Cristian Marius Litan, prorector Universitatea Babeş-Bolyai Cluj: Ştiințele economice din România au rămas împietrite într-o paradigmă perimată

În continuarea seriei de interviuri care îşi propun să evalueze starea cercetării româneşti şi să descopere opinia unor membri ai mediului academic cu o vastă expertiză-de cercetare dar şi didactică, am stat de vorbă cu Marius Cristian Litan, prorector al Universităţii Babeş-Bolyai. Reputatul profesor este critic în ceea ce priveşte starea sistemului educaţional din România şi consideră că nu vom putea opri exodul creierelor până nu vom fi în stare să importăm sisteme de evaluare a performanțelor, care să dea certitudinea că meritul este pe primul loc.

Pentru început mi-aş dori să faceţi o succintă radiografie a stării de sănătate a mediului academic din România, în general, şi a cercetării, în particular (evident, cu focusare pe cercetare economică). Pe o scară de la 1-10 unde ne-am plasa în acest moment?

Chiar dacă acum sunt parte a mediului aca­demic românesc, îmi e greu să fac o radiografie generală a acestuia. Totuși, în ceea ce privește cercetarea, îmi pare că în mediul academic ro­mânesc științele exacte sunt mai aliniate prac­ticilor internaționale în raport cu unele științe sociale, precum domeniile economice. Cred că în științele economice, atât la nivelul predării cât și al cercetării universitare, nu s-a reușit schimbarea de paradigmă. Învățământul aca­demic economic nu se subscrie modelului hum­boldtian (în care cercetarea susţine şi fundamentează didacticul și respectiv profilul antreprenorial), nici măcar în cazul celor mai mari și prestigioase universități din România.

În contextul în care în România unele ști­ințe sociale au făcut deja pași importanți pentru ali­nierea la un model humboldtian (ex. psiho­logia, în cazul celor mai prestigioase univer­sități românești), respectiv alinierea la practi­cile internaționale standard, științele econo­mice au rămas oarecum împietrite într-o para­digmă perimată din punct de vedere al vizibilității/impactului în afara granițelor țării. Pe o scară de la 1 la 10 aș plasa cercetarea aca­demică românească în domeniul economic la o modestă notă de 5.

Care au fost erorile ce au condus la această stare deloc lăudabilă? Puteau fi acestea evitate? Ce se poate face acum pentru a schimba măcar trendul?

Nu cunosc cu exactitate care sunt erorile ce au contribuit la starea deloc lăudabilă la care faceți referință, nu cunosc cronologia acestor erori și nici nu sunt în măsură să identific responsabilii. Însă este clar că după aproape 30 de ani postdecembriști există la acest moment practici care sunt foarte îndepărtate de stan­dardele internaționale.

Printre exemple (cu o anume focusare pe domeniul economic) pot fi menționate:

1) perioade de timp în care au funcționat criterii de promovare complet deco­nectate de la cerințele practicate de universitățile/departamentele cu vizibil­itate internațională (detalii despre astfel de cazuri în „Demotivarea perfor­man­ței: cazul criteriilor naționale de eva­luare a cercetării în Științele Economice din România”, respectiv în „The Rise for Aca­demic Integrity in Romanian (Do­mestic) Economic Sciences”);

2) o abordare absolut „originală” în definirea unei multitudini de subdomenii de doctorat în științele economice, în condițiile în care standardul internațional pre­supune de obicei doar două subdo­menii: anume „economics” și „business”; în România există însă 9 subdomenii de doctorat în științe economice, iar ca o exemplificare anecdotică, avem atât ma­na­gement cât și administrarea aface­rilor ca și subdomenii distincte!);

3) practica românească de a asigura intrările de cadre didactice într-o instituție aca­demică, în proporție de aproape 100% din rândul celor cu titlu PhD obținut în cadrul aceleiași instituții (practică cu consecințe evident negative în sfera competitivității).

Fără doar și poate exemplele pot continua! Este evident că anumite erori ce s-au făcut în trecut (și care puteau fi probabil evitate) sunt cauza unor astfel de exemple în ziua de azi. Dar mai important este ce e de făcut de acum înainte. Până la evenimentul puțin probabil dar de dorit al unei reforme din temelii a mediului academic, sper să se poata elimina anumite practici ce ne situează în zona absurdului în raport cu standardele internaționale.

Ce şi de la cine am avea de învăţat la ora actuală? Cine trebuie să îşi asume schimbările radicale? Care sunt modelele de succes din străinătate ce pot fi replicate sau de la care măcar să putem împrumuta câte ceva?

Nimeni nu ne-ar acuza de „copy and paste” dacă am importa sisteme de evaluare a per­formanțelor academice ale personalului de la universități plasate pe locurile bune și foarte bune în cele mai importante rankinguri inter­naționale. Acestea sunt sisteme ce și-au do­vedit funcționalitatea, sunt compatibile cu mo­tivarea corectă, asigurându-ne că meritul rămâne criteriul principal în orice tip de evaluare.

