În 2015, România îndeplinea criteriile de trecere la moneda unică europeană, cel mai important indicator în acest sens fiind deficitul public de doar -1,4% din PIB. Datele oficiale ale Ministerului Finanțelor, disponibile pe site pentru oricine are aplecare să înțeleagă o situație creată artificial și apoi să voteze pe unii sau pe alții, arată clar de unde ni se trage în prezent ajustarea fiscală.
Modalitatea de prezentare pe ani este cea europeană, de pe Eurostat, mai întâi cheltuielile și apoi veniturile. Se observă ușor eroarea fundamentală de scădere simultană a veniturilor și cheltuielilor din 2016, complet pe contrasens cu practica europeană și chiar regională, unde ambele procentaje ar trebui să fie pe la 40% din PIB.
Cu circa 30% venituri în PIB niciun stat european care se respectă nu poate avea de unde să asigure protecția socială, sănătatea, învățământul etc. Evident, nici România nu a avut cum și, la pretențiile izvorâte din succesul (sustenabil pe termen lung ?) creșterii PIB/locuitor, cheltuielile s-au întors și s-au dus înapoi peste nivelul din 2015, fără corespondent în venituri.
Așa s-a ajuns, încă din 2019, la un deficit excesiv (-4,6% din PIB), mascat conjunctural de pandemie. Nu era normal să ajungem la -9,6% din PIB în 2020 și nu au crescut atât de mult cheltuieile pe motiv de Covid, precum în alte state europene, care nu aveau deficit excesiv. În esență, percepția publică a fost virusată de aparența unui deficit similar.
Apoi, alte țări europene și-au revenit relativ rapid la normalitatea unor echilibre rezonabile, în timp ce noi am uitat cheltuielile aproape de cota de 40% din PIB, chiar dacă prin 2022 și 2023 nu mai aveam nicio pandemie. Decât cea populistă, cea a voturilor prezumtiv cumpărate prin beneficii „fără număr” (vezi marea „recalculare”) oferite complet fără acoperire.
Astfel, pragul de 40% a fost trecut în 2024 și ne-am întors la deficitul din pandemie, dar fără pandemie. Da, cheltuielile nu sunt mari la pensii, sănătate sau învățământ, din perspectiva practicii europene. Însă nu au corespondent în taxe și impozite europene ca nivel și rată de colectare. Cu veniturile din 2015 și pretențiile la cheltuieli din 2024 nu se putea obține alt rezultat bugetar.
Culmea, politicianismul a aruncat pisica peste gard iar în 2025 cheltuielile au crescut până la 42,3% din PIB. Imensa hemoragie bugetară, aflată undeva pe la 126 lei cheltuiți la 100 de lei venituri în 2024 a fost adusă la doar 122 lei cheltuiți la 100 de lei venituri. În contextul măsurilor de austeritate insuficiente și implementate târziu, reducerea deficitului a fost doar cu puțin mai mare de un punct procentual. Pentru referință, derapajul din 2024 a fost de 3,7 pp în raport cu prevederea de -5% din PIB, deficit prevăzut în Legea (?!) Bugetului.
Diferența s-a tot acumulat la datoria externă și ne trimite spre epuizarea spațiului fiscal de 3% deficit maxim doar pentru plata dobânzilor. Edificator, de la 2,1% din PIB în 2024, pe foamea asta de bani, România a plătit anul trecut 2,6% din PIB doar pentru dobânzi. La finele lui 2025, am evitat la limită fatidicul prag de 60% din PIB datorie publică, ultimul criteriu Mastricht îndeplinit.
Narațiunea intens mediatizată cu reducerea cheltuielilor înapoi spre 35% din PIB pentru echilibrare la nivelul din urmă cu zece ani nu funcționează, din motive de matematică elementară. Dacă ai 35% venituri și 42% cheltuieli și vrei să te apropii de Europa civilizată, trebuie mărești cu 20% taxarea și colectarea ei, nu să tai 10% din cheltuieli, că nu ai de unde și nici nu ajunge.
Doi și cu doi fac patru, indiferent dacă dă bine sau nu. Păi dacă am urcat cu PIB-ul de la 55% la 77% din media UE, de ce nu putem să plătim impozite mai mari cu 20% în termeni reali. Ar fi trebuit să o facem treptat, încă de pe la 66%, să nu mai ajungem să acumulăm o datorie care a trecut de 1 trilion de lei și să ne păstrăm echilibrul macro foarte greu câștigat.
Ne-am obișnuit să beneficiem discret de creșterea economică și să trăim pe datorie. Nu suntem dispuși să cotizăm pentru a menține nivelul actual, eventual să mergem mai departe, spre media europeană. N-am fi primii (vezi Portugalia) și nici cei mai fraieri (vezi Grecia). Pentru cei ar acuza soluția logică a creșterii semnificative a impozitelor, se conturează o întrebare elementară.
Întrebare: la 55% din media UE cum puteau românii să-și plătească taxele și impozitele, iar acum, după o creștere cu vreo 40% a nivelului de trai în decurs de un deceniu nu se mai poate (nu dă bine în lupta electorală) ? Culmea, CAS era cam 30% și a fost redus la 25%, CASS era 14% și a fost diminuat la 10%, ca să nu mai vorbim că ajunsesem la coada prelevărilor de TVA (19% plus multiple cote reduse, de parcă eram Germania).
Păi de unde venituri la bugetul general consolidat, cum să nu apară megadeficit și cum să ai calitate în sănătate, învățământ, servicii sociale etc, dacă toate sunt SUBFINANȚATE ? Încercați să vă imaginați cum s-ar descurca germanii cu o taxare de doar 30% din PIB. Noi am avut la dispoziție subvenții generoase pentru dezvoltare din fonduri UE (undeva pe la 4% din PIB). Bani pe care ne-am obișnuit să contăm dar nu sunt eterni.
Referitor la raportările din perioada socialistă, regretatul academician N. N. Constantinescu avea o vorbă: „Noi ne facem că dăm venit național (cum era pe vremea aceea – n.r.) și el se face că vine”. Parafrazând, noi ne facem că plătim impozite și statul se face că ne oferă diverse servicii. Poate am face bine să fim mai atenți la imnul național în vigoare. Sau, să ne fixăm drept obiectiv central trecerea la euro.
COMMENTS