Există popoare care au cucerit lumea și popoare care au cunoscut-o. Portugalia a avut șansa – și înțelepciunea – de a le experimenta cumva în ordine inversă. Întâi cartea, apoi harta și steagul de pe catarge, înfipt mai departe în meleaguri mirobolante, mustind de mirodenii. Lusitania a fost numele unui pachebot trimis pe fundul Atlanticului de un submarin german în Primul Război Mondial. Dar Lusitania a fost, cu mult înainte, numele unui ținut. Al unei lumi. Al unei civilizații. Între 1 și 3 iulie, la conferința Association for Heterodox Economics, găzduită de Universitatea din Coimbra, am citit marele secret al Portugaliei: ea nu și-a construit prestigiul pe corăbii, ci pe ceea ce le-a făcut posibile. Și anume pe școală. Acreditată de istorie.
Marile descoperiri geografice au fost, mai întâi, descoperiri intelectuale. Coimbra vorbește această limbă. Universitatea ei, una dintre cele mai vechi din Europa (n. 1290), și-a disputat pe vremuri întâietatea cu cea din Salamanca (n. 1134/1218), într-o rivalitate care reflecta, aproape miniatural, competiția dintre Regatul Portugaliei și Coroana Castiliei. În amfiteatre se confruntau argumente; pe oceane, imperii. Mai târziu, Tratatul de la Tordesillas (1494) trasa o linie peste ape, pe-aproape de insulele (mai nou fotbalistice) ale Capului Verde, între „estul” portughez și „vestul” spaniol. Dar, înainte ca diplomații și militarii să împartă continente, profesorii și studenții împărtășeau idei – unele, cu o geografie mai durabilă decât a frontierelor.
Există și o subtilă lecție economică în această poveste. Figura cea mai influentă legată de Portugalia este englezul David Ricardo, provenit dintr-o familie de evrei sefarzi cu rădăcini iberice, alungați de Inchiziție în Țările de Jos și atrași de „lipscănia” londoneză, pol comercial-financiar al lumii moderne – știut azi drept City. Legea ricardiană a avantajului comparativ ne învață că prosperitatea nu începe acolo unde fiecare încearcă să fie cel mai bun la toate, ci acolo unde fiecare înțelege ce poate face mai bine din ce știe să facă (și, firește, le este folositor altora). Mises avea să ridice această observație din registrul comerțului în acela al civilizației însăși: diviziunea muncii este forma superioară a cooperării umane. Inclusiv în educație și în cercetare.
Apoi vin detaliile simpatice ale comunității universitare, care emit mesaje pe frecvențe subtile. Robele negre ale studenților, solemnitatea ceremoniilor, vechile colegii, serenadele de fado universitar alcătuiesc un decor pe care milioane de oameni îl percep ca rupt din Hogwarts School of Witchcraft and Wizardry. Și nu e o simplă coincidență – Coimbra poate fi la fel de îndreptățită ca Oxford sau Cambridge la a se revendica drept sursă a iconografiei Harry Potter. Britanica J.K. Rowling chiar a trăit și predat în Portugalia anilor 1990, iar năstrușnicul personaj putea foarte bine să se numească Henrique Pote, dacă, într-un exercițiu de istorie contrafactuală, coloniile portugheze din Lumea Nouă vor fi avut inspirația – instituțională(!) a – celei britanice.
Și ajungem și la doza de heterodoxie de care știința economică – profund socială, cu toată formatarea și formalizarea ei inginerească neoclasică – are nevoie. Nu pentru că adevărul s-ar afla întotdeauna în opoziție cu consensul, ci pentru că orice consens riscă, în timp, să uite de ce a devenit consens. O disciplină vie nu este aceea în care toți gândesc la fel, ci aceea în care ideile sunt obligate să se explice unele altora. Ortodoxia fără heterodoxie încremenește. Heterodoxia fără ortodoxie rătăcește. Între ele se naște conversația ce hrănește cunoașterea. Coimbra pare făcută anume pentru dialoguri lungi, fără grabă sau orgolii, purtate de „austrieci”, „marxiști”, „instituționaliști” (vechi/noi), „monetariști” (moderni), „ecologiști” și „feministe”.
Într-un astfel de climat care naște căldură – să fim sinceri, rezultat al fricțiunilor epistemice, nu al fățarnicelor empatii –, supra-alimentat de zilele literalmente sufocante, sub cupola termică proptită deasupra Europei, am încercat să adaug niște grade (de libertate) din perspectiva austro-libertariană asupra problemelor de mediu. N-a fost un exercițiu de scepticism, ci unul de cumpătare față de corul emoțional și etatist, în care antropomorfizăm planeta dezumanizând individul, tocmai celula naturală de la care se cuvine reparată, responsabil, relația cu natura. La plecarea din Coimbra mi-a rămas un gând: corăbiile se pot scufunda, imperiile se pot risipi, până și tratatele obosesc. Puterea e a ideilor cărora le vine sorocul. Doar să le căutăm fără preget.
Octavian-Dragomir Jora este profesor universitar doctor la Academia de Studii Economice din București, redactor-șef al jurnalului Œconomica, fondator al revistei The Market for Ideas (themarketforideas.com) și președinte al Asociației Piața Ideilor.
Octavian-Dragomir Jora
COMMENTS