Da, multe dintre aceste universități sunt din Europa de Vest sau din Statele Unite, dar nu numai. Și ca să nu luăm numai puncte de referință din vestul Europei, ne putem uita și la țări din jurul nostru precum Cehia, Polonia, Ungaria. Chiar dacă acum pare că există un trend de reversare, în aceste țări au existat în trecut reforme care au pus instituțiile lor academice pe harta competiției internaționale.

Cum poate fi refăcută o relaţie atât de importantă precum cea dintre membrii trinomului mediu academic – cercetare – economie reală? Cum legăm cercetarea şi procesul educaţional de piaţa muncii?

Într-un model humboldtian de universitate, cercetarea susţine şi fundamentează celelalte două componente academice, anume didac­ticul (predarea, învăţarea, diseminarea cunoaş­terii), respectiv serviciile către comunitate și mediul socio-economic (utilizarea cunoaş­terii). Dacă cele mai prestigioase universități din România, mari și/sau medii, și-ar asuma cu adevărat un astfel de model, s-ar genera un demers de învățare modern prin cercetare, descoperire și gândire critică, respectiv ser­viciile către comunitate și mediul de bu­si­ness ar putea deveni din ce în ce mai inovative. Toate legăturile pe care le menționați ar putea fi refăcute (presupunând că ele au existat vreodată în mod real).

Se ştie faptul că în România graniţa dintre cercetare şi partea didactică este una destul de puţin clar conturată în viaţa unui cadru didactic din România. Cum ar trebui setate lucrurile pentru a îmbunătăţi sensibil situaţia? Poate fi o persoană din mediul academic la fel de bună atât ca şi cercetător cât şi ca pedagog?

Într-o universitate de top din România trebuie să avem oameni care știu să facă cercetare și oameni care știu să predea. Fără a însemna însă că un cercetător bun nu ar trebui să predea, sau că o persoană care se spe­cia­lizează în predat nu ar trebui să facă cercetare. Doar că raportul efortului depus în activități vizând aceste două componente academice să fie diferit. Deci trebuie asigurat cadrul nor­mativ prin care unui individ din instituția academică să i se permită să se dezvolte pe traiectoria în care simte că are un avantaj comparativ. Apoi, tot printr-un cadru normativ, să i se permită fiecărei universități să se pro­iecteze în felul în care dorește, ceea ce se reduce în mod concret la a avea controlul in­trărilor în sistem și al raportului dintre un tip de cadre didactice sau celălalt. Cu singura con­diție ca universitatea să fie performantă pe calea pe care și-o alege!

Așa cum s-a văzut și din răspunsurile mele de mai sus, eu susțin modelul humboldtian de universitate în care cercetarea susţine şi funda­men­tează didacticul și respectiv profilul antre­pre­norial. Și prin urmare îmi doresc ca univer­si­tățile prestigioase din România să aibă posibi­litatea să se proiecteze astfel (printr-un cadru legislativ adecvat) și apoi să o și facă efectiv!

Referitor la ultima întrebare, dacă o persoană din mediul academic poate fi la fel de bună atât ca şi cercetător cât şi ca pedagog, ar fi de preferat să ai în cadrul unei instituții academice numai astfel de cadre didactice. Dar ce este necesar într-o instituție academică: ca un pedagog bun să își dorească și să aibă contact cu cercetătorii (de exemplu prin inter­mediul seminariilor științifice cu caracter per­manent, o practică prea puțin întâlnită la nivelul facultăților/departamentelor de științe economice din România), respectiv cerce­tătorul bun să nu piardă contactul cu predatul și experiența colegilor săi pedagogi.

Cum sunt privite universităţile din România şi şcoala românească de economie, dacă putem vorbi despre aşa ceva, în mod cinstit şi concret, în lumea mare? De ce suntem atât de jos în topurile internaţionale? Ce e de făcut?

Școala românească de economie nu are vizibilitate internațională. De ce suntem atât de jos în topurile internaționale? Cred că am ex­plicat deja: științele economice în România se încăpățânează parcă să rămână într-o pa­radigmă perimată. Și ca să mai dau un simplu exemplu pe lângă celelalte pe care le-am dat: standardul internațional în științe economice este ca evaluarea cercetării să se facă în prin­cipal nu pe baza cărților scrise, ci pe baza arti­colelor științifice publicate în domeniu. (Chiar și economiști care au câștigat Nobelul au scris o carte/cărți doar ca o încununare a contri­buțiilor în aria lor de interes, într-un punct de maturitate al carierei profesionale.) Ce e de făcut? Repet: să se elimine pentru început anu­mite practici ce ne situează în zona absurdului în raport cu standardele internaționale.

