Prin preajma alegerilor, se fac auzite voci potrivit cărora una dintre cauzele înapoierii României ar fi votul universal, îndeobște considerat un factor de progres și un pilon de bază al democrației.
Argumentul este că ajung să voteze prea multe persoane lipsite de educație și cultură politică, care, în plus, cel mai adesea, sunt dependențe de bani de la stat, sub diverse forme, de la ajutoare sociale la pensii.
În consecință, acești alegători îi votează pe cei mai populiști politicieni, blocând dezvoltarea și modernizarea țării. Ca soluție, se propun diferite forme de selecție. Unii vor de-a dreptul revenirea la votul cenzitar: să nu voteze decât cei cu un anumit nivel de venituri și de avere.
Alții, mai subtili, propun stabilirea unui prag minim de educație pentru acordarea dreptului de vot.
În fine, am auzit și păreri potrivit cărora cetățenii ar trebui mai întâi să treacă un test de inteligență și să dovedească un anumit nivel de IQ și de-abia apoi să li se dea permis de ștampilă electorală.
În mod evident, nici unul dintre argumentele de mai sus nu este valid. A vota cu cel care îți promite bani mai mulți din găleata publică este esența însăși a democrației.
Așadar, partizanii limitării dreptului de vot confundă boală cu simptomele ei. Problema este chiar democrația, nu votul universal. Dar fără vot universal nu există democrație.
Când vine vorba însă despre accesul la credite bancare, lucrurile se schimbă. Aici nu mai avem de a face cu bunuri publice, ci cu raporturi comerciale între persoane private, fizice și juridice.
Dreptul la credit (eventual ieftin și foarte ieftin) nu este un drept universal al omului, deși unele voci, de asta data pretins progresiste, și-ar dori asta.
În anii de boom economic, băncile au făcut greșeală de a acorda credit universal în același fel în care democrația garantează votul universal, căci ce altceva au fost faimoasele „împrumuturi doar cu buletinul”?
Rezultatul l-am văzut cu toții, în portofoliile de credite neperformante ale băncilor, așa cum ar spune unii rezultatul votului universal se vede în neperformanta guvernărilor.
Băncile și-au învățat însă lecția și au devenit mult mai selective în acordarea creditelor după recesiune. S-ar spune că sistemul bancar românesc a trecut de la creditul universal la creditul cenzitar: acordarea împrumuturilor depinde de nivelul, constanța și gradul de siguranță al veniturilor, de istoricul de credit și de bonitate al debitorului, stabilite în urma unei analize de risc. Să fie însă suficient?
Tot creditele acordate prea ușor pe vremea când duduia economia ne demonstrează că nu. Ca și la discuția despre vot, nu e destul să ai bani, trebuie să ai și educație. Mai precis, n-ar trebui să fie suficient să demonstrezi că îți poți rambursa creditul, ar trebui să ți se ceară să demonstrezi și că înțelegi clauzele înainte de a semna contractul de împrumut.
Poate că vi se pare deplasat, dar Cetățeanul Turmentat din scrisoarea pierdută a lui Caragiale era mai responsabil decât participanții la scrutin din ziua de azi, fiindcă votul era cenzitar.
În lipsa educației oamenii votează așa cum ar juca la păcănele. Ei îl aleg nu pe cel pe care și l-ar dori neapărat, ci pe cel care li se pare că ar avea cele mai mari șanse. Dacă ar merge la vot doar cei ce ar fi peste un anumit nivel de educație, prezența la urne ar fi nesemnificativă. În urma unui astfel de periplu ne putem da seama cum au putut fi aleși președinți ce n-au nicio legătură cu aptitudinile necesare unei astfel de demnități.
COMMENTS