea și profesionalizarea autori­tăților contractante din proprietatea Statului;
•  condiționarea finanțărilor de planuri clare pentru operare și mentenanță;
•  încurajarea parteneriatelor public-privat pentru operare;
•  digitalizarea completă a sistemului de monitorizare a infrastructurii energetice.

 Cum vedeți implicarea României în transformarea businessurilor și politicile ESG?

Criteriile ESG (mediu, social, guvernanță) au evoluat din simple recomandări în standarde obligatorii de raportare și conformitate la nivel european. În România, majoritatea marilor jucători din energie și industrie au adoptat deja cadre de raportare ESG, însă doar 7% dintre IMM-uri au programe structurate în acest domeniu (conform unui studiu KPMG din 2024).

Pentru a accelera tranziția către o economie sustenabilă, România ar trebui să implementeze o strategie pe trei direcții:

•  să creeze un cadru fiscal stimulativ pentru companiile care aplică ESG;
•  să faciliteze accesul IMM-urilor la consultanță și know-how ESG;
•  să integreze ESG în politicile publice de achiziții și investiții.

România are o oportunitate unică de a transforma această tranziție într-un avantaj competitiv, valorificând resursele naturale, potențialul de inovare și investițiile masive accesibile prin sursele de finanțare nerambur­ sabile. Această transformare poate poziționa economia românească nu doar din perspectiva adoptării standardelor ESG, ci ca promotor al unui model de dezvoltare integrat, care creează valoare pe termen lung atât pentru investitori, cât și pentru comunitățile locale.

Mihai Săndoiu