Avem români, tineri sau la maturitatea capacităţii de exprimare a talentului, extrem de bine pregătiţi, care au ales să-şi dedice talentul şi abilităţile unor alte sisteme educaţionale, să contribuie la creşterea economică a altor state. Îi ştiţi pentru că încercaţi prin ERMAS să îi menţineţi aproape de România. Cum putem să îi aducem mai aproape şi să beneficiem, ca şi societate, de valoarea lor? Cum putem să oprim acest exod de creiere care pare a nu se mai opri? Ce şanse avem în actuala conjunctură?

Beneficiem deja de pe urma reputației acestor economiști români (ERMAS, proiect inițiat împreună cu Sebi Buhai, Mihai Copaciu și Cosmin Iluț este deja o conferință de referință în România și nu numai). Pe acești economiști români din străinătate îi aducem mai aproape dacă în raport cu ei deschidem ușile acestui sistem împietrit. Să îi invităm la conferințele naționale, să îi invităm să țină cursuri la școlile noastre doctorale minimizând cerințele birocratice excesive, sau chiar să țină cursuri de licență și master, să îi invităm (de câte ori se ivește ocazia) la evaluarea pro­iec­telor de cercetare depuse la nivel național sau la nivelul unei instituții academice! Să faci­lităm printr-un cadru normativ adecvat orice formă de colaborare cu ei pe cercetare.

În ceea ce privește exodul unor astfel de creiere, cred că înainte de a rezolva problema finanțării trebuie să rezolvăm problema imple­mentării unui sistem de evaluare care să nu răsplătească mediocritatea persistentă. Nu poți să reții oameni talentați numai prin finanțarea lor pe termen scurt și mediu, ei trebuie să aibă certitudinea că pe termen lung criteriul prio­ritar va fi întotdeauna meritul.

Prin prisma faptului că activaţi şi la catedră, puteţi vedea, an de an, şi cum evoluează generaţiile care vin din urmă. Cum arată verdictul în privinţa lor şi a capacităţii lor de a schimba în bine România?

Și în ziua de azi avem destui studenți inte­resați de a se dezvolta armonios din punct de vedere profesional. O problemă pe care o văd însă este că vârfurile, liderii acestor generații au acum posibilitatea de a pleca în străinătate cu mai multă ușurință. Şi în marea lor majoritate o și fac! Aceste vârfuri au capa­citatea cea mai mare de a schimba România în bine. Dar ei din păcate pleacă. Acest fenomen este endogen, acești lideri de generație nu se vor întoarce, condiționat de așteptările lor le­ga­te de cum va evolua situația din țară. Deci haideți să im­portăm sisteme (de evaluare a per­forma­n­țelor academice) care dau certitudinea că me­ritul este pe primul loc. (Nici nu trebuie să cău­tăm atât de departe precum U.S.A., avem exem­ple europene precum Olanda, Danemarca etc.)

Am început cu o radiografie, v-aş propune să încheiem cu o alta. Care ar fi diagnosticul în ceea ce priveşte economia noastră? Cum arată România în care v-aţi dori să trăiţi peste 10 ani? Dar peste 25? Ce loc şi ce rol ar trebui să joace într-un proiect de ţară al României educaţia? Dar partea de cercetare?

Economia României: O economie a cărei infra­structură rutieră nu îți permite să ajungi de la granița de nord la granița de sud în luna au­gust a concediilor decât în minim 12 ore. (Cul­mea, asta dacă nu apare un eveniment neașteptat!)

Fie peste 10, fie peste 25 de ani, pe lângă investiția privată în vile și într-un parc auto de mașini personale rivalizând cu cel al Germa­niei îmi doresc să văd și autostrăzi, trenuri de mare viteză, dar și multe largi rezervații naturale cu pădure și faună sănătoasă.

Educația și, în particular, gândirea critică dezvoltată de cercetare, determină ca indivizii unei societăți să evalueze cât mai obiectiv pro­mi­siunile și realizările (precum și distanța din­tre acestea) în cazul decidenților politici. Nu pot să nu îmi pun întrebarea: oare se doreș­te cu adevărat acest lucru în România?

Care ar fi trei epitete ce ar trebui să caracterizeze mediul academic din România, un mediu pe placul şi sufletul Dvs. ? Dar cele rezultate replicând întrebarea la economie şi societatea românească, în ansamblu?

Mediul academic: merit, competitivitate, vizibilitate internațională.

Economie: infrastructură, mobilitate, des­chi­dere.

Societatea românească: cooperare, încre­dere interpersonală, autonomie la nivelul de­ci­ziei individuale.

Notă: opiniile prezentate sunt personale şi ele nu implică în vreun fel Universitatea Babeș-Bolyai.